Vatican: Omilia papei la Liturghia Crismei (2012)

Iubiţi fraţi şi surori,

La această Sfântă Liturghie gândurile noastre se întorc la ceasul în care Episcopul, prin impunerea mâinilor şi prin rugăciune, ne-a introdus în preoţia lui Isus Cristos, aşa încât să fim "consacraţi în adevăr" (In 17,19), aşa cum Isus, în Rugăciunea sa sacerdotală, a cerut pentru noi de la Tatăl. El însuşi este Adevărul. Ne-a consacrat, adică ne-a încredinţat pentru totdeauna lui Dumnezeu, pentru ca, pornind de la Dumnezeu şi în vederea Lui, să-i putem sluji pe oameni. Dar suntem consacraţi şi în realitatea vieţii noastre? Suntem oameni care acţionează pornind de la Dumnezeu şi în comuniune cu Isus Cristos? Cu această întrebare Domnul stă în faţa noastră şi noi stăm în faţa Lui. "Vreţi să vă uniţi mai intim cu Domnul Isus Cristos şi să vă conformaţi Lui, renunţând la voi înşivă şi să reînnoiţi promisiunile, confirmând angajamentele sacre pe care le-aţi asumat cu bucurie în ziua hirotonirii?". După această omilie, aşa îi voi întreba în mod singular pe fiecare dintre voi şi pe mine însumi. Cu aceasta se exprimă îndeosebi două lucruri: este cerută o legătură interioară, ba chiar o conformare cu Cristos, şi în aceasta în mod necesar o depăşire a noastră înşine, o renunţare la ceea ce este numai al nostru, la atât de clamata autorealizare. Este cerul ca noi, ca eu să nu revendic viaţa mea pentru mine însumi, ci să o pun la dispoziţia altuia - a lui Cristos. Ca să nu întreb: ce câştig am eu?, ci mai degrabă: ce anume pot să dau eu pentru El şi astfel pentru alţii? Sau şi mai concret: cum trebuie să se realizeze această conformare cu Cristos, care nu domină, ci slujeşte; nu ia, ci dă - cum trebuie să se realizeze în situaţia adesea dramatică a Bisericii de astăzi? Recent, un grup de preoţi dintr-o ţară europeană a publicat un apel la neascultare, aducând în acelaşi timp şi exemple concrete ale modului în care se poate exprima această neascultare, care ar trebui să ignore chiar şi decizii definitive ale Magisteriului - de exemplu în problema referitoare la hirotonirea femeilor, cu privire la care fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a declarat în manieră irevocabilă că Biserica, în această privinţă, nu a avut nici o autorizare din partea Domnului. Neascultarea este o cale pentru a reînnoi Biserica? Vrem să credem în autorii acestui apel atunci când afirmă că sunt determinaţi de grija faţă de Biserică; că sunt convinşi că trebuie să se înfrunte încetineala Instituţiilor cu mijloace drastice pentru a deschide căi noi - pentru a readuce Biserica la înălţimea din ziua de azi. Însă neascultarea este cu adevărat o cale? Se poate percepe în aceasta ceva din conformarea cu Cristos, care este fundamentul oricărei reînnoiri adevărate, sau nu mai degrabă numai stimulentul disperat de a face ceva, de a transforma Biserica după dorinţele noastre şi după ideile noastre?

Dar să nu simplificăm prea mult problema. Cristos oare nu a corectat tradiţiile umane care ameninţau să sufoce cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu? Da, a făcut asta, pentru a trezi din nou ascultarea faţă de adevărata voinţă a lui Dumnezeu, faţă de cuvântul său mereu valabil. Lui îi stătea la inimă tocmai adevărata ascultare, împotriva arbitrului omului. Şi să nu uităm: El era Fiul, cu autoritate şi responsabilitate singulare de a dezvălui voinţa autentică a lui Dumnezeu, pentru a deschide astfel drumul cuvântului lui Dumnezeu spre lumea păgânilor. Şi în sfârşit: El a concretizat mandatul său cu propria ascultare şi umilinţă până la Cruce, făcând astfel credibilă misiunea sa. Nu voinţa mea, ci a ta: acesta este cuvântul care îl revelează pe Fiul, umilinţa sa şi în acelaşi timp divinitatea sa, şi ne indică drumul.

Să ne lăsăm întrebaţi încă o dată: oare cu aceste consideraţii de fapt este apărat imobilismul, înţepenirea tradiţiei? Nu. Cel care priveşte la istoria din perioada post-conciliară, poate recunoaşte dinamica adevăratei reînnoiri, care adesea a asumat forme neaşteptate în mişcări pline de viaţă şi care face aproape tangibile vivacitatea inepuizabilă a Bisericii, prezenţa şi acţiunea eficace a Duhului Sfânt. Şi dacă privim la persoanele din care au apărut şi apar aceste fluvii proaspete de viaţă, vedem şi faptul că pentru o nouă rodnicie este nevoie să fim plini de bucuria credinţei, de radicalitatea credinţei, de dinamica speranţei şi de forţa iubirii.

Dragi prieteni, rămâne clar că această conformare cu Cristos este fundamentul şi baza oricărei reînnoiri. Dar poate că figura lui Cristos ne apare uneori prea înaltă şi prea mare, pentru a putea îndrăzni să luăm măsurile de la El. Domnul ştie asta. Pentru aceasta s-a îngrijit de "traduceri" în ordini de măreţie mai accesibile şi mai apropiate de noi. Tocmai pentru acest motiv, Paul fără timiditatea a spus comunităţilor sale: imitaţi-mă pe mine, dar eu îi aparţin lui Cristos. El era pentru credincioşii săi o "traducere" a stilului de viaţă al lui Cristos, pe care ei o puteau vedea şi la care puteau adera. Pornind de la Paul, de-a lungul întregii istorii au existat încontinuu aceste "traduceri" ale vieţii lui Isus în figuri istorice vii. Noi preoţii putem să ne gândim la o mare ceată de preoţi sfinţi, care ne preced pentru a ne indica drumul: începând de la Policarp de Smirna şi Ignaţiu de Antiohia prin marii Păstori cum ar fi Ambroziu, Augustin şi Grigore cel Mare, până la Ignaţiu de Loyola, Carol Borromeu, Ioan Maria Vianney, până la preoţii martiri din secolul al XX-lea, şi, în sfârşit, până la Papa Ioan Paul al II-lea care, în acţiune şi în suferinţă ne-a fost exemplu în conformarea cu Cristos, ca "dar şi mister". Sfinţii ne arată cum funcţionează reînnoirea şi cum putem să fim în slujba ei. Şi ne lasă să înţelegem şi că Dumnezeu nu priveşte la marile numere şi la succesele exterioare, ci repurtează victoriile sale în semnul umil al grăuntelui de muştar.

Dragi prieteni, aş vrea să ating pe scurt încă două cuvinte-cheie ale reînnoirii promisiunilor sacerdotale, care ar trebui să ne inducă să reflectăm în acest ceas al Bisericii şi al vieţii noastre personale. Există înainte de toate amintirea faptului că suntem - aşa cum se exprimă Paul - "administratorii tainelor lui Dumnezeu" (1Cor 4,1) şi că ne revine slujirea învăţăturii, munus docendi, care este o parte din această administrare a tainelor lui Dumnezeu, în care El ne arată faţa sa şi inima sa, pentru a ni se dărui pe sine însuşi. La întâlnirea Cardinalilor cu ocazia recentului Consistoriu, diferiţi Păstori, pe baza experienţei lor, au vorbit despre un analfabetism religios care se răspândeşte în mijlocul societăţii noastre aşa de inteligente. Elementele fundamentale ale credinţei, pe care în trecut le cunoştea orice copil, sunt tot mai puţin cunoscute. Însă pentru a putea trăi şi iubi credinţa noastră, pentru a-l putea iubi pe Dumnezeu, deci a deveni capabili să-l ascultăm în mod corect, trebuie să ştim ce anume ne-a spus Dumnezeu; raţiunea noastră şi inima noastră trebuie să fie atinse de cuvântul său. Anul Credinţei, amintirea deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican în urmă cu 50 de ani, trebuie să fie pentru noi o ocazie de a vesti mesajul credinţei cu zel nou şi bucurie nouă. Îl găsim desigur în mod fundamental şi primar în Sfânta Scriptură, pe care nu o vom citi şi medita niciodată suficient. Dar în aceasta noi toţi experimentăm că avem nevoie de ajutor pentru a o transmite corect în prezent, pentru ca să atingă cu adevărat inima noastră. Acest ajutor îl găsim în primul rând în cuvântul Bisericii care învaţă: textele Conciliului al II-lea din Vatican şi Catehismul Bisericii Catolice sunt instrumentele esenţiale care ne indică în mod autentic ceea ce Biserica crede pornind de la Cuvântul lui Dumnezeu. Şi desigur face parte din asta şi tot tezaurul documentelor pe care Papa Ioan Paul al II-lea ni l-a dăruit şi care este încă departe de a fi exploatat până la capăt.

Orice vestire a noastră trebuie să se măsoare după cuvântul lui Isus Cristos: "Învăţătura mea nu este a mea" (In 7,16). Nu vestim teorii şi opinii private, ci credinţa Bisericii ai cărei servitori suntem. Însă acest lucru nu trebuie să însemne desigur ca eu să nu susţin această învăţătură cu toată fiinţa mea şi să nu fiu puternic ancorat în ea. În acest context îmi vine mereu în minte cuvântul sfântului Augustin: Şi ce anume este atât de mult al meu cât eu însumi? Ce anume este aşa de puţin al meu cât eu însumi? Nu-mi aparţin mie însumi şi devin eu însumi tocmai prin faptul că merg dincolo de mine însumi şi prin depăşirea de mine însumi reuşesc să mă inserez în Cristos şi în Trupul său care este Biserica. Dacă nu ne vestim pe noi înşine şi dacă în interior am devenit una cu Acela care ne-a chemat ca mesageri ai săi aşa încât suntem plăsmuiţi de credinţă şi o trăim, atunci predica noastră va fi credibilă. Nu-mi fac reclamă mie însumi, ci mă dăruiesc pe mine însumi. Parohul de Ars nu era un înţelept, un intelectual, ştim asta. Dar cu vestirea sa a atins inimile oamenilor, pentru că el însuşi fusese atins în inimă.

Ultimul cuvânt-cheie la care aş vrea să mă mai refer se numeşte zel pentru suflete (animarum zelus). Este o expresie demodată care astăzi aproape că nu mai este folosită. În unele locuri, cuvântul suflet este considerat chiar un cuvânt interzis, pentru că - se spune - ar exprima un dualism între trup şi suflet, împărţind omul în mod greşit. Desigur omul este o unitate, destinată cu trupul şi sufletul pentru veşnicie. Dar asta nu poate să însemne că nu mai avem un suflet, un principiu constitutiv care garantează unitatea omului în viaţa sa şi dincolo de moartea sa pământească. Şi ca preoţi desigur ne preocupăm de omul întreg, chiar şi de necesităţile sale fizice - de cei înfometaţi, de cei bolnavi, de cei fără casă. Totuşi noi nu ne preocupăm numai de trup, dar chiar şi de necesităţile sufletului omului: de persoanele care suferă datorită încălcării dreptului sau datorită unei iubiri distruse; de persoanele care se află în întuneric cu privire la adevăr; care suferă datorită lipsei de adevăr şi de iubire. Ne preocupăm de mântuirea oamenilor cu trup şi suflet. Şi ca preoţi ai lui Isus Cristos, facem asta cu zel. Persoanele nu trebuie niciodată să aibă senzaţia că noi îndeplinim în mod conştiincios orarul nostru de muncă, dar înainte şi după aparţinem numai nouă înşine. Un preot nu-şi aparţine niciodată sieşi. Persoanele trebuie să perceapă zelul nostru, prin care dăm o mărturie credibilă pentru Evanghelia lui Isus Cristos. Să-l rugăm pe Domnul să ne umple cu bucuria mesajului său, pentru ca să putem sluji cu zel bucuros adevărul său şi iubirea sa. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.