Vatican: Audienţa generală de miercuri, 25 aprilie 2012. Despre caritate

Iubiţi fraţi şi surori,

În cateheza trecută, am arătat că Biserica, încă de la începuturile drumului său, a trebuit să înfrunte situaţii neprevăzute, noi probleme şi urgenţe la care a încercat să dea răspuns în lumina credinţei, lăsându-se condusă de Duhul Sfânt. Astăzi aş vrea să mă opresc pentru a reflecta asupra unei alte situaţii din acestea, asupra unei probleme serioase căreia comunitatea creştină din Ierusalim a trebuit să-i ţină piept şi să o rezolve, aşa cum ne relatează sfântul Luca în capitolul al şaselea din Faptele Apostolilor, cu privire la pastoraţia carităţii faţă de persoanele singure şi care aveau nevoie de asistenţă şi ajutor. Problema nu este secundară pentru Biserică şi risca în acel moment să creeze dezbinări în interiorul Bisericii; de fapt, numărul discipolilor creştea, însă cei de limbă greacă începeau să se plângă împotriva celor de limbă ebraică pentru că văduvele lor era neglijate în distribuirea zilnică (cf. Fap 6,1). În faţa acestei urgenţe care se referea la un aspect fundamental în viaţa comunităţii, caritatea faţă de cei slabi, cei săraci, cei lipsiţi de apărare, şi dreptatea, Apostolii convocă întregul grup al discipolilor. În acest moment se află în faţa exigenţei primare de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu conform mandatului Domnului, dar - chiar dacă aceasta este exigenţa primară a Bisericii - iau în considerare cu tot atâta seriozitate obligaţia carităţii şi a dreptăţii, adică obligaţia de a le asista pe văduve, pe cei săraci, de a se îngriji cu iubire de situaţiile de necesitate în care ajung să se afle fraţii şi surorile, pentru a răspunde la porunca lui Isus: iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi (cf. In 15,12.17). Deci cele două realităţi pe care trebuie să le trăiască în Biserică - vestirea Cuvântului, primatul lui Dumnezeu, şi caritatea concretă, dreptatea -, creează dificultăţi şi trebuie să se găsească o soluţie, pentru ca amândouă să poată avea locul lor, relaţia lor necesară. Reflecţia Apostolilor este foarte clară, spun ei, aşa cum am auzit: "Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese. De aceea, fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de duh şi înţelepciune, pe care să-i rânduim pentru această slujire. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fap 6,2-4).

Două lucruri apar: primul, există din acel moment în Biserică, o slujire a carităţii. Biserica nu trebuie doar să vestească Cuvântul, ci şi să realizeze Cuvântul, care este caritate şi adevăr. Şi, al doilea punct, aceşti bărbaţi nu numai că trebuie să se bucure de bună reputaţie, ci trebuie să fie bărbaţi plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, adică nu pot să fie numai organizatori care ştiu "să facă", ci trebuie "să facă" în spiritul credinţei cu lumina lui Dumnezeu, în înţelepciunea inimii, deci şi funcţia lor - deşi mai ales practică -este totuşi o funcţie spirituală. Caritatea şi dreptatea nu sunt numai acţiuni sociale, ci sunt acţiuni spirituale realizate în lumina Duhului Sfânt. Deci putem spune că această situaţie este tratată cu mare responsabilitate din partea Apostolilor, care iau această decizie: sunt aleşi şapte bărbaţi; Apostolii se roagă pentru a cere forţa Duhului Sfânt; apoi impun mâinile asupra lor pentru ca să se dedice în mod deosebit acestei diaconii a carităţii. Astfel, în viaţa Bisericii, în primii paşi pe care ea îi face, se reflectă, într-un fel, ceea ce s-a întâmplat în timpul vieţii publice a lui Isus, în casa lui Marta şi Maria în Betania. Marta era complet ocupată de slujirea ospitalităţii pe care trebuia să o ofere lui Isus şi discipolilor săi; în schimb Maria se dedică ascultării Cuvântului Domnului (cf. Lc 10,38-42). În ambele cazuri, nu sunt contrapuse momentele de rugăciune şi de ascultare a lui Dumnezeu şi activitatea zilnică, exercitarea carităţii. Chemarea lui Isus: "Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi de frămânţi. Însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată" (Lc 10,41-42), precum şi reflecţia Apostolilor: "Noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fap 6,4), arată prioritatea pe care trebuie să o dăm lui Dumnezeu. N-aş vrea să intru acum în interpretarea acestei pericope Marta-Maria. În orice caz, nu trebuie condamnată activitatea faţă de aproapele, faţă de celălalt, ci trebuie subliniat că ea trebuie să fie pătrunsă interior şi de spiritul contemplaţiei. Pe de altă parte, sfântul Augustin spune că această realitate a Mariei este o viziune a situaţiei noastre din cer, deci pe pământ nu putem s-o avem niciodată complet, dar un pic de anticipare trebuie să fie prezentă în toată activitatea noastră. Trebuie să fie prezentă şi contemplarea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne pierdem în activismul pur, ci trebuie să ne lăsăm mereu pătrunşi în activitatea noastră de lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi astfel să învăţăm adevărata caritate, adevărata slujire faţă de celălalt, care nu are nevoie de atâtea lucruri - are nevoie desigur de lucrurile necesare - ci are nevoie mai ales de afectul inimii noastre, de lumina lui Dumnezeu.

Sfântul Ambroziu, comentând episodul despre Marta şi Maria, aşa îi îndeamnă pe credincioşii săi şi chiar şi pe noi: "Să încercăm să avem şi noi ceea ce nu poate să ne fie luat, acordând cuvântului Domnului o atenţie sârguincioasă, nu distrată: se întâmplă şi seminţelor cuvântului ceresc să fie luate, dacă sunt semănate de-a lungul drumului. Să te stimuleze şi pe tine, ca pe Maria, dorinţa de a şti: aceasta este lucrarea cea mai mare, cea mai perfectă". Şi adaugă că şi "grija slujirii să nu distragă de la cunoaşterea cuvântului ceresc", de la rugăciune (Expositio Evangelii secundum Lucam, VII, 85: PL 15, 1720). Deci Sfinţii au experimentat o profundă unitate de viaţă între rugăciune şi acţiune, între iubirea totală faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de fraţi. Sfântul Bernard, care este un model de armonie dintre contemplaţie şi activitate, în cartea De consideratione, adresată Papei Inocenţiu al II-lea pentru a-i oferi câteva reflecţii în privinţa slujirii sale, insistă tocmai asupra importanţei reculegerii interioare, a rugăciunii, pentru a se apăra de pericolele unei activităţi excesive, oricare ar fi condiţia în care se află şi misiunea pe care o desfăşoară. Sfântul Bernard afirmă că ocupaţiile prea multe, o viaţă frenetică, adesea ajung să împietrească inima şi să provoace suferinţă spiritului (cf. II, 3).

Este o preţioasă chemare pentru noi astăzi, obişnuiţi să evaluăm totul cu criteriul productivităţii şi al eficienţei. Textul din Faptele Apostolilor ne aminteşte importanţa muncii - fără îndoială este creată o adevărată slujire -, a angajării în activităţile zilnice care trebuie desfăşurate cu responsabilitate şi dedicare, dar şi nevoia noastră de Dumnezeu, de conducerea sa, de lumina sa care ne dau forţă şi speranţă. Fără rugăciunea zilnică trăită cu fidelitate, activitatea noastră se goleşte, pierde sufletul profund, se reduce la un simplu activism care, la urmă, ne lasă nesatisfăcuţi. Există o frumoasă invocaţie din tradiţia creştină care trebuie recitată înainte de orice activitate, care spune aşa: "Actiones nostras, qućsumus, Domine, aspirando prćveni et adiuvando prosequere, ut cuncta nostra oratio et operatio a te semper incipiat, et per te coepta finiatur", adică: "Te rugăm, Doamne, să inspiri faptele noastre şi să ne ajuţi să le împlinim, aşa încât tu să fii începutul şi înfăptuitorul lucrărilor noastre". Fiecare pas al vieţii noastre, fiecare acţiune, şi a Bisericii, trebuie să fie făcută în faţa lui Dumnezeu, în faţa luminii Cuvântului său.

În cateheza de miercurea trecută am subliniat rugăciunea unanimă a primei comunităţi creştine în faţa încercării şi cum, tocmai în rugăciune, în meditarea asupra Sfintei Scripturi ea a putut să înţeleagă evenimentele care aveau loc. Atunci când rugăciunea este alimentată de Cuvântul lui Dumnezeu, putem vedea realitatea cu ochi noi, cu ochii credinţei şi Domnul, care vorbeşte minţii şi inimii, dăruieşte lumină nouă drumului în orice moment şi în orice situaţie. Noi credem în forţa Cuvântului lui Dumnezeu şi a rugăciunii. Chiar şi dificultatea pe care o trăia Biserica în faţa problemei slujirii faţă de cei săraci, în faţa problemei carităţii, este depăşită în rugăciune, în lumina lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt. Apostolii nu se limitează să ratifice alegerea lui Ştefan şi a celorlalţi bărbaţi, ci "după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile asupra lor" (Fap 6,6). Evanghelistul va aminti din nou aceste gesturi cu ocazia alegerii lui Paul şi Barnaba, unde citim: "După ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece" (Fap 13,3). Confirmă din nou că slujirea practică a carităţii este o slujire spirituală. Ambele realităţi trebuie să meargă împreună.

Cu gestul impunerii mâinilor, Apostolii conferă o slujire specială la şapte bărbaţi, pentru ca să le fie dat harul corespunzător. Sublinierea rugăciunii - "după ce s-au rugat", spun ei - este importantă pentru evidenţiază tocmai dimensiunea spirituală a gestului; nu e vorba pur şi simplu de a conferi o funcţie aşa cum se întâmplă într-o organizaţie socială, ci este un eveniment eclezial în care Duhul Sfânt ia în stăpânire şapte bărbaţi aleşi de Biserică, consacrându-i în Adevărul care este Isus Cristos: El este protagonistul silenţios, prezent în impunerea mâinilor pentru ca aleşii să fie transformaţi de puterea sa şi sfinţiţi pentru a înfrunta provocările practice, provocările pastorale. Şi sublinierea rugăciune ne mai aminteşte că numai din raportul intim cu Dumnezeu cultivat în fiecare zi se naşte răspunsul la alegerea Domnului şi este încredinţată orice slujire în Biserică.

Iubiţi fraţi şi surori, problema pastorală care i-a indus pe Apostoli să aleagă şi să impună mâinile peste şapte bărbaţi care au primit funcţia slujirii carităţii, pentru a se dedica ei înşişi rugăciunii şi vestirii Cuvântului, ne indică şi nouă primatul rugăciunii şi al Cuvântului lui Dumnezeu, care, totuşi, produce apoi şi acţiunea pastorală. Pentru Păstori aceasta este prima şi cea mai preţioasă formă de slujire faţă de turma încredinţată lor. Dacă plămânii rugăciunii şi ai Cuvântului lui Dumnezeu nu alimentează respiraţia vieţii noastre spirituale, riscăm să ne sufocăm în mijlocul miilor de lucruri de fiecare zi: rugăciunea este respiraţia sufletului şi a vieţii. Şi există o altă preţioasă remarcă pe care aş vrea să o subliniez: în raportul cu Dumnezeu, în ascultarea Cuvântului său, în dialogul cu Dumnezeu, chiar şi atunci când ne aflăm în tăcerea unei biserici sau a camerei noastre, suntem uniţi în Domnul cu mulţi fraţi şi surori în credinţă, ca un ansamblu de instrumente care, în individualitatea lor, înalţă către Dumnezeu o unică simfonie de mijlocire, de mulţumire şi de laudă. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.