Reflecţie la Duminica a III-a după Paşti, anul B

De curând am celebrat cu aleasă bucurie evenimentul central şi fundamental al credinţei noastre, Învierea Domnului nostru Isus Cristos, despre care sfântul Paul ne spune că: "Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Căci dacă morţii nu învie, nici Cristos nu a înviat, iar dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi noi suntem încă în păcatele noastre, iar cei care au adormit în Cristos au pierit" (1Cor 15,14-18).

Pastorul englez Raymond Linquist (n. 1927) ne spune şi el: "Paştele este pentru credinţa noastră ceea ce apa este pentru ocean, ceea ce stânca este pentru munte şi ceea ce sângele este pentru trup. Paştele este cel care a schimbat totul în bine pentru apostolii şi ucenicii lui Isus din toate timpurile şi locurile".

Doi ucenici mergeau trişti pe drumul spre Emaus. După ce şi-au pierdut speranţa pământească într-un Mesia pentru Israel, se întorc acum la câmpurile şi la treburile lor (cf. Mc 16,12). Misteriosul străin care li se alătură le va schimba complet modul gândirii. Remarcăm aici că Domnul Isus Se lasă reţinut de cei care au nevoie de el: "A intrat în casă şi a rămas cu ei" (cf. Lc 24,29).

Domnul Isus ar fi putut să se înalţe la cer chiar din momentul învierii sale. Dar el dorea să-i întâlnească din nou pe iubiţii săi ucenici (cf. In 16,22); voia să le dea o dovadă nu numai a faptului că era viu, ci şi că a rămas cu ei pentru totdeauna (cf. Mt 28,20), că a rămas acelaşi Isus pe care ei îl cunoscuseră, îl urmaseră şi-l slujiseră. Isus a ţinut să le arate lor, dar şi nouă tuturor că, el nu este "un duh" (v.37), nici un "străin" (v.18), cum creau unii dintre ei, ci că este pentru inimile tuturor oamenilor, Isus al Evangheliilor, Fiul Omului, Mântuitorul cel tandru, pe care am învăţat să-l cunoaştem şi să-l iubim, aşa cum ni-l prezintă sfântul Luca (cf. Lc 9,56).

În relatarea Învierii Domnului, sfântul Luca, foloseşte intenţionat, pentru învăţătura noastră, cuvinte ca: "trebuie", "trebuia", "nu trebuia?" (Lc 24,7.26.44.46). Prin aceste cuvinte el a voit să ne arate nouă cititorilor săi, că tot planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii a fost făcut ca să cuprindă atât suferinţele lui Cristos, cât şi gloria învierii sale. De fapt aceasta este şi esenţa profeţiilor din Vechiul Testament cu privire la Cristos:

1. Că el trebuie să sufere (cf. Ps 22:1-21; Is 53,1-9).

2. Că trebuie să învie din morţi a treia zi (cf. Ps 16,10; Iona 1,17; Os 6,2).

3. Că în numele lui trebuie să se predice pocăinţa şi iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalim (cf. Mih 4,2).

Isus le-a deschis mintea ucenicilor săi ca să înţeleagă Scripturile. De fapt, întreg capitolul 24 din Evanghelia după sfântul Luca este plin de "deschideri" : mormânt deschis (v. 12), casă deschisă (v. 29), ochii deschişi (v. 31), Scripturi deschise (v. 32), buze deschise (v. 35), minte deschisă (v. 45), ceruri deschise (v. 51). Luca foloseşte de atât de multe ori, numai într-un singur capitol, cuvântul "deschis", pentru a fi pentru noi un îndemn de a ne deschide inimii Mântuitorului Isus, care prin înviere a venit şi a rămas mereu cu noi. Acelaşi îndemn ni l-a făcut şi fericitul papă Ioan Paul al II-lea (n. 1920 - d. 2005), la predica inaugurală a pontificatului său: "Nu vă temeţi! Deschideţi porţile larg lui Cristos!".

Ucenicii care au fost martori ai învierii, trebuiau să vestească acum lumii acest slăvit mesaj de viaţă. Dar mai întâi trebuiau să aştepte făgăduinţa Tatălui, adică, venirea Duhului Sfânt la Rusalii, care să-i îmbrace cu putere de sus, pentru a depune mărturie despre Isus înviat.

Învierea lui Cristos este, aşa cum spune Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, "sămânţa cea mai mică din istorie, dar sămânţă care poartă în sine puterea nemărginită a lui Dumnezeu".

Prima lectură, înainte de pericopa propusă pentru astăzi ca meditaţie, ne spune că după Rusalii, Petru, în numele lui Isus, predică şi săvârşeşte vindecarea unui olog "la poarta cea frumoasă" a Templului din Ierusalim. Până atunci, ologul era afară "la poartă", acum însă "a intrat" în prezenţa lui Dumnezeu pentru a-l lăuda (cf. Fap 3,8).

O, de ar da Domnul, ca şi acei mulţi ologi sufleteşte, care se opresc numai la poarta bisericilor noastre, să se lase vindecaţi de mesajul învierii lui Isus, şi să intre în Casa Domnului, spre mântuire!

Aflând de vindecarea ologului, mulţimea curioasă a dat buzna la Petru şi Ioan. Toţi erau plini de uimire şi de admiraţie faţă de ei. Petru însă le îndreaptă imediat atenţia de la sine însuşi şi de la Ioan la puterea Numelui lui Isus prin care s-a făcut acea minune. Deci, după Învierea Domnului, însuşi Petru s-a lăsat convertit şi a devenit un om nou, pentru că: Petru nu se predică pe sine, ci pe Cristos. Petru refuză să fie onorat ca făcător de minuni, şi indică spre Cristos. Petru vesteşte că Dumnezeu a acţionat în Cristos, şi nu el. Petru spune că Dumnezeu cheamă la pocăinţă, şi nu el. Petru nu forţează, ci îl lasă pe Israel să aleagă. Aşa cum în Vinerea Mare, Israel a fost lăsat de Dumnezeu să aleagă, de a fi cu sau fără Isus, la fel şi acum Israel este lăsat de Petru să aleagă de a face sau nu pocăinţă (cf. Fap 3,13-19).

De remarcat, în pericopa de astăzi, modul în care Petru a înţeles din istoria Israelului şi din învăţătura lui Isus că în toate lucrurile şi evenimentele vieţii, chiar dacă oamenii cred că urmează propriile lor planuri, totuşi Dumnezeu este cel care decide totul. Şi de acest adevăr caută acum să-i convingă, atât pe cei din Ierusalim, cât şi pe noi toţi. De aceea el le spunea iudeilor în predica sa de astăzi, referitor la cum s-au purtat ei faţă de Isus: "Voi l-aţi omorât pe Creatorul vieţii, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi; "noi suntem martori ai acestui fapt" (cf Fap 3,15).

Să observăm schimbarea produsă la acest "dar Dumnezeu", şi în decursul veacurilor :

- Adam şi Eva, amăgiţi de diavol, au păcătuit în grădină... "dar Dumnezeu" nu i-a părăsit;

- Abraham l-a pus pe altar pe Isaac pentru jertfă... "dar Dumnezeu" l-a cruţat;

- Moise a fost pus într-un coş pe ape... "dar Dumnezeu" a avut grijă de el;

- Fraţii îl pizmuiau pe Iosif, şi l-au vândut sclav în Egipt... "dar Dumnezeu" a fost cu el;

- Evrei au fost duşi în robia Egiptului... "dar Dumnezeu" i-a salvat prin mari minuni;

- Ezechia a fost asediat şi înfometat de către Senaherib... "dar Dumnezeu" i-a dat biruinţă;

- Ilie a fost prigonit de infama Izabela şi profeţii lui Baal... "dar Dumnezeu" a trimis foc din cer;

- David a stat singur înaintea uriaşului Goliat... "dar Dumnezeu" i-a dat putere;

- Paul a fost un prigonitor şi un hulitor... "dar Dumnezeu" i-a arătat cât trebuie să sufere;

- Isus a fost pus pe cruce, a murit şi l-au îngropat; iudeii s-au bucurat... "dar Dumnezeu" l-a înviat!

Datorită învierii lui Cristos, acest "dar Dumnezeu" este şi pentru fiecare ucenic credincios, de oriunde ar fi el, şi oricine ar fi el, un "colac de salvare", prin care să fie scos din toate situaţiile grele prin care trece.

De exemplu putem spune fiecare dintre noi, cu aceeaşi eficacitate, ca toţi eroii Bibliei:

- am rămas fără serviciu şi costul vieţii este scump... "dar Dumnezeu" mă ajută;

- mi-a murit cineva drag din familie... "dar Dumnezeu" mă susţine;

- mi-am alterat sănătatea... "dar Dumnezeu" e ajutorul meu;

- m-au părăsit unii prieteni... "dar Dumnezeu" nu mă părăseşte niciodată etc.

Referitor la acest "dar Dumnezeu", rostit de Sfântul Petru în predica sa, scriitorul Emil Cioran (n. 1911 - d. 1955) spunea: "Când te găseşti pe culmile disperării, acest «dar Dumnezeu», este tot ceea ce-ţi trebuie să auzi, ca să prinzi speranţă".

În Talmud scrie: "Dacă un om ţine o târâtoare necurată în mână, poate să se scalde şi în apele din Siloe şi în toate apele Creaţiei, şi în veci nu va deveni curat. Dar dacă leapădă târâtoarea din mână, îi va ajunge şi o simplă baie în puţină apă".

Ei bine, cam asta a dorit şi apostolul Ioan să le spună, în lectura a doua de astăzi, creştinilor săi proveniţi dintre păgâni, dar şi nouă creştinilor de astăzi, că pentru a deveni un ucenic autentic al lui Isus, trebuie mai întâi să ne convertim şi să părăsim păcatul. Apoi adaugă, că dacă cineva totuşi a păcătuit, îl avem mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi" (cf. 1In 2,1-5).

Mi-a plăcut întotdeauna să reflectez asupra felului în care, în zorii Paştelui, teama ucenicilor s-a preschimbat în uimire, apoi în curaj. La această uimire, şi apoi la curajul curat de a trăi şi a ne mărturisi credinţa în învierea lui Isus, au voit să ne conducă şi pe noi lecturile sfinte de astăzi.

Nu uit un răspuns pe care mi l-a dat odată un tânăr la o oră de cateheză, atunci când i-am întrebat pe cei prezenţi: "Ce înţelegeţi voi prin cuvântul convertire?". Atunci le vorbeam despre chemarea lui Isus la convertire şi credinţă, chemare pe care Isus a făcut-o atât la intrarea în viaţa publică, cât şi la ieşirea sa vizibilă din lume, chemarea lui la convertire şi la credinţa în Evanghelie, pentru a putea intra mai apoi în Împărăţia Cerurilor (cf. Mc 1,15; Lc 24,47). La această întrebare, un tânăr mi-a răspuns aşa: "Auzim de multe ori de cuvântul «revoluţii» în diferitele colţuri ale lumii. La o revoluţie se răstoarnă un regim şi se înlocuieşte cu un altul. Dacă rămânem în aceeaşi tematică, convertirea este tot o revoluţie, dar o revoluţie «în mintea şi în inima noastră». Prin această revoluţie din mintea şi inima sa, omul răstoarnă regimul lui diavolului din inima şi sufletul său, şi inaugurează apoi regimul lui Isus Cristos". Am zâmbit puţin, dar toţi cei prezenţi i-au dat dreptate.

Iată acum un exemplu concret de convertire: Tânărul Ioan, din creştin numai cu numele, a devenit creştin adevărat, şi toţi au putut observa asta. Colegii săi de muncă au fost primii care au început să-l sâcâie:

- Aşa, Ioane, te-ai pocăit, te-ai convertit, de acum nu mai ai păcate şi nici nu o să mai păcătuieşti?

- Ba da, mai am încă păcate, a fost răspunsul lui Ioan.

- La ce îţi mai foloseşte atunci pocăinţa şi convertirea, dacă zici că mai ai păcate?

Şi acum Ioan afirmă un lucru foarte important:

- Înainte de a mă converti şi a face pocăinţă, eu eram acela care alergam după păcate, acum însă fug cât pot de tare de ele. Uneori, însă, păcatele mă mai ajunge din urmă.

Acesta este aspectul nou al omului pătruns de puterea învierii lui Isus. El nu mai păcătuieşte voit, iar păcatul este numai ceva accidental în viaţa lui. Iertarea promisă de Dumnezeu nu încuviinţează păcatul. Pocăinţa fără renunţarea la păcat şi fără întoarcerea la Dumnezeu nu duce niciodată la ştergerea păcatelor. Numai o întoarcere sinceră de la păcat la Dumnezeu unită cu pocăinţa dau adevărata viaţă nouă a omului.

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 14.