Rugăciunea, munca şi jertfa lui Isus, model pentru rugăciunea, munca şi jertfa noastră

Reflecţie la duminica a VII-a după Paşti, anul B

Fragmentul evanghelic de astăzi redă un fragment din rugăciunea sacerdotală a lui Isus, rugăciune prin care Mântuitorul se roagă Tatălui Ceresc, pentru ucenicii săi de atunci, dar şi pentru cei din toate timpurile. Din această rugăciune a lui Isus către Tatăl Ceresc, în Duhul Sfânt, se vedea foarte clar şi limpede iubirea sa fără margini pentru noi (cf. In 17, 11-24).

În această rugăciune Isus se roagă pentru noi ca să nu ne pierdem credinţa, aşa cum şi-a pierdut-o Iuda; apoi se roagă să nu renunţăm la trăirea şi mărturisirea credinţei din pricina prigoanelor de la cei răi, căci fără această mărturisire a credinţei, nici El nu ne va putea mărturisi înaintea Tatălui său (cf. Mt 10,32-33); apoi se roagă pentru ca noi să nu uităm că prin credinţa în numele său noi nu mai aparţinem lumii acestei care se va pierde, ci lumii viitoare care va dăinui veşnic; apoi se roagă ca jertfa sa să ne fie spre consacrare în adevărul cuvântului său, adică spre rămânerea în credinţa faţă de numele său, fără să ne mai întoarcem la păcatele şi idolii de mai înainte (cf. 1Tes 1,9), şi astfel jertfa lui să rămână în zadar pentru noi; iar finalul rugăciunii sale se roagă pentru ca noi să ajungem alături de el în slava Tatălui (cf. In 17,24)

Iar toate acestea nu sunt posibile fără ca noi să rămânem uniţi cu el şi între noi şi fără să primim pe Duhul Sfânt. De aceea, sfântul Ioan ne spune în lectura a doua de astăzi: "Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul" (1In 4,11).

Deci, pentru a rămâne în Dumnezeu cel întreit şi unic, care este iubire, trebuie să răspundem cu iubirea noastră faţă de el şi faţă de fraţii noştri. Şi cum putem face acest lucru?

1. Imitând grija şi rugăciunea Isus, pentru mântuirea noastră şi apoi pentru fraţii noştri. Referitor la acest punct să ne punem fiecare câteva întrebări:

a. Când ne-a rugat ultima dată pentru credinţă noastră? Când ne-am rugat ultima dată pentru a nu ne pierde credinţa ca Iuda (cf. Fap 1,15-26)? Când ne-am rugat ultima dată pentru sporirea credinţei noastre, aşa cu s-au rugat apostolii: "Doamne, măreşte-ne credinţa!" (Lc 17,5). Când ne-am rugat ultima dată pentru putere pentru a ne trăi şi mărturisi credinţa, putere promisă de Isus ucenicilor săi (cf. Lc 24,49)? Când ne-a rugat ultima dată pentru ca să nu pierdem sufletul şi pentru ca să ajungem în cer lângă Tatăl, lângă Isus, lângă Duhul Sfânt, lângă îngeri şi sfinţi, aşa cum Isus s-a rugat astăzi (cf. In 17,24)?

b. Şi încă ceva foarte important: Ne-a interesat vreodată soarta de aici şi din veşnicie a fraţilor noştri? Când ne-am rugat ultima pentru ca fraţilor noştri să nu le lipsească cele necesare trupului şi sufletului? Când ne-am rugat ultima dată pentru ca fraţii noştri să fie păziţi de rău şi rămână în credinţa şi adevărul lui Isus, pentru ca fraţii noştri să aibă curajul şi puterea de a-L mărturisi pe Isus, pentru ca fraţii noştri să nu se piardă şi să ajungă în cer?

2. Rugăciunea pentru mântuirea noastră şi a fraţilor noştri este doar o primă etapă a lucrării noastre creştine. Etapa a doua este să trecem la acţiune.

a. Să trecem de la rugăciune la împlinirea ei în fapte, adică: în timp ce ne rugăm, să şi trăim efectiv unirea şi iubirea cu fraţii noştri; în timp ce ne rugăm, să păstrăm şi să vestim viaţa Cuvântul pe care Cristos ni l-a încredinţat; în timp ce ne rugăm, să fim în lume fără să fim din lume, acţionând în ea ca un ferment; în timp ce ne rugăm, să acceptăm şi suferinţa pe care ura lumii o presupune; în timp ce ne rugăm, să şi trăim ca înviaţi, arătând astfel învierea ca izvor de mântuire a lumii.

b. Făcând aşa, este iarăşi tot numai o primă etapă a misiunii noastre de creştin, căci etapa a doua a lucrării de creştin este preocuparea noastră pentru ca şi fraţii noştri să ajungă la mântuire, iar apoi preocuparea noastră trebuie să fie ca ei să devină la rândul lor mărturisitori pentru alţii; sfinţindu-ne pe noi, trebuie să-i ajutăm şi pe fraţii noştri să se sfinţească, dar să determinăm ca şi ei la rândul lor să lucreze pentru sfinţirea altora; împlinind noi cele cerute de Isus, trebuie să-i ajutăm şi pe fraţii noştri să le împlinească şi ei, dar să-i determinăm şi pe ei ca la rândul lor să-i ajute şi pe alţii să le împlinească; lucrând noi cu frică şi cutremur la mântuirea noastră, trebuie să-i ajutăm şi pe fraţii noştri să lucreze la fel pentru mântuirea lor, iar apoi să-i determinăm şi pe ei ca la rândul lor să lucreze mântuirea altora. etc.

Încerc să redau toate cele spuse mai sus printr-o imagine plastică. Să ne imaginăm un şir lung de oameni care ajunge de la pământ la cer. În faţa acestui lung şir de oameni merge Cristos, care cu o mână ţine de mâna Tatălui şi a Duhului Sfânt, iar cu cealaltă mână ţine mâna celor din apropierea lui. Cei din apropiere ţin cu o mână de mâna lui Cristos, iar cu cealaltă mână ţin mâna fraţilor din urma lor. Şi apoi fiecare om din acest şir de oameni care călătoresc spre cer face la fel, cu o mână ţine mâna celui din faţă prin care este legat de Cristos, iar cu cealaltă mână ţine mâna celui din urma lui, prin care este legat de toţi ceilalţi fraţi ai săi. Oricine ar încerca să lase mâna celui din faţă lui, ar pierde şi legătura dragostei care îl leagă de Isus. Şi oricine nu ar întinde mâna celui care merge după el, ar pierde legătura cu toţi fraţii şi astfel nu ar merge corect pe calea mântuirii. Deci, cine ar face una sau alta din aceste greşeli, s-ar exclude singur de pe calea mântuirii.

De aceea sfântul apostol Ioan ne spune că aceasta este porunca: "Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, trebuie să-l iubească şi pe aproapele său" (1In 4,21).

Iar sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune şi el: "Creştinul este omul căruia Dumnezeu i-a încredinţat pe toţi ceilalţi oameni".

Dar ca să putem face aceste lucruri din convingere, trebuie ca mai întâi noi să ne aprindem de focul credinţei, speranţei şi dragostei, care vine de la Isus; căci dacă mai întâi noi nu ardem de acest foc, nu vom putem aprinde pe nimeni. Isus spunea: "Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş vrea ca el să se aprindă" (Lc 12,49). Avem nevoie de acest foc adus de Isus, care este un foc al inimii, al iubirii, şi al Duhului Sfânt, care nu distruge nimic din ceea ce este bun în noi, dar distruge numai ceea ce este păcat, egoism, sclavie la diavol şi patimi.

Mulţi dintre noi am auzit de acel bătrânel, care stătea ore în şir în faţa Tabernacolului, ca o baterie solară la soare, spunând că se încălzeşte şi se încarcă sufleteşte de la Isus Euharisticul; sau de acel tânăr care, fiind la servici, în pauza de masă se retrăgea de ochii colegilor şi citea din Biblie, spunând că el de acolo scoate energia necesară pentru a face faţă datoriilor sale.

Iată un exemplu din Biblie şi unul din viaţa Bisericii, care ne arată că sufletele aprinse de focul dragostei lui Isus, reuşesc apoi la rândul lor să aprindă şi pe alţii de acest foc.

Apostolii din prima lectură de astăzi (cf. Fap 1,15-26), aprinşi sufleteşte de întâlnirea şi părtăşia cu Isus Înviat, au devenit interesaţi şi preocupaţi de soarta Bisericii, şi de aceea după ce au restabilit colegiul apostolic, au reuşit să reaprindă de focul iubirii şi al misiunii în ucenicii răciţi sufleteşte de vânzarea lui Iuda, dar şi de laşitatea lor de dinainte de Patima şi Moartea Domnului.

Sfânta Bartolomea Capitanio (1807-1833), pe când era elevă la Şcoala Primară, a avut ca învăţătoare pe sora Francisca, o fiinţă care ardea de focul lui Isus. Această soră se ruga mereu şi era preocupată de a sădi şi de a creşte credinţa în sufletele elevelor sale. De aceea chiar şi jocurile pe care le propunea elevelor sale, toate erau spre sădirea şi creşterea credinţei în suflete. Se spune că într-o zi a venit în clasă cu o mână plină de paie de grâu şi le-a invitat pe elevele sale să tragă fiecare câte un pai de grâu din mâna sa; iar fetiţa care va trage paiul cel mai lung, va trebui să pornească chiar de atunci spre aprofundarea şi trăirea credinţei. Jocul s-a repetat şi în alte zile, până ce toate fetiţele se puteau lăuda că au tras paiul cel mai lung. Dar prima care a tras paiul cel mai lung al credinţei, chiar de la primul joc, a fost Bartolomea, care chiar din acel moment şi-a început desăvârşirea şi în final a ajuns sfântă, slujind cu drag pe Isus şi lucrând cu sârg la mântuirea sufletelor.

Dar partea sublimă a acestei Evanghelii de astăzi, abia acum urmează. Isus ne spune astăzi: "Pentru ei eu mă jertfesc pe mine însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr" (In 17,19) Deci, pentru a fi un cu adevărat un creştin, alt Cristos în lume, după ce l-ai primit în viaţa ta pe Isus şi i-ai urmat învăţătura, după ce l-ai trăit personal şi apoi l-ai mărturisit şi fraţilor tăi şi ai făcut din ei alţi mărturisitori, trebuie să păşeşti acum şi pe calea jertfei de tine însuţi.

De aceea sfântul apostolul Ioan, ne spune: "Noi am cunoscut dragostea lui prin acea că el şi-a dat viaţa pentru noi; deci şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi" (1In 3,16).

Fericita Laura Carmen Vicu?a (1891-1904) s-a născut la Santiago, în Chile; tatăl se numea Giuseppe Domenico, iar mama Mercede Pino. Vicu?a era o familie aristocratică în Chile, dar din cauza revoluţiei, fură nevoiţi să plece ca refugiaţi. Se stabiliră la Temuco, într-o casă săracă, unde tatăl muri pe neaşteptate, iar mama se văzu nevoită să plece cu cele două fiice în Argentina, unde se stabileşte la Junín de los Andes. Aici, Mercede îl cunoaşte pe Manuel Mora şi acceptă să locuiască împreună şi să muncească la ferma lui. Manuel Mora, după ce a ademenit-o pe mamă la păcat, voia acum s-o ademenească şi pe Laura. Fiind refuzat de fiecare dată de Laura, acesta o bate crunt, iar apoi o dă afară din casă. Laura dormea acum sub cerul liber. Din cauza bătăii şi apoi a frigului se îmbolnăveşte de moarte. La prima întâlnire cu mama sa, Laura îi zice: "Mamă, moartea mea este aproape, chiar eu i-am cerut-o lui Isus. I-am oferit viaţa mea lui Isus pentru tine, ca să te întorci la El". Apoi i-a cerut deschis să se convertească şi să părăsească viaţa de păcat cu Mora. Iar mama îi jură că va face ceea ce fiica ei i-a cerut. Laura moare ca jertfă pentru convertirea mamei ei, la 22 ianuarie 1904, înainte de a împlini 13 ani. La 3 septembrie 1988, fericitul papă Ioan Paul al II-lea o declară fericită.

Închei aceste gânduri cu îndemnul lui Isus rostit după enunţarea Parabolei Samariteanului Milostiv: "Mergi şi fă şi tu la fel!" (cf. Lc 10, 37).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 27.