Vatican: Audienţa generală de miercuri 4 aprilie 2012. Despre călătoria în Mexic şi Cuba

Iubiţi fraţi şi surori,

Încă sunt vii în mine emoţiile trezite de recenta Călătorie apostolică în Mexic şi în Cuba, asupra căreia aş vrea să mă opresc astăzi. Vine în mod spontan din sufletul meu aducerea de mulţumire făcută Domnului: în providenţa sa, El a voit să merg pentru prima dată ca Succesor al lui Petru în aceste două ţări, care păstrează neştearsă amintirea vizitelor făcute de fericitul Ioan Paul al II-lea. Bicentenarul Independenţei Mexicului şi a altor ţări latinoamericane, douăzeci de ani de raporturi diplomatice între Mexic şi Sfântul Scaun şi al patrulea centenar al regăsirii imaginii Fecioarei Carităţii del Cobre în Republica din Cuba au fost ocaziile pelerinajului meu. Cu el am voit să îmbrăţişez în mod ideal întregul continent, invitându-i pe toţi să trăiască împreună în speranţă şi în angajarea concretă de a merge cu toţii uniţi spre un viitor mai bun. Sunt recunoscător domnilor preşedinţi al Mexicului şi al Cubei, care cu respect şi stimă mi-au adresat salutul de bun-venit, precum şi celorlalte autorităţi. Mulţumesc din inimă Arhiepiscopilor de León, de Santiago de Cuba şi de La Havana şi celorlalţi veneraţi Fraţi întru episcopat, care m-au primit cu mare iubire, precum şi colaboratorilor lor şi celor care s-au străduit cu generozitate pentru această vizită pastorală a mea. Au fost zile de neuitat de bucurie şi de speranţă, care vor rămâne imprimate în inima mea!

Prima etapă a fost León, în statul Guanajuato, centru geografic al Mexicului. Aici o mare mulţime în sărbătoare mi-a rezervat o primire extraordinară şi vie, ca semn al îmbrăţişării călduroase al unui întreg popor. Încă de la ceremonia de bun-venit am putut să percep credinţa şi căldura preoţilor, a persoanelor consacrate şi a credincioşilor laici. În prezenţa exponenţilor Instituţiilor, a numeroşi Episcopi şi a reprezentanţilor societăţii, am amintit de necesitatea recunoaşterii şi a ocrotirii drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între care iese în evidenţă libertatea religioasă, asigurând apropierea mea faţă de cei care suferă din cauza plăgilor sociale, a conflictelor noi şi vechi, a corupţiei şi a violenţei. Mă gândesc din nou cu profundă recunoştinţă la şirul interminabil de oameni de-a lungul străzilor, care m-au însoţit cu entuziasm. În acele mâini întinse în semn de salut şi de iubire, în acele feţe bucuroase, în acele strigăte de bucurie am perceput speranţa tenace a creştinilor mexicani, speranţă rămasă aprinsă în inimi în pofida momentelor dificile de violenţe, pe care nu am încetat să le deplâng şi spre ale căror victime am adresat un gând din inimă, putând să încurajez personal câteva dintre ele. În aceeaşi zi am întâlnit foarte mulţi copii şi adolescenţi, care sunt viitorul naţiunii şi al Bisericii. Veselia lor inepuizabilă, exprimată cu cântări şi melodii răsunătoare, precum şi privirile lor şi gesturile lor, exprimau dorinţa puternică a tuturor copiilor din Mexic, din America Latină şi din Caraibe de a putea trăi în pace, în seninătate şi armonie, într-o societate mai dreaptă şi reconciliată.

Discipolii Domnului trebuie să facă să crească bucuria de a fi creştini, bucuria de a aparţine Bisericii sale. Din această bucurie se nasc şi energiile pentru a-l sluji pe Cristos în situaţiile dificile şi de suferinţă. Am amintit acest adevăr mulţimii imense adunate pentru celebrarea euharistică duminicală în Parcul Bicentenarului din León. I-am îndemnat pe toţi să se încreadă în bunătatea lui Dumnezeu atotputernicul care poate să schimbe dinăuntru, din inimă, situaţiile insuportabile şi întunecoase. Mexicanii au răspuns cu credinţa lor arzătoare şi, în adeziunea lor convinsă la Evanghelie, am recunoscut încă o dată semne mângâietoare de speranţă pentru continent. Ultimul eveniment din vizita mea în Mexic a fost, tot la León, celebrarea Vesperelor în catedrala "Sfânta Fecioară Maria a Luminii", cu Episcopii mexicani şi reprezentanţii Episcopatelor din America. Am manifestat apropierea mea faţă de angajarea lor în faţa diferitelor provocări şi dificultăţi şi recunoştinţa mea pentru cei care seamănă Evanghelia în situaţii complexe şi adesea nelipsite de limitări. I-am încurajat să fie Păstori zeloşi şi călăuze sigure, trezind peste tot comuniune sinceră şi adeziune cordială la învăţătura Bisericii. Apoi am părăsit iubita ţară mexicană unde am experimentat o devoţiune şi o iubire speciale faţă de Vicarul lui Cristos. Înainte de a pleca, am stimulat poporul mexican să rămână fidel faţă de Domnul şi faţă de Biserica sa, bine ancorat în propriile rădăcini creştine.

Ziua următoare a început a doua parte a Călătoriei mele apostolice cu sosirea în Cuba, unde am mers înainte de toate pentru a susţine misiunea Bisericii catolice, angajată să vestească Evanghelia cu bucurie, în pofida sărăciei de mijloace şi a dificultăţilor care încă trebuie depăşite pentru ca religia să-şi poată desfăşura propria slujire spirituală şi formativă în cadrul public al societăţii. Acest lucru am voit să-l subliniez ajungând la Santiago de Cuba, al doilea oraş din insulă, neevitând să evidenţiez bunele relaţii existente între stat şi Sfântul Scaun, care au ca scop slujirea prezenţei vii şi constructive a Bisericii locale. Am asigurat, de asemenea, că Papa poartă în inimă preocupările şi aspiraţiile tuturor cubanezilor, în special ale celor care suferă datorită limitării libertăţii.

Prima Sfântă Liturghie pe care am avut bucuria să o celebrez în ţara cubaneză se situa în contextul celui de-al IV-lea centenar al descoperirii imaginii Fecioarei Carităţii El Cobre, patroana Cubei. A fost vorba de un moment de puternică intensitate spirituală, cu participarea atentă şi rugătoare a mii de persoane, semn al unei Biserici care vine din situaţii care nu sunt uşoare, dar cu o mărturie vie de caritate şi de prezenţă activă în viaţa oamenilor. Catolicilor cubanezi care, împreună cu întreaga populaţie, speră într-un viitor tot mai bun, le-am adresat invitaţia de a da nouă vigoare credinţei lor şi de a contribui, cu curajul iertării şi al înţelegerii, la construirea unei societăţi deschise şi reînnoite, unde să fie tot mai mult spaţiu pentru Dumnezeu, deoarece atunci când Dumnezeu este scos afară, lumea se transformă într-un loc neprimitor pentru om. Înainte de a părăsi Santiago de Cuba, am mers la Sanctuarul Sfintei Fecioare Maria a Carităţii El Cobre, atât de îndrăgită de poporul cubanez. Pelerinajul imaginii Sfintei Fecioare Maria a Carităţii în familiile din insulă a trezit mare entuziasm spiritual, reprezentând un eveniment semnificativ al noii evanghelizări şi o ocazie de redescoperire a credinţei. Sfintei Fecioare am recomandat persoanele care suferă şi pe tinerii cubanezi.

A doua etapă cubaneză a fost Havana, capitala insulei. Tinerii, în mod deosebit, au fost principalii protagonişti ai primirii exuberante în parcursul spre nunţiatură, unde am avut oportunitatea de a mă întreţine cu Episcopii din ţară pentru a vorbi despre provocările pe care Biserica din Cuba este chemată să le înfrunte, având conştiinţa că oamenii privesc la ea cu încredere crescândă. Ziua următoare, am prezidat Sfânta Liturghie în Piaţa principală din Havana, aglomerată de oameni. Tuturor le-am amintit că Cuba şi lumea au nevoie de schimbări, însă acestea vor exista numai dacă fiecare se deschide la adevărul integral despre om, fundament de care nu se poate face abstracţie pentru a ajunge la libertate, şi decide să semene în jurul său reconciliere şi fraternitate, întemeind propria viaţă pe Isus Cristos: numai El poate să risipească întunericul greşelii, ajutându-ne să învingem răul şi tot ceea ce ne oprimă. De asemenea, am voit să reafirm că Biserica nu cere privilegii, ci cere să poată proclama şi celebra şi public credinţa, ducând mesajul de speranţă şi de pace al Evangheliei în orice loc din societate. Apreciind paşii făcuţi până acum în acest sens de autorităţile cubaneze, am subliniat că este necesar să se continue pe acest drum de libertate religioasă tot mai deplină.

În momentul în care părăseam Cuba, zeci de mii de cubanezi au venit să mă salute de-a lungul străzii, în pofida ploii puternice. La ceremonia de rămas-bun am amintit că în momentul prezent diferitele componente ale societăţii cubaneze sunt chemate la un efort de colaborare sinceră şi de dialog răbdător pentru binele patriei. În această perspectivă, prezenţa mea în insulă, ca martor al lui Isus Cristos, a voit să fie o încurajare să se deschidă porţile inimii Lui, care este izvor de speranţă şi de putere pentru a face să crească binele. Pentru aceasta, i-am salutat pe cubanezi îndemnându-i să reînsufleţească credinţa părinţilor lor şi să edifice un viitor tot mai bun.

Această Călătorie în Mexic şi în Cuba, slavă lui Dumnezeu, a avut reuşita pastorală dorită. Fie ca poporul mexican şi cel cubanez să scoată din ea roade îmbelşugate pentru a construi în comuniune eclezială şi cu curaj evanghelic un viitor de pace şi de fraternitate.

Dragi prieteni, mâine după-amiază, cu Sfânta Liturghie in Coena Domini, vom intra în Triduum-ul Pascal, culme a întregului An liturgic, pentru a celebra Misterul central al credinţei: pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos. În Evanghelia sfântului Ioan, acest moment culminant al misiunii lui Isus este numit "ceasul" său, care începe cu Cina de Taină. Evanghelistul îl introduce astfel: "Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1). Toată viaţa lui Isus este orientată spre acest ceas, caracterizat de două aspecte care se luminează reciproc: este ceasul "trecerii" (metabasis) şi este ceasul "iubirii (agape) până la sfârşit". De fapt, tocmai iubirea divină, Duhul de care Isus este plin, îl face pe Isus însuşi "să treacă" prin abisul răului şi al morţii şi îl scoate în "spaţiul" nou al învierii. Agape, iubirea, realizează această transformare, aşa încât Isus trece-peste limitele condiţiei umane marcate de păcat şi depăşeşte bariera care îl ţine pe om prizonier, separat de Dumnezeu şi de viaţa veşnică. Participând cu credinţă la celebrările liturgice din Triduum-ul Pascal, suntem invitaţi să trăim această transformare realizată de agape. Fiecare dintre noi a fost iubit de Isus "până la sfârşit", adică până la dăruirea totală de Sine pe cruce, atunci când a strigat: "S-a împlinit!" (In 19,20). Să ne lăsăm ajunşi de această iubire, să ne lăsăm transformaţi, pentru ca într-adevăr să se realizeze în noi învierea. Deci vă invit să trăim cu intensitate Triduum-ul Pascal şi vă doresc tuturor un Sfânt Paşte! Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.