Un cuvânt vechi şi nou pentru umanitatea din Facebook

Miercuri, 29 februarie 2012, la Padova în aula mare a Facultăţii Teologice Triveneto se va desfăşura Dies academicus cu care se inaugurează al şaptelea an de activitate a Facultăţii. Anticipăm concluziile conferinţei.

De Thomas Soding

După două mii de ani de creştinism, rămâne obligaţia misiunii; şi rămâne şi obligaţia catehezei. Însă depune în favoarea realismului Bisericii faptul că astăzi s-a recunoscut şi obligaţia noii evanghelizări. Probabil aceasta a existat mereu, aşa cum lasă să intuiască Scrisoarea către Evrei. În prezent ea devine totuşi deosebit de urgentă acolo unde acţionează secularizarea: în special în metropolele din Nord şi din Occident, dar şi la sate, unde dispare simbioza tradiţională dintre cultură şi religie. Secularizarea acutizează situaţia, deoarece agnosticismul pare să convingă majoritatea persoanelor. Acesta este un fapt nou. Şi totuşi şi secularizarea îşi are dialectica sa şi Charles Taylor a descris-o bine. Ea consistă într-un efect - deşi ambivalent - al creştinismului însuşi, deoarece Evanghelia ştie să distingă între religie şi politică, între credinţă şi cultură. Cultura seculară a modernităţii a dezvoltat standarde proprii de angajare politică şi socială, care pentru Biserică nu sunt deloc de interes scăzut: deşi uneori sunt iritante, se revelează uneori capabile să dea inspiraţie. Ea a distrus şi multe lucruri care pentru mulţi erau sacre. Însă s-ar fi prăbuşit dacă ar fi avut suficientă forţă interioară? În cursul vizitei sale în Germania din anul 2011, Benedict al XVI-lea a propus într-un discurs la Regensburg teza sa provocatoare, conform căreia secularizarea chiar ar fi eliberat Biserica de privilegii care ar fi împiedicat-o să se ocupe de misiunea proprie, adică de vestirea Evangheliei. Însă atunci societăţile secularizate nu pot să apară ca nişte lunci dezolate în ochii credinţei; ele rămân ogorul pe care semănătorul a împrăştiat sămânţa şi care la sfârşit, chiar dacă mult timp se vor vedea numai insuccese, va aduce recolta sa supraabundentă (Mc 4,3-9). Probabil va fi nevoie numai - pentru a face parabola după condiţiile actuale - de un slujitor care să dea îngrăşământ pe ogor pentru ca plantele să crească din nou un pic mai bine. Probabil că astăzi ne aflăm în timpul acelui smochin, faţă de care viticultorul exprimă sfatul înţelept de a mai da o posibilitate copacului care nu aduce roade, şi să sape terenul şi să-l dea cu îngrăşământ (Lc 13,6-9). A vedea necesitatea noii evanghelizări înseamnă a percepe un apel la realism. Ea corespunde şi admiterii că am putut ajunge la o slăbire a credinţei. Şi în acelaşi timp reprezintă un nou început. În ce direcţie? Un răspuns poate să fie căutat în trei perspective: e vorba pe de o parte despre acel "ce anume" al credinţei; în al doilea rând e vorba despre acel "cum" al credinţei; în sfârşit se pune problema acelui "unde" al credinţei. Este cunoscută tensiunea care există între fides quae şi fides qua; astăzi însă probabil trebuie să ne întrebăm şi cu privire la fides quo. Conţinutul şi forma credinţei merg împreună; credinţa are nevoie însă şi de un loc pentru a putea să devină concretă.

La conţinuturile credinţei se referă acea iniţiativă îndelung pregătită din partea Bisericii catolice-romane de a concepe un catehism universal şi de a-l prezenta în diferite formate: ca enciclopedie, ca un compendiu şi ca breviar pentru tineri, Youcat. Asemenea catehisme s-au dovedit deosebit de importante în toate situaţiile de criză care au existat în istoria Bisericii: ca găsire a propriei identităţi, ca document de ambiţie didactică, invitaţie de a descoperi lumea vastă a adevărului dogmatic şi moral, inclusiv frontierele şi parapetele, dezvoltările şi deciziile. În orice caz, un catehism nu se supune numai exigenţei de a documenta conţinutul credinţei cu corectitudine şi întregime doctrinală. El trebuie să răspundă şi ierarhiei adevărurilor, pe care însuşi Isus a stabilit-o atunci când a exprimat propria critică faţă de halacha ale fariseilor: "Voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion, dar lăsaţi la o parte părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea, credinţa" (Mt 23,23). Orientarea clasică a unui catehism faţă de Crez, de sacramente, de decalog şi de Tatăl Nostru permite o asemenea accentuare. Însă cum trebuie pusă aceasta în relaţie cu amploarea celor 2865 de paragrafe, care par să răspundă în manieră aproape definitorie la aproape toate întrebările fiinţei creştine trebuie explicat în mod precis. Este decisiv faptul ca locul catehismului să fie considerat în cadrul vieţii de credinţă şi al doctrinei de credinţă. El nu constituie niciodată un fenomen primar, ci unul secundar al credinţei creştine. Aceasta are încă de la începuturi un conţinut clar, care cere o explicaţie: Dumnezeu unic, Tată şi Fiu şi Duh Sfânt, şi tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea omului. Însă acest lucru catehismul nu-l poate şti de la sine, ci poate doar să-l scoată din Sfânta Scriptură, din liturgia Bisericii, din tradiţia vie a tuturor celor pentru care este sacră Evanghelia, din slujirea celor săraci. Noile catehisme catolice respectă acest fapt, în măsura în care prin imagini şi texte luate din izvoare schiţează contextul vieţii creştine, în care doctrina trebuie să se dezvolte. Însă la acest punct hermeneutica credinţei trebuie să fie coerentă. La concepte şi la formulări, la definiţii şi distincţii, care au întreaga lor semnificaţie dogmatică, trebuie să se adauge şi istoriile credinţei, culorile şi parfumurile liturgiei, mai ales feţele acelor bărbaţi şi femei, care se angajează pentru acea credinţă, care fără ei nici măcar nu ar exista. Atunci strategia noii evanghelizări nu va putea să consiste numai în propagarea catehismului, ci va trebui mai degrabă - aşa cum formula Conciliul al II-lea din Vatican - să aranjeze în manieră mai bogată "masa Cuvântului" (Dei Verbum, 21) şi să creeze noi posibilităţi de a accede la Sfânta Scriptură, prima istorie a credinţei, izvorul originar al liturgiei, galeria primară de persoane care au crezut. Acest lucru presupune un spectru amplu de iniţiative de pastoraţie biblică. Acestea nu trebuie să se limiteze să furnizeze informaţii despre Biblie, cât mai degrabă să introducă în ea. Noua evanghelizare consistă într-o alfabetizare. A citi întreaga Biblie este ţinta sa ambiţioasă. Însă trebuie să fim realişti. Imperativul momentului consistă într-o Biblie pentru începători: nu o Biblie care imediat să ne dărâme cu 1500 de pagini, ci una care să facă vizibilă structura întregului, cu multe posibilităţi de acces în marele curent al istoriei care porneşte de la Adam şi Eva şi ajunge până la Cristos şi la comunitatea celor răscumpăraţi şi în numeroasele curente şi vârtejuri ale fiecărei istorii, care furnizează istoriei mari dramatismul şi concrescenţa sa. Scrisoarea către Evrei a stabilit parametrii: ea foloseşte Scriptura cu scopul de a găsi un limbaj al credinţei; însă Scriptura nu o interesează numai în ceea ce priveşte litera, ci ca mijloc pentru Duhul Sfânt, care face viu cuvântul lui Dumnezeu pentru că deschide urechile şi inimile oamenilor.

Dacă fides quae este prezentată în acest mod, atunci este încă de la început vizibilă legătura intimă cu fides qua. În orice caz, catehismul prezintă modalitatea de credinţă ca un sistem de reglementare - şi n-ar putea să facă altfel dat fiind genul său literar. De aceea el trebuie tutelat de impresia că etica şi spiritualitatea creştină se limitează la un ansamblu de interdicţii şi precepte. Ambele, preceptele şi interdicţiile, sunt importante; ele fac parte încă de la început din dinamicele credinţei, în virtutea necesităţii unei clarităţi profetice. Torah este însă indicator al drumului spre împărăţia libertăţii, în timp ce Evanghelia este invitaţie de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, preceptele şi interdicţiile conving numai dacă devine vizibilă orientarea lor spre bucuria de a trăi care provine din credinţă, spre seriozitatea bucuroasă a jocului liturgic, spre răsplata infinită care este promisă celor care se angajează pentru alţii, pentru Evanghelie, pentru Isus Cristos (Mc 8,35şu; 10,29şu). Acest lucru presupune la rândul său martore şi martori vii ai credinţei. Pe aceştia îi găseşte în prezent adesea în comunităţi spirituale, care au în general un stil specific propriu, motivant şi foarte ambiţios. Oricum, noua evanghelizare trebuie să meargă până la frontiere şi chiar dincolo de frontiere. În Vechiul ca şi în Noul Testament există fenomenul profeţilor străini: oameni care din exterior privesc la Israel, la Isus şi la discipolii săi, şi care uneori reuşesc să vadă cu claritate mai mare decât cei care se află în interior. În Vechiul şi în Noul Testament nu există numai cei mari ai credinţei ci şi cei mici ai credinţei; nu există numai cei care stau în centru ci şi cei care se situează la margini. Noua evanghelizare are nevoie de exemplele pozitive ale celor care sunt în măsură să demonstreze cum se poate scruta în inima vieţii graţie flăcării Evangheliei. Însă ea are nevoie şi de exemplele celor care vor să înceapă cu credinţa şi să facă primii paşi, sau încă ezită să pornească la drum, dar totuşi au devenit atenţi, curioşi, vigilenţi. Oare nu a venit timpul de a folosi internetul pentru a crea o reţea globală de asemenea istorii din diferite regiuni şi culturi? Oare nu este Evanghelia însăşi un facebook? Persoanele nu arată oare încă de la început propria faţă pentru a face plauzibilă dimensiunea umană a misterului divin? Mergând din nou la Noul Testament, acesta are nevoie de o istorie a Bisericii, care nu ţine sub tăcere căutarea şi întrebările discipolilor lui Isus, ci le face vizibile ca punctul efectiv de plecare, care face parte din credibilitatea Evangheliei. Însăşi Scrisoarea către Evrei se inserează în această istorie, pentru că nu elimină pe nimeni dintre cei au rămas în urmă, ci intenţionează să-i conducă pe toţi acolo unde deja se află cei care au convinşi de necesitatea noii evanghelizări: "Voi v-aţi apropiat de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri în sărbătoare, de comuniunea întâilor-născuţi înscrişi în ceruri, de Dumnezeu, judecătorul tuturor, de sufletele celor drepţi duşi la desăvârşire" (Evr 12,22şu). Însă acest lucru nu s-a întâmplat în lumea de dincolo de istorie ci în lumea de dincoace de istorie, dat fiind faptul că deja aici şi acum se experimentează prezenţa lui Dumnezeu, experienţa credinţei. În felul acesta este ridicată a treia întrebare: cea cu privire la acel "unde" al credinţei. La ea este posibil să se dea un singur răspuns: aici şi astăzi. Noua evanghelizare a produs o importantă serie de proiecte de misiune mitropolitană: la Köln, Viena, Paris, Budapesta, Dublin, Lisabona, Bruxelles, Liverpool, Varşovia, Torino şi Barcelona. Acest lucru ne stimulează să privim spre viitor, pentru că începe chiar în Europa, unde secularizarea este mai puternică, însă credinţa este mai importantă şi actualitatea Evangheliei este foarte mare. Oricât de important ar fi tradiţia, cazul serios al credinţei există mereu "astăzi". Şi "astăzi" credinţa nu este numai primită şi transmisă, ci şi căutată şi trăită.

Oraşul este elixirul vital al creştinismului primar şi va deveni tot mai important pentru Biserică şi în secolul al XXI-lea, perioada megalopolisurilor. Însă creştinismul urban trebuie să determine şi formele noii evanghelizări, mijloacele sale şi subiecţii săi. Ca loc al credinţei, oraşul este în mod deosebit provocare şi inspiraţie, pentru că aici sunt ca acasă pluralitatea şi mobilitatea modernităţii. Din punctul de vedere al Bisericii ele sunt văzute ca nişte duşmani, nişte duşmani ai credinţei. Însă plinătatea Evangheliei este în ea însăşi multiformă; şi credinţa însăşi este o viaţă plină de dinamică. Scrisoarea către Evrei conduce din nou la unitate ambele elemente: realitatea şi transcendenţa cetăţii, motivaţia şi scopul credinţei. "Prin urmare, să ieşim în întâmpinarea lui în afara taberi, purtând ocara lui. Pentru că noi nu avem aici o cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină" (Evr 13,13şu). Noua evanghelizare, înţeleasă astfel, nu reprezintă numai un proiect de reformă a Bisericii, ci a lumii. Dacă noua evanghelizare reuşeşte să dea credinţei aripi, atunci obţine acelaşi rezultat şi pentru solidaritate: dacă întăreşte simţul infinitului, atunci şi simţul pentru finit, pentru ceea ce trebuie făcut în această cetate, deoarece ea nu rămâne şi pentru ceea ce trebuie deschis pentru această cetate pentru ca să nu se închidă în faţa celeilalte. Este timpul de a începe. Este timpul de a îndrăzni un nou început.

(După L'Osservatore romano, 29 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.