Papa în Mexic (2012):

Sfânta Liturghie la León (duminică, 25 martie 2012)

Omilia Sfântului Părinte

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt mulţumit să fiu între voi şi doresc să-i mulţumesc din inimă Monseniorului José Guadalupe Martín Rábago, arhiepiscop de León, pentru cuvintele sale gentile de bun venit. Salut episcopatul mexican, precum şi pe domnii cardinali şi pe ceilalţi episcopi prezenţi aici, îndeosebi pe cei care provin din America Latină şi din Caraibe. În afară de asta, adresez salutul meu cordial autorităţilor care ne însoţesc şi tuturor celor care s-au adunat pentru a participa la această Sfântă Liturghie prezidată de Succesorul lui Petru.

"Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule" (Ps 50,12), am invocat în Psalmul responsorial. Această exclamaţie arată profunzimea cu care trebuie să ne pregătim pentru a celebra, săptămâna viitoare, marele mister al pătimirii, morţii şi învierii Domnului. Acest lucru ne ajută să privim şi în adâncul inimii umane, în special în momentele care unesc durerea şi speranţa, precum şi cele prin care trece actualmente poporul mexican şi chiar alte popoare din America Latină.

Dorinţa după o inimă curată, sinceră, umilă, plăcută lui Dumnezeu, fusese deja foarte simţită de Israel, treptat ce era conştient de persistenţa răului şi a păcatului în sânul său, ca o putere practic implacabilă şi imposibilă de depăşit. Nu rămânea decât să se încreadă în milostivirea lui Dumnezeu atotputernicul şi în speranţa că El va schimbă dinăuntru, din inimă, o situaţie insuportabilă, întunecată şi fără viitor. Astfel s-a deschis drumul pentru recurgerea la milostivirea infinită a Domnului, care nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească şi să fie viu (cf. Ez 33,11). O inimă curată, o inimă nouă, este aceea care se recunoaşte neputincioasă de la sine şi se pune în mâinile lui Dumnezeu pentru a continua să sper în promisiunile sale. În felul acesta, psalmistul poate să-i spună convins Domnului: "păcătoşii se vor întoarce la tine" (Ps 50,15). Şi, pe la sfârşitul psalmului, va da o explicaţie care este în acelaşi timp o fermă mărturisire de credinţă: "Inima căită şi smerită tu n-o dispreţuieşti" (v. 19).

Istoria lui Israel relatează şi marele fapte şi bătălii, dar în momentul de a înfrunta existenţa sa cea mai autentică, destinul său cel mai decisiv, adică mântuirea, mai mult decât în propriile forţe îşi pune speranţa sa în Dumnezeu care poate recrea o inimă nouă, nu insensibilă şi arogantă. Acest lucru poate să amintească astăzi fiecăruia dintre noi şi popoarelor noastre că atunci când este vorba de viaţa personală şi comunitară, în dimensiunea sa cea mai profundă, nu vor fi suficiente strategiile umane pentru a ne mântui. Trebuie să se recurgă la singurul care poate să dea viaţa în plinătate, pentru că El însuşi este esenţa vieţii şi autorul său şi ne-a făcut părtaşi de ea prin Fiul său Isus Cristos.

Evanghelia de astăzi continuă să ne arate cum această veche dorinţă după viaţa deplină s-a realizat realmente în Cristos. Acest lucru îl explică sfântul Ioan într-un pasaj în care se intersectează dorinţa câtorva greci de a-l vedea pe Isus şi momentul în care Domnul urmează să fie glorificat. La cererea grecilor, reprezentanţi ai lumii păgâne, Isus răspunde spunând: "A venit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului" (In 12,23). Răspuns straniu care pare incoerent cu cererea grecilor. Ce are de-a face glorificarea lui Isus cu cererea de a se întâlni cu El? În realitate există o relaţie. Cineva ar putea crede - spune sfântul Augustin - că Isus s-ar simţi glorificat pentru că mergeau la El păgânii; ceva asemănător cu aplauzele mulţimii care dă "glorie" celor mari ai lumii, am spune astăzi. Dar nu este aşa. "Se cuvenea ca umilinţa pătimirii sale să preceadă sublimitatea glorificării sale" (In Joannis Ev., 51, 9: PL 35, 1766).

Răspunsul lui Isus, care anunţă pătimirea sa iminentă, spune că o întâlnire ocazională în acele momente ar fi superfluă şi probabil înşelătoare. Ceea ce grecii vor să vadă, în realitate îl vor vedea înălţat pe cruce, de pe care El îi va atrage pe toţi la sine (cf. In 12,32). Acolo va începe "gloria" sa, din cauza jertfei sale de ispăşire pentru toţi, asemenea bobului de grâu căzută în pământ, care, murind, germinează şi dă rod îmbelşugat. Îl vor întâlni pe Cel care, cu siguranţă fără să ştie asta, îl căutau în inima lor: adevăratul Dumnezeu care poate fi recunoscut de toate popoarele. Acesta este şi modul în care Sfânta Fecioară de Guadalupe l-a arătat pe Fiul său divin sfântului Juan Diego. Nu ca un erou glorios din legendă, ci ca adevăratul Dumnezeu prin care se trăieşte, Creatorul persoanelor, al apropierii şi al proximităţii, Creatorul cerului şi al pământului (cf. Nican Mopohua, v. 33). Ea, în acel moment, a făcut ceea ce deja experimentase la nunta din Cana. În faţa ruşinii datorate lipsei vinului, le-a arătat clar servitorilor că Fiul său era calea care trebuie urmată: "Faceţi tot ceea ce vă va spune!" (In 2,5).

Iubiţi fraţi, venind aici am putut să mă apropii de monumentul dedicat lui Cristos Rege, în vârful "Cubilete". Veneratul meu Predecesor, fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, deşi dorea asta cu ardoare, nu a putut vizita acest loc emblematic al credinţei poporului mexican, în călătoriile sale în această ţară iubită. Cu siguranţă astăzi se bucură din cer că Domnul mi-a dat harul de a putea fi acum cu voi, aşa cum binecuvântează multele milioane de mexicani care au voit să venereze, recent, rămăşiţele sale pământeşti în toate colţurile ţării. Ei bine, în acest monument este reprezentat Cristos Rege. Dar coroanele care îl însoţesc, una de suveran şi alta de spini, indică faptul că regalitatea sa nu este aşa cum mulţi au înţeles-o şi o înţeleg. Domnia sa nu consistă în puterea armatelor sale pentru a-i supune pe alţii cu forţa sau violenţa. Se întemeiază pe o putere mai mare, care cucereşte inimile: iubirea lui Dumnezeu pe care El a adus-o lumii cu jertfa sa şi adevărul despre care a dat mărturie. Aceasta este domnia sa pe care nimeni nu i-o va putea lua şi pe care nimeni nu trebuie s-o uite. Pentru aceasta este corect ca, înainte de toate, acest sanctuar să fie un loc de pelerinaj, de rugăciune ferventă, de convertire, de reconciliere, de căutare a adevărului şi primire a harului. Lui, lui Cristos, îi cerem să domnească în inimile noastre, făcându-le curate, docile, pline de speranţă şi curajoase în umilinţa lor.

Şi astăzi, din acest parc, cu care vrea să se amintească bicentenarul naşterii naţiunii mexicane, care a unit multe diferenţe, dar cu un destin şi o aspiraţie comune, îi cerem lui Cristos o inimă curată, în care el să poată locui ca Principe al păcii, "graţie puterii lui Dumnezeu, care este puterea binelui, puterea iubirii". Şi, pentru ca Dumnezeu să locuiască în noi, trebuie să-l ascultăm, trebuie să ne lăsăm interpelaţi de Cuvântul său în fiecare zi, meditându-l în propria inimă, după exemplul Mariei (cf. Lc 2,51). Astfel creşte prietenia noastră personală cu El, învăţăm ceea ce El aşteaptă de la noi şi primim încurajare pentru a-l face cunoscut altora.

La Aparecida, Episcopii din America Latină şi din Caraibe au perceput cu clarviziune necesitatea de a confirma, a reînnoi şi a revitaliza noutatea Evangheliei, înrădăcinată în istoria acestor ţinuturi "de întâlnirea personală şi comunitară cu Isus Cristos care să trezească discipoli şi misionari" (Document conclusiv, 11). Misión Continental care continuă să fie dusă înainte, dieceză cu dieceză, în acest continent, are exact obiectivul de a duce această convingere la toţi creştinii şi la toate comunităţile ecleziale, pentru ca să reziste în faţa tentaţiei unei credinţe superficiale şi din obişnuinţă, uneori fragmentară şi incoerentă. Şi aici trebuie să se depăşească oboseala credinţei şi să se recupereze "bucuria de a fi creştini, faptul de a fi susţinuţi de fericirea interioară de a-l cunoaşte pe Cristos şi de a aparţine Bisericii sale. Din această bucurie se nasc şi energiile pentru a-l sluji pe Cristos în situaţiile asupritoare de suferinţă umană, pentru a fi la dispoziţia sa, fără a ne concentra asupra propriei bunăstări" (Discurs adresat Curiei Romane, 22 decembrie 2011). Vedem asta foarte bine în sfinţii care s-au dedicat total cauzei Evangheliei cu entuziasm şi cu bucurie, fără a ţine cont de sacrificii, chiar şi de cel al propriei vieţi. Inima lor era o opţiune necondiţionată pentru Cristos de la care au învăţat ceea ce înseamnă cu adevărat a iubi până la sfârşit.

În acest sens, "Anul Credinţei", pe care l-am convocat pentru toată Biserica, "este o invitaţie la o convertire autentică şi reînnoită la Domnul, unicul Mântuitor al lumii... De fapt, credinţa creşte atunci când este trăită ca experienţă a unei iubiri primite şi când este comunicată ca experienţă de har şi de bucurie" (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 6.7).

Să cerem Fecioarei Maria ca să ne ajute să purificăm inima noastră, în special acum când ne apropiem de celebrarea sărbătorilor de Paşti, pentru ca să ajungem să participăm mai bine la Misterul de mântuire al Fiului său, aşa cum Ea l-a făcut cunoscut în aceste ţinuturi. Şi să-i cerem şi să continue să însoţească şi să ocrotească pe iubiţii săi fii mexicani şi latinoamericani, pentru ca să domnească Cristos în vieţile lor şi să-i ajute să promoveze cu curaj pacea, înţelegerea, dreptatea şi solidaritatea. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.