Reflecţie la Duminica Tomei şi a Divinei Îndurări

Salutul, Cristos a înviat, salut pe care ni-l adresăm unul altuia în tot Timpul Pascal, nu este un salut inventat de oameni, dar este salutul cu care însuşi Cristos ne-a salutat în ziua învierii sale: "Am înviat şi sunt mereu cu tine!" (cf. Ant. intrare din ziua învierii, Ps 138,18); este salutul pe care ni l-au adus îngerii cerului la mormântul gol al lui Isus; este salutul femeilor sfinte către apostoli şi către lumea întreagă; este salutul rostit de soldaţii puşi de pază la mormânt către mai marii lor; este salutul rostit de apostoli în predicile lor către evrei şi păgâni; este salutul rostit de către toţi creştinii cei buni din toate timpurile şi locurile; este un salutul care a făcut şi face mereu minuni.

Evanghelia de astăzi se deschide cu aceste cuvinte: "Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pacea să fie cu voi!" (In 20,19)

Mi-amintesc de o poezie a lui Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), Muma lui Ştefan cel Mare, în care autorul ne spune aşa: "Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună / Oastea lui zdrobită de prin văi adună. / Lupta iar începe... / Duşmanii zdrobiţi / Cad ca nişte spice, / De securi loviţi". Parafrazând această frumoasă poezie, putem spune astăzi că Isus înviat se întoarce şi sună adunarea, sună regruparea, sună ridicarea şi reabilitarea tuturor ucenicilor prăbuşiţi sufleteşte după patima, moartea şi îngroparea sa. El voieşte ca toţi cei care sunt ai lui, să devină o mulţime de credincioşi ce au o singură inimă şi un singur suflet, în jurul Lui. (cf Fap 4,32) Iar adevărul acestui fapt se vede clar din zilele Învierii şi până în zilele noastre.

Pentru că Isus doreşte ridicarea şi reabilitarea fiecărui căzut şi prăbuşit în păcat, în duminica aceasta, numită şi a ridicării lui Toma, Biserica celebrează şi Divina Îndurare a lui Dumnezeu, care doreşte, ca prin puterea lui Isus înviat, să ridice şi să înalţe orice suflet prăbuşit.

Dacă multor ucenici fericiţi, de atunci şi din toate timpurile, le-au fost suficiente argumentele Scripturii şi ale prezicerilor lui Isus, pentru a crede în învierea lui, şi cu toate că pe aceştia Isus i-a numit fericiţi (cf In 20,29), altora aceste argumente nu le ajung pentru a crede învierea, şi au aşteptat şi altele.

Dacă multor ucenici, de atunci şi din toate timpurile, le-a fost suficient pentru a crede, argumentul mormântului gol şi al ştergarului împăturit frumos şi aşezat în ordine, de "fiul lemnarului" (cf. Mt 13,55) pe mormântul său, deşi pentru concepţia timpului era ceva suficient, multora însă le-a ajuns nici acest argument forte şi au voit şi altele.

Şi să mă explic în legătură cu ştergarul împăturit frumos şi pus undeva deoparte. Pe vremea Mântuitorului Isus, când un "tâmplar" îşi termina o lucrare, era obiceiul ca mai întâi să se spele pe mâini şi să se şteargă cu un ştergar din pânză, şi apoi să-l împăturească frumos şi să-l aşeze deasupra obiectului făcut. Acel ştergar împăturit frumos era marca lucrului său. Oricine inspecta acel lucru făcut de tâmplar, ştia că este lucrul lui şi că este terminat. În duminica Paştelui, mulţi ucenici, între care şi Ioan, venind la mormântul gol şi văzând ştergarul care fusese pe capul lui Isus, făcut sul şi împăturit frumos şi pus undeva deoparte, au crezut în învierea lui Isus, care, conform obiceiului timpului, demonstra clar că "tâmplarul" Isus, a înviat şi şi-a terminat cu bine lucrarea sa, care a fost mântuirea lumii. (cf. In 20,6-8)

Prima persoană căreia nu i-au fost suficiente nici argumentele Scripturii şi nici ale prezicerilor lui Isus dinainte de moarte, nici argumentele mormântului gol şi a ştergarului de pe capul lui împăturit şi pus undeva deoparte, şi care a avut nevoie de un argument suplimentar, arătarea lui Isus Înviat, care să-i spună personal: "Am înviat şi sunt mereu cu tine!", a fost Maria Magdalena, care era poate cea prăbuşită sufleteşte dintre toţi ucenicii Lui. Special pentru ea, Isus apare în ziua învierii şi îi vorbeşte. Iar apoi astfel ridicată, o trimite misionară la ceilalţi apostoli şi în lumea întreagă. (cf. In 20,17) Biografii ei spun că ar fi ajuns misionară până în Franţa de astăzi, pe care împreună cu alţi ucenici a cucerit-o pentru Cristos. De aceea, Franţa este numită astăzi: "Prima fiică a Bisericii."

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre Toma geamănul, un alt prăbuşit sufleteşte, căruia nici lui nu i-a fost suficient nici unul dintre argumentele învierii: nici ale Scripturii, nici ale prezicerilor lui Isus, nici cele ale mormântului gol, nici cele ale ştergarului împăturit frumos şi pus undeva deoparte, nici cele ale salutului de "Cristos a înviat!", nici ale cuvintelor lămuritoare ale martorilor. El a voit ceva mai mult, a voit ca Isus înviat să-i apară personal numai lui, să-l vadă cu ochii lui, şi să-i pipăie rănile cu mâinile sale.

În Odiseea grecului Homer (850 î.C.), se povesteşte că, atunci când eroul Ulise se întorcea victorios acasă, la familie, din războiul troian, s-a deghizat, astfel că nimeni din familia sa nu l-a recunoscut. Numai doica lui din copilăriei, a reuşit să-i observe cicatricea pe care Ulise o avea de mic copil. Atunci, ea l-a recunoscut şi a strigat: " E Ulise!" Apoi toată casa s-a umplut de bucuria întoarcerii lui.

Astăzi, apostolul Toma este chemat de Isus, ca să-i vadă şi să-i atinge cicatricele rănilor sale, aşa cum dorise (cf. In 20,25). Confruntându-se cu adevărul, Toma va proclama pentru toate generaţiile care vor urma că, Isus a înviat, şi că a devenit pentru orice om de bună credinţă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In 20,28) Cu această ridicare şi întărire primită de la Isus, Toma merge misionar în toată lumea şi apoi moare martir în India.

Un alt suflet prăbuşit ridicat de Isus după Înviere, este şi apostolul Petru, cel care poate fi numit pe drept cuvânt frate de faptă cu Iuda. Căci asemenea lui Iuda, a minţit, s-a jurat, s-a lepădat şi s-a compromis total. Nici lui nu i-au fost suficiente nici unul din argumentele de mai sus. Şi atunci când i se părea că totul este pierdut pentru el, tocmai atunci i se arată Isus înviat şi-i oferă ceea ce noi numim: a doua şansă, sau o nouă şansă.

Când Mântuitorul pronunţă cuvintele: "Mă întâlnesc cu voi în Galileea, spuneţi ucenicilor şi lui Petru" (Mc 16,7); când pe malul Lacului Galileei, Isus l-a întâlnit şi i-a acordat încă o şansă, prin acel: "Paşte mieluşeii mei!" (In 21,15); tocmai atunci greşeala i-a fost iertată şi uitată. Din acel moment viaţa lui Petru reîncepe cu un nou avânt, avânt care nu se va mai stinge niciodată. Petru a purtat bucuria învierii şi a celei de-a doua şanse până la Roma, unde a fost ucis. De ce a făcut asta? Din recunoştinţă, că nu găseşti în fiecare zi pe Cineva să-ţi acorde o a doua şansă, şi cu atât mai puţin pe unul care să-ţi acorde zilnic câte o nouă şansă.

Apoi, să nu-l uităm pe Iacov, care a devenit mai târziu unul din cârmuitorii bisericii din Ierusalim. El era "unul din fraţii Domnului" despre care Biblia ne se spune că "nici fraţii Lui nu credeau în El" (In 7,5). În primul capitol al Faptelor Apostolilor Luca încheie lista ucenicilor adunaţi în odaia de sus cu cuvintele: "Împreună cu fraţii Lui". (cf. Fap 1,14) Este evident, că Iacov, credea acuma şi el. Cum s-a produs schimbarea? Ce l-a convins? Poate că răspunsul se găseşte în întâia epistolă a lui Paul către Corinteni: "În urmă, (Isus, după ce a înviat) s-a arătat lui Iacov" (1Cor 15,7).

Tot după înviere Isus i se arată unui alt prăbuşit sufleteşte, Saul, dar prăbuşirea acestuia a fost din ură faţă de numele lui. Pe acesta, pentru a-l putea ridica, Isus înviat îl trânteşte mai întâi la pământ şi îl orbeşte, pentru ca mai apoi să-l poată ridica la credinţa sănătoasă, să facă din el un vas ales pentru misiune apostolică (cf. Fap 9,15) şi un suflet deschis pentru suferinţă împreună cu El (cf. Fap 9,16).

Duminica viitoare vom vedea pe alţi doi ucenici, cei care şi-au strâns lucrurile şi au pornit spre casa lor din Emaus. Nici lor nu le-au fost suficiente, nici argumentele Scripturii, nici mormântul gol, nici ştergarul frumos împăturit, nici salutul de Cristos a înviat, nici argumentele martorilor, nici nimic altceva. Ei, ca şi mulţi alţii, voiau ceva mai mult. Şi vom vedea duminica viitoare cum Isus merge după ei şi împreună cu ei pe drumul de la Emaus, pentru ca să-i ridice, să-i întărească şi să-i transforme în misionari curajoşi. Şi reuşeşte. (cf. Lc 24,36-49)

Dacă învierea şi arătările lui Isus înviat, au schimbat durerea Mariei Magdalena în bucurie, îndoiala lui Toma în mărturisire tare, frica lui Petru în curaj, îndoiala lui Iacob în credinţă, înverşunarea lui Paul în dăruire totală,... atunci învierea şi arătările lui Isus, sunt şi pentru schimbarea şi ridicarea noastră, în credinţă şi bucurie, cei prăbuşiţi şi neputincioşi de astăzi.

Sunt pentru unul fiecare dintre noi şi ca un îndemn părintesc din partea lui Isus: "Nu fi necredincios, dar credincios." (In 20,27)

Iar pentru a ne ajuta, pentru a ne scoate din prăbuşirile necredinţei şi ale necazurile noastre, chiar din ziua învierii sale, Isus a schimbat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, sabatul cu duminică, jertfele de la templu cu jertfa Liturghiei şi a făcut ca din Iudaism să se nască Biserica creştină.

Încă din ziua învierii sale, Isus a făcut din ziua de duminică, ziua în care el va suna adunarea prăbuşiţilor din toate generaţiile care vor urma. Din prima zi a învierii sale, Isus va suna adunarea noastră în bisericile noastre, la întâlnirea noastră specială cu El, prin celebrarea sfintei Liturghii şi prin primirea sfintei Împărtăşanii, pentru a ne vorbi, pentru a ne arăta rănile sale glorioase, pentru a ne îmbrăţişa, pentru a ne ierta, pentru a ne hrăni sufleteşte, pentru a ne ridica, pentru a ne acorda, iar şi iar, o nouă şansă, pentru a ne conduce la învierea fericită.

Mulţumim, Doamne, pentru divina ta iubire şi îndurare faţă de noi! Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 29.