Reflecţie la Joia Mare

Astăzi pentru noi, creştinii, este Joia Mare, pentru că mari şi sfinte sunt misterele pe care le celebrăm şi la care suntem chemaţi să participăm.

Astăzi, Isus, înainte de a muri, a învia şi a se înălţa pentru noi la dreapta Tatălui, iubindu-ne până la sfârşit (cf. In 13,1), după ce ne-a slujit în toate modurile, de la spălarea picioarelor (cf. In 13,5) şi până la moartea mântuitoare de pe cruce, a voit să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), întemeind două din cele şapte sacramente ale Bisericii: sfânta Preoţie şi sfânta Euharistie.

Prin întemeierea sacramentului Preoţiei, Isus îşi prelungeşte prezenţa sa fizică în mijlocul nostru, până la sfârşitul lumii. Iar prin întemeierea sfintei Euharistii, Isus îşi continuă acţiunile sale mântuitoare în mijlocul nostru, spre vindecare şi sfinţire, tot până la sfârşitul lumii.

Astfel la Cina cea de Taină, a întemeiat mai întâi sacramentul Preoţiei, pentru ca prin slujitorii săi să rămână în mijlocul nostru, până când va reveni în slavă. În momentul Cinei de Taină, Isus a transmis apostolilor şi urmaşilor lor, puterea de a celebra sfintele tainele. Iar ei au înţeles că vor lucra şi acţiona, spre binele poporului lui Dumnezeu, numai "In persona Christi" şi "in nomine Christi". De aceea preotul este numit: "Alter Christus" - un alt Cristos.

De aceea sfântul Augustin (354-430) spune: "Când un preot botează, Cristos este cel care botează" (cf. Sfântul Augustin de Hippona, Comentariu la Evanghelia după sfântul Ioan, 6, 1, 7; PL 35, 1428.). Continuând, am putea spune: "Când un preot dezleagă păcate, Cristos este cel care dezleagă păcate; când un preot celebrează Euharistia, Isus este acela care celebrează Euharistia; când un preot binecuvântează, Cristos este cel care binecuvântează" etc.

Biblia ne spune: "Orice mare preot este un om luat dintre oameni, este un om chemat de Dumnezeu ca şi Aron, şi pus printre oameni în relaţiile cu Dumnezeu, ca să ofere daruri şi sacrificii pentru păcate" (cf. Evr 5,1-2).

Aşadar, preoţii sunt oameni care nu şi-au luat singuri demnitatea, puterea şi harul pe care le au, ci le-au primit de la Isus, care i-a chemat şi i-a rânduit pentru a continua lucrarea sa în lume: "Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi roade, iar roadele voastre să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea" (In 15,16). De aceea Isus zice: "Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, îl primeşte pe acela care m-a trimis" (cf. Mt 10,40). Şi iarăşi: "Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis" (cf. Lc 10,16).

De aceea Ioan Maria Vianney (1786-1859) spunea: "Dacă m-aş întâlni cu un preot şi un înger, l-aş saluta mai întâi pe preot şi apoi l-aş saluta pe înger. Căci îngerul e prietenul lui Dumnezeu; dar preotul este cel care-i ţine locul... De aceea atunci când vezi un preot, ar trebui să spui: «Iată-l pe acela care m-a făcut copil al lui Dumnezeu şi mi-a deschis Cerul prin Sfântul Botez; cel care m-a curăţat după ce am păcătuit; cel care-mi hrăneşte sufletul»... Iar atunci când vezi turnul unei biserici, ar trebui să spui: «În locul acela este Trupul şi Sângele Domnului nostru, fiindcă acolo este un preot care celebrează sfânta Liturghie»".

Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) săruta pământul pe unde trecea un preot. Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897) nu vorbea niciodată de rău preoţii, ci se ruga zilnic pentru ei, astfel: "O Isuse, primeşte-i pe preoţi în adăpostul inimii tale ca nimeni să nu le mai poată face nici cel mai mic rău! Păstrează nepătate mâinile lor, buzele şi inimile lor. Fă-i să crească în dragoste şi în fidelitate faţă de tine! Dă-le puterea de a schimba inimile în mai bine. Binecuvântează faptele lor, apoi dă-le coroana vieţii veşnice! Amin".

Să urmăm exemplul sfinţilor în relaţia noastră cu preoţii lui Isus!

Dacă prin întemeierea sfintei Preoţii, Isus şi-a continuat prezenţa sa fizică între noi, prin întemeierea sfintei Euharistii, el şi-a continuat şi lucrarea sa divină între noi, lucrare care a culminat cu Patima şi Moartea pe cruce pentru noi, şi a cărei putere mântuitoare o celebrăm şi o primim prin participarea la Liturghie şi Împărtăşanie.

Iată ce ne spune sfântul Augustin despre întemeierea sfintei Euharistii: "Dumnezeu, care este atotştiutor şi înţelepciunea fără de margini, n-a putut găsi ceva mai bun pentru noi decât Euharistia; Dumnezeu, care este atotputernic, n-a putut face ceva mai bun pentru noi decât Euharistia; Dumnezeu, care este bunătatea nesfârşită, n-a putut găsi pentru noi un bine mai mare decât Euharistia".

E impresionantă imaginea pe care ne-o prezintă sfântul Toma de Aquino (1225-1274) şi pe care Leonardo da Vinci (1452-1519) avea să o picteze pe pânză, prin care ne este descrisă jertfa lui Cristos care se continuă în Euharistie: de cuibul în care se aflau puii unui pelican, se apropie un şarpe. Acesta îşi înfige colţii în trupurile lor şi le suge sângele. Întoarsă la cuib mama îşi găseşte puii aproape morţi. Îşi dă seama de gravitatea situaţiei şi imediat îşi sfâşie pieptul cu ciocul. Puişorii sug din sângele ei, revin la viaţă, şi se salvează, dar mama moare jertfindu-se pentru ei.

Ori de câte ori participăm la Liturghie şi Împărtăşanie, trăim si noi această realitate. Diavolul ne-a otrăvit cu veninul morţii veşnice, dar Isus murind ne-a dăruit "antidotul vieţii veşnice", aşa cum frumos ne-a spus, sfântul Ignaţiu din Antiohia (30-117).

Iată pentru ce sfântul Ioan ne spune în Evanghelia de astăzi: "Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1).

Prima lectură ne arată cum evreii în fiecare an de Paşti, făceau un ospăţ la care mâncau un miel pe care îl sacrificau; apoi mâncau o pâine azimă cu striaţii şi puţin arsă în foc (cf. Ex 12,15). Prin acest ospăţ cu miel fript şi azimă coaptă, ei celebrau iubirea şi de jertfa lui Dumnezeu care îi salvase din sclavia Egiptului.

Şi noi, creştinii, nu numai odată pe an, la Paşte, ci în fiecare zi suntem chemaţi să luăm parte la ospăţul euharistic, în care Cristos, Mielul nostru de Paşte, este jertfit, şi unde ne hrănim şi noi cu Euharistia, o pâine azimă coaptă şi cu striaţii, pentru a nu uita de marea lui iubire şi de durerile lui. Isus care ne-a salvat din sclavia păcatului, a satanei şi a morţii veşnice pentru a nu uita că numai Trupul şi Sângele lui, ne va scăpa de moarte şi osândă, în ziua judecăţii (cf. Ex 12,13).

Apoi, pentru poporul israelit aflat în călătorie prin pustiu spre Ţara Făgăduită, Moise a obţinut de la Dumnezeu o pâine miraculoasă, mana coborâtă din cer. Hrănit cu această pâine, poporul a putut ajunge la capătul călătoriei sale, Ţara Canaanului (cf. Ex 16, 31-35). Asta ne aminteşte că, numai hrănită cu Euharistia, Biserica va putea ajunge la ţinta călătoriei sale pământeşti, Paradisul.

Pentru că evreii celebrau Paştele numai odată pe an şi pentru că atunci o făceau fără a respecta prescrierile (cf. Ex 12,11-12), ei ajungeau foarte uşor să uite de marea iubire a lui Dumnezeu care i-a salvat din sclavia şi moartea Egiptului, şi cu mare uşurinţă se întorceau spre idoli.

Şi astăzi mulţi creştini vin tot mai rar la Liturghie şi Împărtăşanie, unii chiar numai odată pe an, iar alţii chiar şi mai rar; însă şi atunci când vin, nu fac o pregătire bună, deşi Dumnezeu ne cere asta în mod expres tuturor: "Fiecare să se cerceteze bine înainte de a primi Euharistia" (cf. 1Cor 11,28). De aceea ei uită prea lesne de dragostea lui Isus care a murit pentru mântuirea lor; de aceea uită prea uşor că Euharistia este izvorul şi culmea tuturor harurilor, pâinea celor tari şi calea bucuriei adevărate; de aceea aleargă prea uşor după tot felul de idoli.

Diavolul are grijă ca noi, creştinii, să uităm, să neglijăm şi să mai găsim timp pentru toate acestea; are grijă să ne împiedice să ajungem la acest minunat izvor de haruri; are grijă să ne umple viaţa cu lucruri de nimic, ca astfel să nu ne mai găsi timp pentru mântuirea sufletului nostru; are grijă să ne ţină cât mai departe, chiar şi după ce Isus a plătit preţul răscumpărării noastre, chiar după ce Isus ne-a adus antidotul nemuririi.

De aceea, chiar Isus ne spune: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57). De aceea Biserica ne spune că Euharistia este: "Izvorul şi culmea tuturor harurilor!" (cf. PO 5).

Sfântul Toma de Aquino spune: "Prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos, se aprinde în noi dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, care ne sunt cerute (cf. In 13,15), se sting patimile, răsar virtuţile, iar sufletul e copleşit cu toate harurile mântuitoare... ".

Sfântul Ioan Maria Vianney spune şi el în acest sens: "Toate faptele bune ale lumii nu echivalează cu jertfa unei Liturghii, pentru că ele sunt lucrarea oamenilor, iar Liturghia este lucrarea lui Dumnezeu".

Părintele Alois Chiavarino, în cartea Cea mai mare comoară, ne spune că, prin participarea la sfânta Liturghie şi la sfânta Împărtăşanie, înălţăm lui Dumnezeu cea mai perfectă rugăciune de adoraţie, de laudă, de mulţumire, de iertare, de cerere... şi primim orice har trebuincios mântuirii.

Iar sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Sfânta Euharistie ne aprinde de un foc care îl arde pe diavol".

În timp ce diavolul caută să ne oprească şi să ne împiedice a ajunge la Liturghie şi Împărtăşanie, Isus ne cheamă şi ne aminteşte, nouă celor care căutam şi aşteptăm mântuirea lui, că trebuie să mâncăm şi să bem trupul şi sângele său (cf. 1Cor 11,23-26), că trebuie să fim acei fericiţi care răspund chemării de a veni la ospăţul Mielului (cf. Ap 19,9), că suntem datori ca prin aceste taine să vestim lumii moartea şi învierea sa, până când va veni în slavă (cf. 1Cor 11,26).

Tare mult au iubit creştinii buni sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie!

Astfel:

- primii creştini "erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune" (Fap 2,42), cu toate că erau prigoniţi de evrei;

- creştini din primele veacuri erau ucişi pentru că participau la Liturghie şi Împărtăşanie, aşa cum este exemplul creştinilor din Ailuta, Africa, care au fost ucişi de împăratul Diocleţian (284-305), suţinând că ei nu pot trăi fără Liturghie şi Împărtăşanie (cf. Boronius, Anale I, C);

- pr. Alois Chiavarino, în cartea sa Pentru ce trebuie să ne împărtăşim des, spune că bunii creştinii din ţările de misiuni, făceau drumuri lungi şi periculoase, peste munţi şi văi, peste ţinuturi şi râuri vijelioase, numai ca să ajungă la Liturghie şi Împărtăşanie, fără de care nu puteau trăi";

Şi tot pr. Alois Chiavarino, în aceeaşi carte, ne povesteşte că la începutul reformei protestante, un nobil englez, catolic, pentru fiecare Liturghie şi Împărtăşanie la care participa trebuia să plătească o amendă de 400 de galbeni. A dat toate comorile sale pământeşti, pentru că găsise una cu mult mai de preţ (cf. Mt 13,44-46).

Din fericire pentru noi cei de astăzi, nimeni nu ne mai amendează, nimeni nu ne mai prigoneşte, nimeni nu ne mai ucide, nimeni nu mai trebuie să treacă prin primejdii de moarte pentru a ajunge la Liturghie şi Împărtăşanie. De aceea, să nu ne mai lăsăm amăgiţi de diavol şi lume, de bunurile şi plăcerile trecătoare, şi să venim cât mai des cu putinţă la Liturghie şi Împărtăşanie, izvorul şi culmea tuturor harurilor trebuincioase mântuirii, şi focul care îl arde pe diavol.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 62.