Prima predică de Postul Mare 2012 (9 martie)

Sfântul Atanasiu şi credinţa în divinitatea lui Cristos

Ca pregătire pentru Anul Credinţei stabilit de Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea (12 octombrie 2012 - 24 noiembrie 2013), cele patru predici de Postul Mare îşi propun să ia elan şi să redea prospeţime credinţei noastre printr-un reînnoit contact cu "giganţii credinţei" din trecut. de aici titlul luat din Scrisoarea către Evrei, dat întregului ciclu: "Amintiţi-vă de conducătorii voştri. Imitaţi-le credinţa" (Evr 13,7).

Vom intra de fiecare dată la şcoala unui din cei patru mari învăţători ai Bisericii orientale - Atanasiu, Vasile, Grigore Nazianzenul şi Grigore de Nissa - pentru a vedea ce ne spune astăzi fiecare dintre ei cu privire la dogma pentru care a fost campionul, adică, respectiv, divinitatea lui Cristos, Duhul Sfânt, Sfânta Treime, cunoaşterea lui Dumnezeu. În alt moment, dacă va vrea Dumnezeu, vom face acelaşi lucru pentru marii învăţători ai Bisericii occidentale: Augustin, Ambroziu şi Leon cel Mare.

Ceea ce am vrea să învăţăm de la Părinţi nu este atât cum să vestim lumii credinţa, adică evanghelizarea, şi nici cum să apărăm credinţa împotriva erorilor, adică ortodoxia; este mai degrabă aprofundarea propriei credinţe, a redescoperi, în urma lor, bogăţia, frumuseţea şi fericirea de a crede, a trece, cum spune Paul, "din credinţă în credinţă" (Rom 1,17), de la o credinţă crezută la o credinţă trăită. Tocmai un mărit "volum" de credinţă în cadrul Bisericii va constitui apoi forţa cea mai mare în vestirea ei lumii şi apărarea cea mai bună a ortodoxiei sale.

Părintele de Lubac a afirmat că nu a existat niciodată în istorie o reînnoire a Bisericii care să nu fi fost şi o întoarcere la Părinţi. Nu face excepţie Conciliul al II-lea din Vatican a cărui a 50-a aniversare urmează să o amintim. El este întreţesut cu citate din Părinţi; mulţi dintre protagoniştii săi erau patrologi. După Scriptură, Părinţii constituie al doilea "strat" de teren pe care se sprijină şi din care scoate limfă teologia, liturgia, exegeza biblică şi întreaga spiritualitate a Bisericii.

În anumite catedrale gotice din Evul Mediu se văd statui curioase: personaje cu o statură impunătoare care susţin, aşezaţi pe umeri, oameni mici-mici. Este reprezentarea pe piatră a unei convingeri pe care teologii timpului o formulau cu aceste cuvinte: "Noi suntem ca nişte pitici care sunt aşezaţi pe umerii giganţilor, în aşa fel încât putem vedea mai mult lucruri şi mai departe decât ei, nu datorită acuităţii privirii noastre sau cu înălţimea trupului, ci pentru că suntem purtaţi mai sus şi suntem ridicaţi la înălţime uriaşă"¹. Giganţii erau desigur Părinţii Bisericii. Aşa se întâmplă şi pentru noi astăzi.

1. Atanasiu, campionul divinităţii lui Cristos

Începem trecerea noastră în revistă cu sfântul Atanasiu, episcop de Alexandria, născut în 295 şi mort în 373. Puţini Părinţi au lăsat un semn aşa de profund în istoria Bisericii asemenea lui. Este amintit pentru multe lucruri: pentru influenţa pe care a avut-o în răspândirea monahismului, graţie operei sale "Viaţa lui Anton", pentru că a fost primul care a revendicat libertatea Bisericii "chiar şi într-un stat creştin"², pentru prietenia sa cu episcopii occidentali, favorizată de contactele avute în timpul exilului care marchează o întărire a legăturilor dintre Alexandria şi Roma...

Dar nu de toate aceste vrem să ne ocupăm. Kierkegaard, în Jurnalul său, are un gând curios: "Terminologia dogmatică a Bisericii primare este ca un castel fermecat, unde se odihnesc într-un somn profund principii şi principesele cele mai graţioase. E suficient numai să-i trezeşti, pentru ca să sară în picioare în toată gloria lor"³. Dogma pe care Atanasiu ne ajută să o "trezim" şi să o facem să strălucească în toată gloria sa este cea a divinităţii lui Cristos; pentru ea a îndurat de şapte ori exilul.

Episcopul de Alexandria este foarte convins că nu este descoperitorul acestui adevăr. Dimpotrivă, toată opera sa va consta în a arăta că aceasta a fost mereu credinţa Bisericii; că nou nu este adevărul, ci erezia contrară. Meritul său, în acest domeniu, a fost eventual acela de a înlătura obstacolele care au împiedicat până atunci o recunoaştere deplină şi fără reticenţe a divinităţii lui Cristos în contextul cultural grec.

Unul din obstacole, probabil principalul, era obişnuinţa greacă de a defini esenţa divină cu termenul agenetos, nenăscut. Cum să proclami că Cuvântul este Dumnezeu adevărat din moment ce el este Fiu, adică născut de Tatăl? Era uşor pentru Arius să stabilească echivalenţa: născut = făcut, adică să treacă de la agenetos la genetos, şi să concludă cu fraza celebră care a făcut să explodeze cazul: "A existat un timp în care nu exista!" (în greacă, şi mai lapidar: on ote ouk en: exista atunci când nu exista). Asta echivala cu a face din Cristos o creatură, chiar dacă nu "precum celelalte creaturi". Atanasiu a apărat cu sabia scoasă acel genitus non factus de la Niceea, "născut, iar nu făcut". El rezolvă controversa cu simpla observaţie: "Termenul agenetos a fost inventat de grecii care nu-l cunoşteau pe Fiul"⁴.

Un alt obstacol cultural în calea recunoaşteri depline a divinităţii lui Cristos, mai puţin simţit în acel moment, dar nu mai puţin activ, era învăţătura despre o divinitate intermediară, deuteros theos, legată de creaţia lumii materiale. De la Platon încoace, ea devenise o realitate comună pentru multe sisteme religioase şi filozofice din antichitate. Tentaţia de a-l asimila pe Fiul, "prin care au fost create toate lucrurile" cu această entitate intermediară a rămas linguşitoare în speculaţia creştină, dar nu în viaţa Bisericii. Rezulta o schemă tripartită a fiinţei: în vârful a toate, Tatăl nenăscut; după el, Fiul (şi mai târziu şi Duhul Sfânt) şi în sfârşit creaturile.

Definiţia lui homoousios, a lui "genitus non factus", înlătură pentru totdeauna principalul obstacol al elenismului în calea recunoaştere divinităţii depline a lui Cristos şi realizează purificarea creştină a universului metafizic al grecilor. Cu această definiţie, o singură linie de demarcaţie este trasată pe verticala fiinţei şi această linie nu desparte pe Fiul de Tatăl, ci pe Fiul de creaturi. Voind să cuprindem într-o frază semnificaţia perenă a definiţiei de la Niceea, am putea să o formulăm astfel: în orice epocă şi cultură, Cristos trebuie să fie proclamat "Dumnezeu", nu într-o oarecare accepţiune derivată sau secundară, ci în accepţiunea cea mai puternică pe care cuvântul "Dumnezeu" o are în această cultură.

Atanasiu a făcut din menţinerea acestei cuceriri scopul vieţii sale. Atunci când toţi, împăraţi, episcopi şi teologi, oscilau între un refuz şi o tentativă de acomodare, el a rămas de neînlăturat. Au existat momente în care viitoarea credinţă comună a Bisericii trăia în inima unui singur om: a lui Atanasiu. Din atitudinea faţă de el se decidea de ce parte se afla fiecare.

2. Argumentul soteriologic

Dar mai important decât a insista asupra credinţei lui Atanasiu în divinitatea deplină a lui Cristos, care este lucru cunoscut şi paşnic, este să ştim ce îl motivează în bătălie, de unde îi vine o certitudine aşa de absolută. Nu din speculaţie, ci din viaţă; mai precis, din reflecţia asupra experienţei mântuirii în Cristos Isus pe care o are Biserica.

Atanasiu mută interesul teologiei de la cosmos la om, de la cosmologie la soteriologie. Legându-se cu tradiţia ecleziastică antecedentă lui Origene, în special cu Irineu, Atanasiu valorizează rezultatele elaborate în lunga bătălie împotriva gnosticismului, care dusese la concentrarea asupra istoriei mântuirii şi a răscumpărării umane. Cristos nu se mai situează, ca în epoca apologeţilor, între Dumnezeu şi cosmos, ci mai degrabă între Dumnezeu şi om. Că Isus Cristos este Mediator nu înseamnă că El se află între Dumnezeu şi om (mediere ontologică, adesea înţeleasă în sens subordonaţionist), ci că îl uneşte pe Dumnezeu şi pe om. În El Dumnezeu se face om şi omul se face dumnezeu, adică este divinizat⁵ .

Pe acest fond ideal se situează aplicaţia argumentului soteriologic pe care o face Atanasiu în vederea demonstrării divinităţii lui Cristos. Argumentul soteriologic nu se naşte cu controversa ariană; el este prezent în toate marile controverse cristologice antice, de la cea antignostică la cea antimonotelistă. În formularea sa clasică el sună aşa: "Quod non est assumptum non est sanatum"⁶ ("Ceea ce nu este asumat nu este mântuit"). El este adaptat în funcţie de cazuri, în aşa fel încât să răspundă la eroarea momentului, care poate să fie negarea trupului uman al lui Cristos (gnosticism) sau a sufletului său uman (apolinarism) sau a voinţei sale libere (monotelism).

În modul în care îl foloseşte Atanasiu el poate fi formulat astfel: "Ceea ce nu este asumat de Dumnezeu nu este mântuit", unde forţa este în întregime în acea scurtă adăugire "de Dumnezeu". Mântuirea cere ca omul să nu fie asumat de un intermediar oarecare, ci de Dumnezeu însuşi: "Dacă Fiul este o creatură - scrie Atanasiu - omul ar rămâne muritor, nefiind unit cu Dumnezeu", de asemenea: "Omul n-ar fi divinizat dacă Cuvântul care a devenit trup nu ar fi de aceeaşi natură a Tatălui"⁷ . Atanasiu a formulat cu multe secole înainte de Heidegger şi luând-o cu mult altă seriozitate ideea că "numai un Dumnezeu ne poate mântui", nur noch ein Gott kann uns retten⁸ .

Implicaţiile soteriologice pe care le scoate Atanasiu din homoousios de la Niceea sunt multiple şi foarte profunde. A-l defini pe Fiul "consubstanţial" cu Tatăl însemna a-l situa la un atare nivel prin care absolut nimic nu putea să rămână în afara razei sale de acţiune. Însemna şi a înrădăcina semnificaţia lui Cristos în însuşi fundamentul în care era înrădăcinată fiinţa lui Cristos, adică în Tatăl. Isus Cristos, se ajunge să se spună, nu constituie, în istorie şi în univers, o a doua prezenţă adăugată faţă de cea a lui Dumnezeu; dimpotrivă, el este prezenţa şi relevanţa însăşi a Tatălui. Scrie Atanasiu:

"Bun cum este, Tatăl, cu Cuvântul său care este şi Dumnezeu, conduce şi susţine lumea întreagă, pentru ca creaţia, luminată de călăuzirea sa, de providenţa sa şi de ordinea sa, să poată persista în fiinţă... Atotputernicul şi preasfântul Cuvânt al Tatălui, pătrunzând toate lucrurile şi ajungând peste tot cu forţa sa, dă lumină oricărei realităţi toate le conţine şi le îmbrăţişează în el însuşi. Nu există nici o fiinţă care să se sustragă de la stăpânirea sa. Toate lucrurile de la el primesc în întregime viaţa şi de el sunt menţinute în ea: fiecare creatură în individualitatea sa şi universul creat în totalitatea sa"⁹ .

Totuşi trebuie făcută o precizare importantă. Divinitatea lui Cristos nu este un "postulat" practic, aşa cum este, pentru Kant, însăşi existenţa lui Dumnezeu¹⁰ . Nu este un postulat, ci explicaţia unei "realităţi". Ar fi un postulat, deci o deducţie umană teologică, dacă s-ar porni de la o anumită idee de mântuire şi s-ar deduce divinitatea lui Cristos ca singura capabilă să realizeze această mântuire; este în schimb explicaţia unei realităţi dacă se porneşte, aşa cum face Atanasiu, de la o experienţă de mântuire şi se demonstrează că ea nu ar putea să existe dacă Cristos n-ar fi Dumnezeu. Nu pe mântuire se întemeiază divinitatea lui Cristos, ci pe divinitatea lui Cristos se întemeiază mântuirea.

3. Corde creditur!

Dar este timpul să venim la noi şi să încercăm să vedem ce putem învăţa astăzi de la bătălia epică susţinută în timpul său de Atanasiu. Divinitatea lui Cristos astăzi este adevăratul "articulus stantis et cadentis Ecclesiae", adevărul cu care Biserica stă sau cade. Dacă în alte timpuri, când divinitatea lui Cristos era în mod paşnic admisă de toţi creştinii, se putea crede că acest "articol" ar fi "justificarea gratuită pentru credinţă", acum nu mai este aşa. Putem spune că problema vitală pentru omul de astăzi este să stabilească în ce mod este justificat păcătosul, când nici măcar nu se mai crede că avem nevoie de o justificare, sau suntem convinşi că o găsim în noi înşine? "Eu însumi astăzi mă acuz - îl face Sartre să strige de pe scenă pe unul din personajele sale - şi numai eu pot şi să-mi dau dezlegare, eu omul. Dacă Dumnezeu există omul este nimic"¹¹ .

Divinitatea lui Cristos este piatra unghiulară care susţine cele două mistere principale ale credinţei creştine: Sfânta Treime şi întruparea. Ele sunt ca două porţi care se deschid şi se închid împreună. Dacă este aruncată acea piatră, tot edificiul credinţei creştine se prăbuşeşte peste sine însuşi: dacă Fiul nu este Dumnezeu, din cine este formată Sfânta Treime? Deja denunţase asta, cu claritate, sfântul Atanasiu, scriind împotriva arianilor:

"Dacă Cuvântul nu există împreună cu Tatăl din toată veşnicia, atunci nu există o Treime veşnică, ci mai întâi a fost unitatea şi apoi, cu trecerea timpului, prin adăugire, a început să existe Treimea"¹² .

(O ideea - aceasta a treimii care se formează "prin adăugire" - care este propusă din nou, în anii nu prea îndepărtaţi, de unii teologi care au aplicat Treimii schema dialectică a devenirii a lui Hegel!). Cu mult înainte de Atanasiu, sfântul Ioan stabilise această legătură între cele două mistere: "Oricine îl neagă pe Fiul, nu-l are nici pe Tatăl; cine-l mărturiseşte pe Fiul, îl are şi pe Tatăl" (1In 2,23). Cele două lucruri stau sau cad împreună, dar dacă ele cad împreună atunci ar trebui să spunem în mod mâhnit cu Paul că noi creştinii "suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii" (1Cor 15,19).

Trebuie să ne lăsăm cuprinşi în plină faţă de acea întrebare aşa de respectuoasă, dar aşa de directă a lui Isus: "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?" şi de aceea şi mai personală: "Crezi tu?" Crezi cu adevărat? Crezi cu toată inima? Sfântul Paul spune: "cu inima se crede pentru a obţine justificarea, iar cu gura se dă mărturie pentru a obţine mântuirea" (Rom 10,10). În trecut, mărturisirea dreptei credinţe, adică al doilea moment al acestui proces, a căpătat uneori atâta importanţă încât a lăsat în umbră acel prim moment care este cel mai important şi care se desfăşoară în profunzimile tainice ale inimii. "Din rădăcinile inimii se înalţă credinţa", exclamă sfântul Augustin¹³ .

Probabil trebuie să demolăm în noi credincioşii şi în noi oamenii Bisericii falsa convingere că noi credem deja, că suntem în ordine în ceea ce priveşte credinţa. Trebuie să provocăm îndoiala - se înţelege, nu cu privire la Isus, ci cu privire la noi - pentru a putea apoi porni în căutarea unei credinţe mai autentice. Cine ştie dacă nu este un bine, pentru un pic de timp, să nu voim să demonstrăm nimic nimănui, ci să interiorizăm credinţa, să redescoperim rădăcinile sale în inimă!

Isus l-a întrebat pe Petru de trei ori: "Mă iubeşti?". Ştia că prima şi a doua oară răspunsul a ieşit prea în grabă, pentru a fi cel adevărat. În sfârşit, a treia oară Petru a înţeles. Şi întrebarea despre credinţă trebuie să fie pusă astfel; de trei ori, cu insistenţă, până când şi noi ne dăm seama şi intrăm în adevăr: "Crezi tu? Crezi tu? Crezi cu adevărat?". Probabil că la sfârşit ne va veni să răspundem: "Nu, Doamne, eu nu cred cu adevărat cu toată inima şi cu tot sufletul. Măreşte creinţa mea!".

Însă Atanasiu ne aminteşte şi un alt adevăr important: că credinţa în divinitatea lui Cristos nu este posibilă dacă nu avem şi experienţa mântuirii realizate de Cristos. Fără aceasta, divinitatea lui Cristos devine cu uşurinţă o idee, o teză, şi se ştie că unei idei i se poate opune o altă idee şi unei teze o altă teză. Numai unei vieţi - spuneau Părinţii deşertului - nu există nimic care să i se poată opune.

Experienţa mântuirii o avem citind cuvântul lui Dumnezeu (şi luându-l drept ceea ce este, cuvânt al lui Dumnezeu!), administrând şi primind sacramentele, mai ales Euharistia, loc privilegiat al prezenţei Celui Înviat, exercitând carismele, menţinând un contact cu viaţa comunităţii de credinţă, rugându-ne. Evagriu, în secolul al IV-lea, a formulat celebra ecuaţie: "Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat şi dacă te rogi cu adevărat vei fi teolog"¹⁴ .

Atanasiu a împiedicat ca cercetarea teologică să rămână prizonieră a speculaţiei filozofice a diferitelor "şcoli" şi să devină în schimb aprofundare a realităţii revelate în linia Tradiţiei. Un eminent istoric protestant i-a recunoscut lui Atanasiu un merit singular în acest domeniu: "Graţie lui - a scris el - credinţa în Cristos a rămas credinţă riguroasă în Dumnezeu şi, conform naturii sale, în mod clar distinctă de toate celelalte forme - păgâne, filozofice, idealiste - de credinţă... Cu el, Biserica a redevenit instituţie de mântuire, adică, în sensul riguros al termenului, "Biserică", al cărei conţinut propriu şi determinant este constituit de predicarea lui Cristos"¹⁵ .

Toate acestea ne interpelează astăzi în mod deosebit, după ce teologia s-a definit ca o "ştiinţă" şi este profesată în ambiente academice, mult mai dezlegate de viaţa comunităţii de credinţă decât era, în timpul lui Atanasiu, şcoala teologică, numită Didaskaleion, înflorită în Alexandria prin opera lui Clement şi a lui Origene. Ştiinţa cere de la studios ca "să domine" materia sa şi ca să fie "neutru" în faţa obiectului propriei ştiinţe; dar cum "să domini" pe unul pe care cu puţin mai înainte l-ai adorat ca Dumnezeul tău? Cum să rămâi neutru în faţa obiectului, când acest obiect este Cristos? A fost unul din motivele care m-au determinat, la un anumit punct al vieţii mele, să părăsesc învăţământul academic pentru a mă dedica tot timpul slujirii cuvântului. Îmi amintesc gândul care apărea în mine, după ce am participat la congrese sau dezbateri teologice şi biblice, mai ales în străinătate: "Pentru că lumea universitară a întors spatele lui Isus Cristos, eu voi întoarce spatele lumii universitare".

Soluţia la această problemă nu este desigur aceea de a aboli studiile academice de teologie. Situaţia italiană ne face să vedem efectele negative produse de lipsa facultăţii de teologie în universităţile statale. Cultura catolică şi religioasă în general este respinsă într-un ghetou; în librăriile laice nu se găseşte o carte religioasă, afară de cauză în care este despre vreo temă ezoterică sau la modă. Dialogul dintre teologie şi ştiinţa umană, ştiinţifică şi filozofică, este desfăşurată "la distanţă", şi nu este acelaşi lucru. Vorbind în ambiente universitare, eu spun adesea să nu urmeze exemplul meu (care rămâne o alegere personală), ci să valorizeze la maxim privilegiul de care se bucură, căutând eventual să alăture studiului şi învăţământului şi vreo activitate pastorală compatibilă cu el.

Dacă nu se poate şi nu trebuie să se scoată teologia din ambientele academice, există însă un lucru pe care teologii din academii pot să-l facă şi este să rămână destul de umili încât să recunoască limita lor. Exprimarea lor nu este singura, nici cea mai înaltă exprimare a credinţei. Părintele Henri de Lubac a scris: "Slujirea predicării nu este vulgarizarea unei învăţături doctrinale în formă mai abstractă, care ar fi anterioară şi superioară ei. Dimpotrivă, este însăşi învăţătura doctrinală, în forma sa cea mai înaltă. Acest lucru era adevărat despre prima predică creştină, aceea a apostolilor, şi este adevărat la fel despre predica acelora care au urmat după ei în Biserică: Părinţii, Învăţătorii şi Păstorii noştri în ora prezentă"¹⁶ . H. U. von Balthasar, la rândul său, vorbeşte despre "misiunea predicării în Biserică, faţă de care este subordonată însăşi misiunea teologică"¹⁷ .

4. "Curaj, exist eu!"

Să ne întoarcem, pentru a încheia, la divinitatea lui Cristos. Ea luminează, dă strălucire întregii vieţi creştine.

Fără credinţa în divinitatea lui Cristos:

Dumnezeu este departe,

Cristos rămâne în timpul său,

Evanghelia este una din multele cărţi religioase ale umanităţii,

Biserica, o simplă instituţie,

evanghelizarea, o propagandă,

liturgia, reevocare a unui trecut care nu mai există,

morala creştină, o povară nicidecum uşoară şi un jug nicidecum plăcut.

Dar cu credinţa în divinitatea lui Cristos:

Dumnezeu este Emanuel, Dumnezeu cu noi,

Cristos este Cel înviat care trăieşte în Duhul Sfânt,

Evanghelia, cuvânt definitiv al lui Dumnezeu adresat întregii omeniri,

Biserica, sacrament universal de mântuire,

evanghelizarea, împărtăşire a unui dar,

liturgia, întâlnire bucuroasă cu Cel Înviat,

viaţa prezentă, început al veşniciei.

De fapt, este scris: "Cine crede în Fiul are viaţa veşnică" (In 3,36). Credinţa în divinitatea lui Cristos ne este mai ales indispensabilă în acest moment pentru a menţine vie speranţa cu privire la viitorul Bisericii şi al lumii. Împotriva gnosticilor care negau adevărata omenitate a lui Cristos, Tertulian a ridicat, în timpul său, strigătul: "Parce unicae spei totius orbis" ¹⁸, nu-i luaţi lumii unica sa speranţă! Noi trebuie să spunem asta astăzi celor care refuză să creadă în divinitatea lui Cristos.

Apostolilor, după ce a potolit furtuna, Isus le-a adresat un cuvânt pe care îl repetă astăzi succesorilor lor: "Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!" (Mc 6,50).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Bernard de Chartres, în Ioan de Salisbury, Metalogicon, III, 4 (Corpus Chr. Cont. Med., 98, pag. 116).
² Atanasiu, Historia Arianorum, 52,3: "Ce are de-a face împăratul cu Biserica?".
³ S. Kierkegaard, Diario, II A 110 (Trad. ital. de C. Fabro, Brescia 1962, nr. 196).
⁴ Atanasiu, De decretis Nicenae synodi, 31.
⁵ Cf. Atanasiu, De incarnatione 54, cf. Irineu, Adv. haer. V, praef.
⁶ Grigore Nazianzenul, Scrisoare către Cledoniu (PG 37, 181).
⁷ Atanasiu, Contra Arianos II 69 şi I 70.
⁸ Antwort. Martin Heidegger im Gespräch, Pfullingen 1988.
⁹ Atanasiu, Contra gentes 41-42.
¹⁰ I. Kant, Critica raţiunii practice, cap. III, VI.
¹¹ J.-P. Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu, X, 4, Gallimard, Paris 1951, pag. 267şu.
¹² Atanasiu, Contra Arianos I, 17-18 (PG 26, 48).
¹³ Augustin, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 26,2 (PL 35,1607).
¹⁴ Evagriu, De oratione 61 (PG 79, 1165).
¹⁵ H. von Campenhausen, I Padri greci, Brescia 1967, pag. 103-104.
¹⁶ H. de Lubac, Exég?se médi?vale, I, 2, Paris 1959, pag. 670.
¹⁷ H.U. von Balthasar, La preghiera contemplativa, citat tot acolo de Henri de Lubac.
¹⁸ Tertulian, De carne Christi, 5, 3 (CC 2, pag. 881).

lecturi: 8.