Cum să trăim Postul Mare?

Motivele postului, rugăciunii şi pomenii explicate de papi şi sfinţi

De pr. Alessandro Ricciardi ICMS

La 13 iulie 1917, cei trei păstoraşi din Fatima au văzut un înger pregătit să lovească lumea cu sabia sa de foc, din cauza nenumăratelor păcate ale oamenilor. Intervenţia grijulie a Inimii Neprihănite a Mariei l-a oprit, înainte ca să poată duce la îndeplinire intenţia sa.

Însă îngerul i-a invitat pe toţi oamenii la căinţă strigând de trei ori: "Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă!". Însă Fecioara, la Fatima, a amintit de mai multe ori importanţa sacrificiului, în afară de cea a rugăciunii. Acelaşi apel l-a dat cu câţiva zeci de ani înainte la Lourdes, prin sfânta Bernadeta.

Apeluri materne probabil de atâtea ori rămase "neascultate", sau mai bine zis "puţin ascultate". Astăzi sunt atâţia dispuşi să trăiască invitaţia la rugăciune, însă mult mai puţini sunt cei care îmbrăţişează pocăinţa în spirit de reparare pentru păcatele proprii şi ale altora şi pentru a implora convertirea sărmanilor păcătoşi.

Şi totuşi toţi creştinii, prin lege divină, trebuie să se simtă chemaţi la practicarea pocăinţei, fiecare în modul său. Postul Mare este timpul propice pentru a reflecta şi a medita asupra răspunsului nostru la acest aspect al vieţii creştine.

Compendiul Catehismului afirmă că "pocăinţa se exprimă în forme foarte diferite, îndeosebi prin post, rugăciune, pomană. Acestea şi multe alte forme de pocăinţă pot fi practicate în viaţa zilnică a creştinului, îndeosebi în timpul Postului Mare şi în ziua penitenţială de vineri" (nr. 301); ele trebuie să ocupe un loc de prim plan în existenţa credinciosului.

Isus nu s-a limitat să facă rugăciune. Ci a practicat şi postul, şi timp de patruzeci de zile! Domnul a venit să facă pocăinţă pentru noi toţi, a venit să ispăşească pentru noi toţi. El a suferit în trupul său, nu numai în spirit; mai mult, a voit ca în momentul culminant al pătimirii sale interioare, când agoniza în Ghetsemani, să existe şi o participare a trupului său: asuda sânge.

În mod asemănător, în momentul maxim al pătimirii sale exterioare, adică Răstignirea sa, a voit ca noi să ştim despre pătimirea sa interioară: "Doamne, Doamne, pentru ce m-ai părăsit?".

El este adevăratul Penitent, care a trăit pocăinţa ispăşitoare, reparatoare, răscumpărătoare, glorificatoare a lui Dumnezeu, în totalitatea fiinţei sale, spirituală şi materială. Cu pocăinţa noastră noi devenim părtaşi ai misterului Crucii sale, "completând în trupul nostru ceea ce lipseşte pătimirii sale", aşa cum scrie apostolul Paul.

Mortificaţia este un alt mod de a ne ruga; am putea-o definit - folosind cuvintele sfântului Josemaría Escriva - "rugăciunea simţurilor". Toţi maeştrii spiritului insistă asupra valorii şi asupra importanţei mortificaţiei în viaţa creştină. Biserica însăşi a îndemnat mereu la pocăinţă.

Între alte - numeroase - exemple, să ne gândim că imediat după Conciliul al II-lea din Vatican, slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea punea "printre problemele grave şi urgente" pe care trebuia să le înfrunte, "nu în cele din urmă" aceea de a aminti "semnificaţia şi importanţa preceptului divin al pocăinţei".

Scria fericitul Ioan al XXIII-lea: "Prima pocăinţă exterioară pe care trebuie să o facem cu toţii este aceea de a accepta de la Dumnezeu cu suflet resemnat şi încrezător toate durerile şi suferinţele pe care le întâlnim în viaţă şi tot ceea ce înseamnă oboseală şi deranjare în îndeplinirea exactă a obligaţiilor stării noastre, în munca noastră zilnică şi în exercitarea virtuţilor creştine".

Sugera sfântul întemeietor al lui Opus Dei: "Gluma care nu a ieşit din gura ta; zâmbetul amabil pentru cel care te plictiseşte; acea tăcere în faţa unei acuze nedrepte; conversaţia binevoitoare cu sâcâitorii şi cei deranjanţi; acel a nu da importanţă miilor de amănunte deranjante şi impertinente ale persoanelor care trăiesc cu tine [...]. Toate acestea sunt cu adevărat solidă mortificaţie interioară... Să nu spui: persoana aceea mă enervează. Gândeşte-te: persoana aceea mă sfinţeşte". Sfântul tânăr iezuit Ioan Berchmans avea să spună într-o zi: "Viaţa comunitară este cea mai mare pocăinţă a mea".

Însă trebuie să oferim nu numai pocăinţa "acceptată", ci şi pe cea "căutată", care, în cazul când asumă forme "neobişnuite", trebuie să fie făcută mereu cu sfatul şi aprobarea propriului director spiritual sau a confesorului.

Aşa continua papa Ioan al XXIII-lea: "În afară de pocăinţele pe care trebuie să înfruntăm datorită durerilor inevitabile din această viaţă muritoare, este necesar ca toţi creştinii să fie aşa de generoşi încât să-i ofere lui Dumnezeu şi mortificaţii voluntare, imitându-l pe Răscumpărătorul nostru divin... În asta să fie ca exemplu şi ca incitare şi sfinţii, ale căror mortificaţii aplicate trupului lor adesea foarte nevinovat ne umplu de uimire şi aproape că ne uluiesc. În faţa acestor campioni ai sfinţeniei creştine, cum să nu se ofere Domnului vreo privare sau pedeapsă voluntară şi din partea credincioşilor, care probabil au atâtea păcate de ispăşit? Ele sunt cu atât mai plăcute lui Dumnezeu deoarece nu vin din infirmitatea naturală a trupului nostru şi a spiritului nostru, ci sunt oferite în mod spontan şi generos Domnului ca ardere de tot de bună mireasmă".

Primii creştini respectau postul în timpul Triduum-ului Pascal: în secolul al IV-lea s-a extins până la patruzeci de zile înainte de Paşte, adică la Postul Mare. Numai duminica se întrerupea postul. În zilele de post se amâna după apusul soarelui singura masă permisă.

Regula sfântului Benedict stabilea o cantitate de alte posturi, în afară de cel din Postul Mare, însă le tempera rigoarea permiţând o masă la ora a noua. De vreme ce călugării trebuiau să îndure oboselile de la muncile câmpului, abaţii le-au permis să bea spre seară un pahar de vin înainte de Completoriu.

Această răcorire se lua în comun, în timp ce se făcea lectura de seară numită Conferinţă, în latineşte Collatio, care consista cât de cât în citirea vestitelor Conferinţe (Collationes) ale lui Cassian: de aici a derivat cuvântul colazione (româneşte: mic dejun). În secolul al IX-lea această facultate s-a extins la postul din timpul Postului Mare, datorită trudei extraordinare pe care călugării trebuiau să o facă în îndeplinirea Oficiilor divine în acest timp sacru.

Normele actuale stabilesc ca postul să fie practicat în Miercurea Cenuşii şi în Vinerea Sfântă. El obligă să se ia o singură masă în timpul zilei, dar nu interzice să se ia un pic de mâncare dimineaţa şi seara. Legea abstinenţei - în toate vinerile din Postul Mare - interzice să se mănânce carne, precum şi mâncăruri şi băuturi considerate deosebit de căutate şi scumpe.

Luat din "Maria de Fatima", revistă lunară a Familiei Inimii Neprihănite a Mariei.

(După Zenit, 1 martie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.