Când Dumnezeu merge în iad

Teologia Triduum-ului Pascal după H.U. von Balthasar

De Robert Cheaib

- Este posibil să credem că moartea a ţinut în ghearele sale Viaţa? Se poate vorbi despre Dumnezeu în absenţa lui Dumnezeu? - Este legitim să vorbim despre asta dacă mergem dincolo de ideea despre un dumnezeu care stă departe de tot ceea ce tulbură impasibilitatea sa, pentru a ne deschide la Dumnezeul revelaţiei creştine, Dumnezeul lui eros manichon, al iubirii nebune despre care vorbeşte Nicholas Cabasilas, care se goleşte pe sine însuşi în Cristos şi exprimă solidaritatea sa cu aceia care trăiesc în depărtare de Dumnezeu.

Într-o lucrare din 1969, apărută pentru prima dată în autoritara dogmatică catolică "Mysterium Salutis", Hans Urs von Balthasar - "omul cel mai cult din secolul al XX-lea", aşa cum l-a definit Henri de Lubac - tratează problemele spinoase legate de triduum-ul pascal care nu se rezumă, vorbind în termeni foarte precişi, numai în moartea şi învierea lui Cristos, dar care include acea "tăcere" incomodă din sâmbăta sfântă. Deşi au trecut câteva decenii, cartea este una clasică ce menţine o mare actualitate şi constituie un însoţitor optim de meditaţie şi reflecţie pentru săptămâna sfântă. De aceea, este lăudabilă iniţiativa Editurii Queriniana care oferă o nouă ediţie a ei pentru a însoţi paşii noştri spre bucuria pascală.

Dacă o porţiune importantă din teologia lui Balthasar "este - aşa cum el însuşi mărturiseşte - o traducere a ceea ce este prezent în mod mai imediat, mai puţin «tehnic», în opera impunătoare a lui Adrienne von Speyr", Teologia celor trei zile este în mod esenţial o transcriere teologică a ceea ce este învăţat direct din experienţele mistice ale lui von Speyr. Conform lui Giuseppe Ruggieri, Teologia celor trei zile reprezintă "centrul producţiei balthasariene, opera în care sunt cuprinse motivele cele mai originale şi pregnante în acelaşi timp ale teologului elveţian".

Lucrarea balthasariană, presărată de o împletire preţioasă de exegeză, teologie patristică, medievală şi modernă, este o angajare fericită menită să înrădăcineze evenimentele centrale ale cristologiei în inima Treimii. Nodul central al reflecţiei din carte este acela de a vedea în moartea lui Cristos nu numai experienţa morţii (vinerea sfântă), ci pe aceea a experienţei efective a morţii, ca stare de solidaritate cu morţii din sheol (sâmbăta sfântă).

Balthasar deschide reflecţia sa constatând intenţionalitatea precisă şi constantă care însoţeşte misterul întrupării: întruparea lui Cristos este rânduită spre pătimirea sa. Deja kenoza care face posibilă întruparea este în ea însăşi o "pătimire". În kenoză, Dumnezeu se arată aşa de divin liber încât să se poate lega cu ascultarea servitorului. Întruparea exprimă umilinţa iubirii lui Dumnezeu care îl mântuieşte pe om asumând natura sa, trăind viaţa sa şi murind moartea sa. Mărturiile neotestamentare referitoare la această intenţionalitate sunt abundente. Avem o urmă persistentă în gândirea lui Paul care nu vrea să ştie altceva decât crucea lui Cristos (cf. 1Cor 1,12) şi care nu se laudă decât în cruce (cf. Gal 6,14). Apostolul rezumă misiunea sa ca vestire a reconcilierii lui Dumnezeu cu lumea în crucea lui Cristos (2Cor 5,18). La rândul lor, evangheliile mărturisesc determinarea lui Isus de "a bea potirul" şi de "a primi botezul [al doilea]" (cf. Mc 10,38).

Reflectând asupra kenozei întrupării, Balthasar argumentează că exteriorizarea lui Dumnezeu în întrupare are "posibilitatea sa ontologică în exteriorizarea veşnică a lui Dumnezeu, în dăruirea sa tripersonală". Kenoza este în inima Treimii şi îşi are fundamentul în "altruismul" ipostazelor trinitare. Această "kenoză fundamentală" este prezentă deja în creaţie "pentru că Dumnezeu încă din veşnicie asumă responsabilitatea reuşitei sale (ţinând cont şi de libertatea omului)". În acest sens, Balthasar împărtăşeşte afirmaţia teologului ortodox Sergej Bulgakov care afirmă: "Crucea lui Cristos este înscrisă în creaţia lumii încă de la începuturile sale".

Deci crucea este "manifestarea unui mister al vieţii divine însăşi". Această reflecţie balthasariană face să dispară vechea concepţie a imutabilităţii lui Dumnezeu şi a apatheia divine pure şi reci. El invită să luăm în considerare în mod serios consecinţele teologice ale faptului că în Fiul, Dumnezeu intră realmente în suferinţă şi chiar atunci este şi rămâne realmente Dumnezeu.

Teologul din Basilea ne însoţeşte într-un gest contemplativ - care nu este lipsit deloc de valoare teologică - şi care se îşi sprijină capul pe inima lui Cristos în timp ce străbate evenimentele şi gesturile din misterul pascal. Vinerea sfântă este marcată de conceptul fundamental de "încredinţare" (tradere - paradidonai), unde Fiul este încredinţat - în pasivul divin - din iubire şi pentru mântuirea lumii, şi Fiul se încredinţează liber rămânând cu adevărat acela care acţionează şi care realizează paradosis, până la ultima încredinţare a omului-Isus: "Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu". Apare astfel că "încredinţările" trădătorului Iuda, a iudeilor, a romanilor, a lui Pilat, a lui Irod... sunt "terţe" faţă de încredinţarea pe care Tatăl şi Fiul o efectuează.

Reflecţia despre sâmbăta sfântă este aceea mai distinctivă din contribuţia balthasariană. Teologul - împotriva oricărui semi-docetism - se opreşte asupra realităţii morţii lui Cristos. Moartea comportă că el, ca şi noi fiii lui Adam, "nu foloseşte (aşa cum des ne este dat să citim în cărţile de teologie timpul «scurt» al stării sale de moarte în orice gen de «activitate» în lumea de dincolo. [...] Aşa cum în viaţă a fost solidar cu cei vii, tot aşa a fost solidar în mormânt cu cei morţi". Balthasar ia în serios moartea lui Cristos, acea moarte la care face aluzie prin cuvinte incontestabile Apocalipsul: "Am fost mort (nekros) şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Ap 1,18). Cu moartea sa, Cristos a făcut parte în mod serios din acei refa'im, cei "fără forţă"; el a luat asupra sa experienţa lui poena damni a fiilor lui Adam păcătoşi, luându-le locul. Solidaritatea sa nu s-a limitat să fie de acord să moară, ci să trăiască realitatea mortului. Balthasar împinge reflecţia până la consecinţele extreme: dat fiind faptul că compasiunea lui Cristos faţă de cei păcătoşi a fost infinit mai mare decât pătimirea sa fizică (Bonaventura), suferinţa sa "era ca aceea a osândiţilor... el a ajuns la pedeapsa iadului" (Niccolň Cusano). Reflecţia lui Balthasar devine subtilă şi traduce cu curajul său salturile misticii lui von Speyr, dar o putem rezuma cu un text din sfântul Grigore cel Mare care spune: "Cristos a coborât până în ultimele profunzimi ale mării, atunci când a coborât în iadul cel mai profund, pentru a elibera din el sufletele aleşilor săi. Înainte de răscumpărare adâncimea mării nu era o cale, ci o închisoare... dar Dumnezeu a făcut din acest abis o cale...".

Numai ajungând la adâncimea acestui abis; numai în această solidaritate în moarte, Cristos, "al doilea Adam" devine "duh dătător de viaţă" (1Cor 15,45). Figura sa desfigurată este deja revelare anticipată a gloriei şi a domniei Tatălui. În kenoza până la moartea pe cruce, Cristos reia triumfător drumul spre Tatăl purtând din abisuri pe orice om, pentru că de acum nu există un abis în care un om să poată cădea fără să-l găsească deja pe Cristos care a coborât - ascultător - înainte de el pentru a-l lua.

(După Zenit, 4 aprilie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.