Reflecţie: Oameni cu ochii închişi

Timpul este intim legat de sentimentul propriei noastre existenţe. Simţim cum ne schimbăm, cum lucrurile din jurul nostru îşi pierd durabilitatea şi oricât de rezistent ar fi acel ceva, la un moment dat este sortit pieirii. Stă în firea tuturor să se schimbe şi de la an la an totul să capete o cu totul şi cu totul altă nuanţă. Ne naştem, trăim şi murim, dar fără să dăm prea multă importantă vieţii pe care o irosim fără rost.

Aşteptăm viitorul pentru clipe mai bune şi viitorul devine trecut, măcinându-se odată cu timpul şi realizăm că viaţa a trecut pe lângă noi, iar noi fiind inconştienţi de acest lucru i-am dat cu piciorul. Anii trec iar noi nu rămânem decât cu regretul...regretul că am trăit cu ochii închişi tot acest timp şi nu am ştiut să ne folosim de ceea ce viaţa ne-a oferit. Când realizăm acest lucru e ca şi cum am încerca să aprindem un chibrit care a fost folosit.

Când suntem mici fiecare mărunţiş ne bucură, dar oare de ce cu trecerea anilor, devenim atât de răi cu noi înşine? De ce banii şi avuţiile ne schimbă atât de mult? Oare chiar este nevoie de bogăţie ca să fim fericiţi? Oare luăm cu noi ceea ce agonisim pe acest pământ? Nu luăm decât o singură bijuterie şi aceasta este sufletul. Iar sufletul nostru e asemenea unei pietre pe care trebuie să o şlefuim cu vorbele, gândurile şi faptele noastre. Dumnezeu ne dă libertatea de a face ce dorim, dar noi nici măcar nu ştim ce înseamnă libertatea. Pentru unii înseamnă distracţie, alcool, desfrânare dar oare merită să ne irosim timpul aşa? În fond asta e fericirea, plăcerile trupeşti să fie oare tot ce putem realiza mai frumos într-o viaţă? Dar ce se întâmplă cu fericirea atunci când descoperim că mai avem câteva zile de trăit? Ce facem în acele zile? Oare la fel ne vom distra, sau vom încerca să reparăm ceea ce se mai poate repara? De ce oare nu ne dăm seamă cât de importantă este viaţă şi calea Domnului, înainte să ni se întâmple ceva? Frumuseţea, banii şi materialul se pot deteriora, dar sufletul, sufletul niciodată. Depinde de noi cât de mult ne dorim să strălucească.

Suntem în Postul Mare şi acesta este cel mai bun prilej să ne iertăm, să fim mai buni şi să lăsăm deoparte ura şi invidia. În faţa Domnului toţi suntem la fel. Să încercam să ne deschidem ochii înainte de a fi prea târziu, deoarece anii se duc, îmbătrânim şi murind nu ne vom prezenta în faţa lui Dumnezeu decât cu o piatră. Este timpul să medităm asupra vieţii pe care dorim să o avem, asupra a ceea ce Isus a îndurat pentru noi şi să încercăm să ne răspundem la această întrebare: "Oare eu aş putea face ceea ce Isus a făcut pentru mine şi semenii mei?".

Claudia Iacob

lecturi: 8.