Vatican: Omilia papei de Miercurea Cenuşii (22 februarie 2012)

Veneraţi fraţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu această zi de pocăinţă şi de post - Miercurea Cenuşii - începem un nou drum spre Paştele Învierii: drumul Postului Mare. Aş vrea să mă opresc pe scurt să reflectez despre semnul liturgic al cenuşii, un semn material, un element al naturii, care devine în Liturgie un simbol sacru, foarte important în această zi în care începe itinerarul Postului Mare. În vechime, în cultura ebraică, obiceiul de a-şi presăra cenuşă pe cap ca semn de pocăinţă era obişnuit, însoţit adesea cu îmbrăcarea cu sac sau cu zdrenţe. În schimb, pentru noi creştinii există acest unic moment, care are de altfel o însemnată relevanţă rituală şi spirituală.

Înainte de toate, cenuşa este unul din acele semne materiale care aduc cosmosul în interiorul Liturgiei. Principalele sunt desigur cele ale Sacramentelor: apa, uleiul, pâinea şi vinul, care devin adevărată materie sacramentală, instrument prin care se comunică harul lui Cristos care ajunge până la noi. În cazul cenuşii e vorba în schimb de un semn nesacramental, dar legat totuşi mereu de rugăciunea şi de sfinţirea poporului creştin: de fapt, este prevăzută, înainte de impunerea individuală pe cap, o binecuvântare specifică a cenuşii - pe care o vom face pe puţin timp - cu două formule posibile. În prima ea este definită "simbol auster"; în a doua se invocă direct asupra ei binecuvântarea şi se face referinţă la textul din Cartea Genezei, care poate şi să însoţească getul impunerii: "Aminteşte-ţi că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (cf. Gen 3,19).

Să ne oprim un moment asupra acestui text din Geneză. El încheie judecata rostită de Dumnezeu după păcatul strămoşesc: Dumnezeu blestemă şarpele, care i-a făcut pe bărbat şi pe femeie să cadă în păcat; apoi pedepseşte femeia anunţându-i durerile naşterii şi o relaţie dezechilibrată cu soţul; în sfârşit îl pedepseşte pe bărbat, îi anunţă truda în muncă şi blestemă pământul. "Blestemat să fie pământul din cauza ta!" (Gen 3,17), din cauza păcatului tău. Aşadar, bărbatul şi femeia nu sunt blestemaţi direct aşa cum în schimb este blestemat şarpele, dar, din cauza păcatului lui Adam, este blestemat pământul, din care el a fost luat. Să recitim relatarea magnifică a creării omului din pământ: "Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie. Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi l-a aşezat acolo pe omul pe care îl plăsmuise" (Gen 2,7-8); aşa se spune în Cartea Genezei.

Iată aşadar că semnul cenuşii ne duce la marea frescă a creaţiei, în care se spune că fiinţa umană este o unitate singulară de materie şi de suflu divin, prin imaginea ţărânei pământului plăsmuită de Dumnezeu şi însufleţită de respiraţia sa insuflată în nările noii creaturi. Putem observa cum în relatarea din Geneză simbolul ţărânei suferă o transformare negativă din cauza păcatului. În timp ce înainte de cădere pământul este o potenţialitate total bună, irigat de un izvor de apă (Gen 2,6) şi capabil, prin opera lui Dumnezeu, să germineze "tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat" (Gen 2,9), după căderea şi respectivul blestem divin el va produce "spini şi mărăcini" şi numai în schimbul "durerii" şi "sudorii frunţii" va da omului roadele sale (cf. Gen 3,17-18). Ţărâna pământului nu mai aminteşte numai gestul creator al lui Dumnezeu, în întregime deschis la viaţă, ci devine semn al unui inevitabil destin de moarte: "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Gen 3,19).

Este clar în textul biblic că pământul este părtaş de soarta omului. Spune în această privinţă sfântul Ioan Gură de Aur într-o omilie a sa: "Vezi cum după neascultarea sa totul este impus asupra lui [omul] într-un mod contrar stilului său precedent de viaţă" (Omilii despre Geneză 17,9: PG 53, 146). Această blestemare a pământului are o funcţie medicinală pentru om, care de "rezistenţele" pământului ar trebui să fie ajutat să se menţină în limitele sale şi să recunoască propria natură (cf. ibidem). Astfel, cu o frumoasă sinteză, se exprimă un alt comentariu antic care spune: "Adam a fost creat curat de Dumnezeu pentru slujirea sa. Toate creaturile i-au fost date pentru a-l sluji. El era destinat să fie stăpânul şi regele tuturor creaturilor. Însă atunci când răul a ajuns la el şi a conversat cu el, l-a primit prin intermediul unei ascultări externe. Apoi a pătruns în inima sa şi a pus stăpânire pe întreaga sa fiinţă. Atunci când aşa a fost capturat, creaţia, care îl asistase şi îl slujise, a fost capturată împreună cu el" (Pseudo-Macarie, Omilii 11, 5: PG 34, 547).

Spuneam puţin mai înainte, citându-l pe sfântul Ioan Gură de Aur, că blestemarea pământului are o funcţie "medicinală". Asta înseamnă că intenţia lui Dumnezeu, care este mereu benefică, este mai profundă decât blestemul. De fapt, acesta este datorat nu lui Dumnezeu ci păcatului, însă Dumnezeu nu poate să nu-l aplice, pentru că respectă libertatea omului şi consecinţele sale, chiar şi negative. Aşadar, în cadrul pedepsei, şi chiar în cadrul blestemării pământului, rămâne o intenţie bună care vine de la Dumnezeu. Atunci când El îi spune omului: "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", împreună cu pedeapsa justă intenţionează şi să vestească o cale de mântuire, care va trece tocmai prin pământ, prin acea "ţărână a pământului", acel "trup" care va fi asumat de Cuvânt. În această perspectivă mântuitoare este preluat cuvântul din Geneză de Liturgia din Miercurea Cenuşii: ca invitaţie la pocăinţă, la umilinţă, la faptul de a avea prezentă propria condiţie muritoare, dar nu pentru a ajunge în disperare, ci pentru a primi, chiar în această mortalitate a noastră, apropierea inimaginabilă a lui Dumnezeu, care, dincolo de moarte, deschide trecerea la înviere, la paradisul în sfârşit regăsit. În acest sens ne orientează un text al lui Origene, care spune: "Ceea ce iniţial era carne, din pământ, un om din pământ (cf. 1Cor 15,47) şi a fost distrusă prin moarte şi făcută din nou pământ şi cenuşă - de fapt este scris: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce - este înviat din nou din pământ. După aceea, conform meritelor sufletului care locuieşte în trup, persoana înaintează spre gloria unui trup spiritual" (Despre Principii 3, 6, 5: SChr 268, 248).

"Meritele sufletului", despre care vorbeşte Origene, sunt necesare; dar sunt fundamentale meritele lui Cristos, eficacitatea Misterului său pascal. Sfântul Paul ne-a oferit o formulare sintetică în a doua Scrisoare către Corinteni, astăzi Lectura a doua: "Căci pe Cristos, care nu a cunoscut păcatul, pentru noi Dumnezeu l-a făcut una cu păcatul oamenilor, pentru ca prin el noi să dobândim dreptatea lui Dumnezeu" (1Cor 15,45), primele roade ale noii creaţii. Acelaşi Duh care l-a înviat pe Isus din morţi poate să transforme inimile noastre din inimi de piatră în inimi de carne (cf. Ez 36,26). L-am invocat cu puţin în urmă cu Psalmul Miserere: "Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, / şi un duh drept înnoieşte înlăuntrul meu. / Nu mă alunga de la faţa ta / şi Duhul tău sfânt nu-l lua de la mine" (Ps 50,12-13). Acel Dumnezeu care i-a alungat pe primii părinţi din Eden l-a trimis pe propriul Fiu în pământul nostru devastat de păcat, nu l-a cruţat, pentru ca noi, fii risipitori, să ne putem întoarce, căiţi şi răscumpăraţi de milostivirea sa, în adevărata noastră patrie. Aşa să fie, pentru fiecare dintre noi, pentru toţi cei care cred, pentru orice om care cu umilinţă recunoaşte că are nevoie de mântuire. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.