Vatican: Omilia Papei din Joia Sfântă (2012)

Iubiţi fraţi şi surori,

Joia Sfântă nu este numai ziua instituirii Preasfintei Euharistii, a cărei strălucire se iradiază desigur asupra a tot restul şi îl atrage, ca să spunem aşa, înlăuntrul său. Face parte din Joia Sfântă şi noaptea întunecată a Muntelui Măslinilor, spre care Isus iese împreună cu discipolii săi; face parte din el singurătatea şi abandonarea lui Isus, care rugându-se merge în întâmpinarea întunericului morţii; fac parte din el trădarea lui Iuda şi arestarea lui Isus, precum şi tăgăduirea lui Petru, acuzarea în faţa Sinedriului şi încredinţarea în mâinile păgânilor, ale lui Pilat. Să încercăm în acest ceas să înţelegem mai profund ceva din aceste evenimente, pentru că în ele se desfăşoară misterul Răscumpărării noastre.

Isus iese în noapte. Noaptea înseamnă lipsă de comunicare, o situaţie înc are nu ne vedem unul pe altul. Este un simbol al ne-înţelegerii, al întunecării adevărului. Este spaţiul în care răul, care în faţa luminii trebuie să se ascundă, poate să se dezvolte. Isus însuşi este lumina şi adevărul, comunicarea, curăţia şi bunătatea. El intră în noapte. În ultimă analiză, noaptea este simbol al morţii, al pierderii definitive a comuniunii şi a vieţii. Isus intră în noapte pentru a o depăşi şi pentru a inaugura noua zi a lui Dumnezeu în istoria omenirii.

În timpul acestui drum El a cântat cu Apostolii săi Psalmii eliberării şi ai răscumpărării lui Israel, care reevocau primul Paşte în Egipt, noaptea eliberării. Acum El merge, cum este obişnuit să facă, pentru a se ruga singur şi pentru a vorbi ca Fiu cu Tatăl. Dar, altfel decât de obicei, vrea să ştie că-i are aproape pe trei discipoli: Petru, Iacob şi Ioan. Sunt cei trei care au avut experienţa Schimbării la Faţă - transparenţa luminoasă a gloriei lui Dumnezeu prin figura sa umană - şi care L-au văzut în centru între Lege şi Profeţi, între Moise şi Ilie. Au auzit cum El vorbea cu amândoi despre "exodul" său la Ierusalim. Exodul lui Isus la Ierusalim - ce cuvânt misterios! Exodul lui Israel din Egipt a fost evenimentul fugii şi eliberării poporului lui Dumnezeu. Ce aspect va avea exodul lui Isus, în care sensul acelei drame istorice va trebui să se împlinească definitiv? Acum discipolii devin martori ai primei părţi din acest exod - ai umilirii extreme, care totuşi era pasul esenţial al ieşirii spre libertate şi spre viaţa nouă, la care exodul tinde. Discipolii, a căror apropiere Isus a căutat-o în acel ceas de travaliu extrem ca element de susţinere umană, au adormit repede. Totuşi au auzit câteva fragmente din cuvintele de rugăciune ale lui Isus şi au observat atitudinea sa. Ambele lucruri s-au imprimat profund în sufletul lor şi ei le-au transmis creştinilor pentru totdeauna. Isus îl numeşte pe Dumnezeu "Abba". Asta înseamnă - aşa cum adaugă ei - "Tată". Însă nu este forma obişnuită pentru cuvântul "tată", ci un cuvânt din limbajul copiilor - un cuvânt afectuos cu care nu se îndrăznea să se adreseze lui Dumnezeu. Este limbajul celui care este într-adevăr "copil", Fiu al Tatălui, al Celui care se află în comuniune cu Dumnezeu, în cea mai profundă unitate cu El.

Dacă ne întrebăm în ce anume constă elementul cel mai caracteristic al figurii lui Isus în Evanghelii, trebuie să spunem: este raportul său cu Dumnezeu. El este mereu în comuniune cu Dumnezeu. Faptul de a fi cu Tatăl este nucleul personalităţii sale. Prin Cristos îl cunoaştem pe Dumnezeu cu adevărat. "Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată", spune sfântul Ioan. Cel "care este spre sânul Tatălui... l-a făcut cunoscut" (1,18). Acum îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este cu adevărat. El este Tată şi asta într-o bunătate absolută în care putem avea încredere. Evanghelistul Marcu, care a păstrat amintirile sfântului Petru, ne relatează că Isus, la apelativul "Abba", a mai adăugat: La tine totul este posibil, tu poţi totul (cf. 14,36). Cel care este Bunătatea, este în acelaşi timp putere, este atotputernic. Puterea este bunătate şi bunătatea este putere. Această încredere o putem învăţa de la rugăciunea lui Isus pe Muntele Măslinilor.

Înainte de a reflecta asupra conţinutului cererii lui Isus, trebuie să ne mai îndreptăm atenţia noastră spre ceea ce Evangheliştii ne prezintă cu privire la atitudinea lui Isus în timpul rugăciunii sale. Matei şi Marcu ne spun că El "a căzut cu faţa la pământ" (Mt 26,39; cf. Mc 14,35), deci a asumat atitudinea de supunere totală, care a fost păstrată în liturgia romană din Vinerea Sfântă. În schimb Luca ne spune că Isus se ruga în genunchi. În Faptele Apostolilor el vorbeşte despre rugăciunea în genunchi din partea sfinţilor: Ştefan în timpul uciderii sale cu pietre, Petru în contextul învierii unui mort, Paul pe calea spre martiriu. Astfel Luca a trasat o mică istorie a rugăciunii în genunchi în Biserica de la începuturi. Creştinii, cu îngenuncherea lor, intră în rugăciunea lui Isus pe Muntele Măslinilor. În ameninţarea din partea puterii răului, ei, fiind îngenuncheaţi, sunt în picioare în faţa lumii, dar, fiind fii, sunt în genunchi în faţa Tatălui. În faţa gloriei lui Dumnezeu, noi creştinii ne îngenunchem şi recunoaştem divinitatea sa, dar exprimăm în acest gest şi încrederea noastră că El învinge.

Isus luptă cu Tatăl. El luptă cu sine însuşi. Şi luptă pentru noi. Experimentează angoasa în faţa puterii morţii. Aceasta este înainte de toate pur şi simplu tulburarea, proprie a omului, ba chiar a oricărei creaturi vii, în faţa prezenţei morţii. Totuşi în Isus este vorba de ceva mai mult. El îşi lungeşte privirea în nopţile răului. Vede mareea murdară a întregii minciuni şi a întregii infamii care îi vine în întâmpinare în acel potir pe care trebuie să-l bea. Este tulburarea celui total Curat şi Sfânt în faţa întregului puhoi al răului din această lume, care se revarsă asupra Lui. El mă vede şi pe mine şi se roagă şi pentru mine. Astfel acest moment de angoasă mortală a lui Isus este un element esenţial în procesul Răscumpărării. De aceea, Scrisoarea către Evrei a calificat lupta lui Isus pe Muntele Măslinilor ca un eveniment sacerdotal. În această rugăciune a lui Isus, pătrunsă de angoasă mortală, Domnul împlineşte funcţia preotului: ia asupra sa păcatul omenirii, pe noi toţi, şi ne duce la Tatăl.

În sfârşit, trebuie să mai acordăm atenţie conţinutului rugăciunii lui Isus pe Muntele Măslinilor. Isus spune: "Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine poturul acesta, însă nu ceea ce vreau eu,d ar ceea ce vrei tu" (Mc 14,36). Voinţa naturală a Omului Isus se dă înapoi înspăimântată în faţa unui lucru aşa de groaznic. Cere ca să fie scuti de aceasta. Totuşi, ca Fiu, depune această voinţă umană în voinţa Tatălui: nu eu, ci tu. Cu asta El a transformat atitudinea lui Adam, păcatul primordial al omului, însănătoşindu-l în acest mod pe om. Atitudinea lui Adam a fost: Nu ceea ce ai voit tu, Dumnezeule; eu însuşi vreau să fiu dumnezeu. Această mândrie este adevărata esenţă a păcatului. Credem că suntem liberi şi cu adevărat noi înşine numai dacă urmăm exclusiv voinţa noastră. Dumnezeu apare drept contrariul libertăţii noastre. Trebuie să ne eliberăm de El - acesta este gândul nostru - nu atunci am fi liberi. Această răzvrătire fundamentală care pătrunde istoria şi minciuna de fond care denaturează viaţa noastră. Atunci când omul este împotriva lui Dumnezeu, el este împotriva propriului adevăr şi de aceea nu devine liber, ci înstrăinat de sine însuşi. Suntem liberi numai dacă suntem în adevărul nostru, dacă suntem uniţi cu Dumnezeu. Atunci devenim cu adevărat "ca Dumnezeu" - nu opunându-ne lui Dumnezeu, nu debarasându-se de El sau negându-L. În lupta rugăciunii pe Muntele Măslinilor Isus a soluţionat falsa contradicţie dintre ascultare şi libertate şi a deschis calea spre libertate. Să-l rugăm pe Domnul să ne introducă în acest "da" spus voinţei lui Dumnezeu, făcându-ne astfel cu adevărat liberi. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.