Vatican: Audienţa generală de miercuri, 14 martie 2012. Despre rugăciune

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu cateheza de astăzi aş vrea să încep să vorbesc despre rugăciune în Faptele Apostolilor şi în Scrisorile sfântului Paul. Sfântul Luca ne-a încredinţat, aşa cum ştim, una din cele patru Evanghelii, dedicată vieţii pământeşti a lui Isus, dar ne-a lăsat şi ceea ce a fost definită prima carte despre istoria Bisericii, adică Faptele Apostolilor. În ambele cărţi, unul din elementele care revin este tocmai rugăciunea, de la aceea a lui Isus la aceea a Mariei, a discipolilor, a femeilor şi a comunităţii creştine. Drumul iniţial al Bisericii este ritmat înainte de toate de acţiunea Duhului Sfânt, care îi transformă pe Apostoli în martori ai Celui Înviat până la vărsarea sângelui, şi de rapida răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu spre Orient şi Occident. Totuşi, înainte ca vestirea Evangheliei să se răspândească, Luca prezintă episodul Înălţării Celui Înviat (cf. Fap 1,6-9). Domnul le încredinţează discipolilor programul existenţei lor dedicate evanghelizării şi spune: "Voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginile pământului" (Fap 1,8). La Ierusalim, Apostolii, rămaşi unsprezece din cauza trădării lui Iuda Iscarioteanul, sunt adunaţi în casă pentru a se ruga şi tocmai în rugăciune aşteaptă darul promis de Cristos Înviat, pe Duhul Sfânt.

În acest context de aşteptare, între Înălţare şi Rusalii, sfântul Luca menţionează pentru ultima oară pe Maria, Mama lui Isus, şi rudele sale (v. 14). Mariei a dedicat începuturile Evangheliei sale, de la vestea Îngerului la naşterea şi la copilăria Fiului lui Dumnezeu făcut om. Cu Maria începe viaţa pământească a lui Isus şi cu Maria încep şi primii paşi ai Bisericii; în ambele momente climatul este cel al ascultării lui Dumnezeu, al reculegerii. De aceea, astăzi aş vrea să mă opresc asupra acestei prezenţe rugătoare a Fecioarei în grupul discipolilor care vor fi prima Biserică de la începuturi. Maria a urmărit cu discreţie întregul drum al Fiului său în timpul vieţii publice până la picioarele crucii şi acum continuă să urmărească, printr-o rugăciune tăcută, drumul Bisericii. La Buna Vestire, în casa din Nazaret, Maria îl primeşte pe Îngerul lui Dumnezeu, este atentă la cuvintele sale, le primeşte şi răspunde la proiectul divin, manifestând disponibilitatea sa deplină: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după voinţa ta" (cf. Lc 1,38). Maria, tocmai prin atitudinea interioară de ascultare, este capabilă să citească propria istorie, recunoscând cu umilinţă că Domnul e cel care acţionează. În vizita la ruda Elisabeta, Ea izbucneşte într-o rugăciune de laudă şi de bucurie, de celebrare a harului divin, care a umplut inima sa şi viaţa sa, făcând-o Mamă a Domnului (cf. Lc 1,46-55). Laudă, mulţumire, bucurie: în cântul Magnificat, Maria nu priveşte numai la ceea ce Domnul a săvârşit în Ea, ci şi la ceea ce a împlinit şi împlineşte încontinuu în istorie. Sfântul Ambroziu, într-un celebru comentariu la Magnificat, invită să avem acelaşi spirit în rugăciune şi scrie: "Să fie în fiecare sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul; să fie în fiecare spiritul Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu" (Expositio Evangelii secundum Lucam 2, 26: PL 15, 1561).

Şi în Cenacol, la Ierusalim, în "camera de sus, unde obişnuiau să se adune" discipolii lui Isus (cf. Fap 1,13), într-un climat de ascultare şi de rugăciune, Ea este prezentă, înainte de a se deschide larg uşile şi ei să înceapă să-l vestească pe Cristos Domnul la toate popoarele, învăţându-le să respecte tot ceea ce El a poruncit (cf. Mt 28,19-20). Etapele drumului Mariei, de la casa din Nazaret la cea din Ierusalim, prin Cruce unde Fiul i-l încredinţează pe apostolul Ioan, sunt marcate de capacitatea de a menţine un perseverent climat de reculegere, pentru a medita orice eveniment în tăcerea inimii sale, în faţa lui Dumnezeu (cf. Lc 2,19-51) şi în meditaţie în faţa lui Dumnezeu şi pentru a înţelege voinţa lui Dumnezeu şi a deveni capabili de a o accepta în interior. Prezenţa Născătoarei de Dumnezeu cu cei unsprezece, după Înălţare, nu este deci o simplă adnotare istorică a unui lucru din trecut, ci asumă o semnificaţie de mare valoare, pentru că Ea împărtăşeşte cu ei ceea ce este mai preţios: amintirea vie a lui Isus, în rugăciune; împărtăşeşte această misiune a lui Isus: păstrarea amintirii lui Isus şi astfel păstrarea prezenţei sale.

Ultima referinţă la Maria în cele două scrieri ale sfântului Luca este situată în ziua de sâmbătă: ziua de odihnă a lui Dumnezeu după Creaţie, ziua tăcerii după Moartea lui Isus şi a aşteptării Învierii sale. Şi pe acest episod se înrădăcinează tradiţia Sfintei Maria în zi de sâmbătă. Între Înălţarea Celui Înviat şi primele Rusalii creştine, Apostolii şi Biserica se adună cu Maria pentru a aştepta cu Ea darul Duhului Sfânt, fără de care nu se poate deveni martori. Ea care deja l-a primit pentru a-l naşte pe Cuvântul întrupat, împărtăşeşte cu toată Biserica aşteptarea aceluiaşi dar, pentru ca în inima fiecărui credincios "să fie format Cristos" (cf. Gal 4,19). Dacă nu există Biserică fără Rusalii, nu există nici Rusalii fără Mama lui Isus, pentru că Ea a trăit în mod unic ceea ce Biserica experimentează în fiecare zi sub acţiunea Duhului Sfânt. Sfântul Cromaţiu de Aquileia comentează astfel adnotaţia din Faptele Apostolilor: "S-a adunat aşadar Biserica în camera de sus împreună cu Maria, Mama lui Isus, şi împreună cu fraţii săi. Deci nu se poate vorbi de Biserică dacă nu este prezentă Maria, Maica Domnului... Biserica lui Cristos este acolo unde este predicată Întruparea lui Cristos din Fecioară şi unde predică apostolii, care sunt fraţii Domnului, acolo se ascultă Evanghelia" (Sermo 30,1: SC 164, 135).

Conciliul al II-lea din Vatican a voit să sublinieze în mod deosebit această legătură care se manifestă vizibil în rugăciunea împreună a Mariei şi a Apostolilor, în acelaşi loc, în aşteptarea Duhului Sfânt. Constituţia dogmatică Lumen gentium afirmă: "Pentru că Dumnezeu a hotărât să nu manifeste în mod solemn sacramentul mântuirii oamenilor, înainte de a-l trimite pe Duhul Sfânt făgăduit de Cristos, îi vedem pe Apostoli, înainte de ziua Rusaliilor, "stăruind într-un singur cuget în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, Mama lui Isus, şi cu fraţii lui" (Fap 1,14), iar Maria implora şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt, care o umbrise la Buna Vestire" (nr. 59). Locul privilegiat al Mariei este Biserica, unde este "cinstită ca membru supraeminent şi cu totul deosebit..., chipul şi exemplul ei desăvârşit în credinţă şi dragoste" (ibid, nr. 53).

A o cinsti pe Mama lui Isus în Biserică înseamnă deci a învăţa de la Ea să fim comunitate care se roagă: aceasta este una din caracteristicile esenţiale ale primei descrieri a comunităţii creştine schiţate în Faptele Apostolilor (cf. 2,42). Adesea rugăciunea este dictată de situaţii de dificultate, de probleme personale care ne fac să ne adresăm Domnului pentru a avea lumină, întărire şi ajutor. Maria invită să deschidem dimensiunile rugăciunii, să ne adresăm lui Dumnezeu nu numai în necesitate şi nu numai pentru noi înşine, ci în mod unanim, perseverent, fidel, cu "o singură inimă şi un singur suflet" (cf. Fap 4,32).

Dragi prieteni, viaţa umană străbate diferite faze de trecere, adesea dificile şi angajante, care cer alegeri inderogabile, renunţări şi sacrificii. Mama lui Isus a fost pusă de Domnul în momente decisive ale istoriei mântuirii şi a ştiut să răspundă mereu cu disponibilitate deplină, rod al unei legături profunde cu Dumnezeu formată în rugăciunea asiduă şi intensă. Între vinerea Pătimirii şi duminica Învierii, Ei i-a fost încredinţat discipolul preaiubit şi împreună cu el toată comunitatea discipolilor (cf. In 19,26). Între Înălţare şi Rusalii, Ea se află cu Biserica şi în Biserică în rugăciune (cf. Fap 1,14). Mamă a lui Dumnezeu şi Mamă a Bisericii, Maria exercită această maternitate a sa până la sfârşitul istoriei. Să-i încredinţăm Ei orice fază de trecere din existenţa noastră personală şi eclezială, nu în cele din urmă pe cea a trecerii noastre finale. Maria ne învaţă necesitatea rugăciunii şi ne arată cum numai cu o legătură constantă, intimă, plină de iubire cu Fiul său putem ieşi din "casa noastră", din noi înşine, cu curaj, pentru a ajunge la marginile lumii şi a vesti pretutindeni pe Domnul Isus, Mântuitorul lumii. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.