Vatican: Audienţa generală de miercuri, 22 februarie 2012. Despre Postul Mare

Iubiţi fraţi şi surori,

La această Cateheză aş vrea să mă opresc pe scurt asupra timpului Postului Mare, care începe astăzi cu Liturgia din Miercurea Cenuşii. Este vorba de un itinerar de patruzeci de zile care ne va conduce la Triduum-ul pascal, comemorare a pătimirii, morţii şi învierii Domnului, inima misterului mântuirii noastre. În primele secole de viaţă a Bisericii acesta era timpul în care cei care auziseră şi primiseră vestirea lui Cristos începeau, pas după pas, drumul lor de credinţă şi de convertire pentru a ajunge să primească sacramentul Botezului. Era vorba de o apropiere de Dumnezeul cel viu şi de o iniţiere la credinţă care trebuia făcută treptat, printr-o schimbare interioară din partea catecumenilor, adică a celor care doreau să devină creştini şi să fie încorporaţi lui Cristos şi Bisericii.

După aceea, şi penitenţii şi apoi toţi credincioşii au fost invitaţi să trăiască acest itinerar de reînnoire spirituală, pentru a conforma tot mai mult propria existenţă la cea a lui Cristos. Participarea întregii comunităţi la diferitele etape ale parcursului Postului Mare subliniază o dimensiune importantă a spiritualităţii creştine: răscumpărarea nu a câtorva, ci a tuturor este disponibilă graţie morţii şi învierii lui Cristos. De aceea, fie cei care parcurgeau un drum de credinţă drept catecumeni pentru a primi Botezul, fie cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de comunitatea credinţei şi căutau reconcilierea, fie cei care trăiau credinţa în comuniune deplină cu Biserica, toţi împreună ştiau că timpul care precede Paştele este un timp de metanoia, adică de schimbare interioară, de căinţă; timpul care identifică viaţa noastră umană şi toată istoria noastră ca un proces de convertire care se pune în mişcare acum pentru a-l întâlni pe Domnul la sfârşitul timpurilor.

Cu o expresie devenită tipică în Liturgie, Biserica denumeşte perioada în care am intrat astăzi "Quadragesima", adică timpul de patruzeci de zile şi, cu o referinţă clară la Sfânta Scriptură ne introduce astfel într-un context spiritual precis. De fapt, patruzeci este numărul simbolic cu care Vechiul şi Noul Testament reprezintă momentele importante ale experienţei credinţei Poporului lui Dumnezeu. Este o cifră care exprimă timpul aşteptării, al purificării, al întoarcerii la Domnul, al conştiinţei că Dumnezeu este fidel faţă de promisiunile sale. Acest număr nu reprezintă un timp cronologic exact, ritmat de suma zilelor. Indică mai degrabă o perseverenţă răbdătoare, o lungă încercare, o perioadă suficientă pentru a vedea lucrările lui Dumnezeu, un timp în care trebuie să ne decidem ca să asumăm propriile responsabilităţi fără amânări ulterioare. Este timpul deciziilor mature.

Numărul patruzeci apare înainte de toate în istoria lui Noe. Acest om drept, din cauza potopului petrece patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în arcă, împreună cu familia sa şi cu animalele pe care Dumnezeu i-a zis să le ia cu sine. Şi aşteaptă alte patruzeci de zile, după potop, înainte de a atinge uscatul, salvat de la distrugere (cf. Gen 7,4.12; 8,6). Apoi, etapa următoare: Moise rămâne pe muntele Sinai, în prezenţa Domnului, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pentru a primi Legea. În tot acest timp posteşte (cf. Ex 24,18). Patruzeci sunt anii de călătorie a poporului ebraic din Egipt până în ?ara Promisă, timp potrivit pentru a experimenta fidelitatea lui Dumnezeu. "Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu... Îmbrăcămintea ta nu s-a uzat pe tine şi piciorul nu s-a umflat în aceşti patruzeci de ani", spune Moise în Deuteronom la sfârşitul acestor patruzeci de ani de migraţiune (Dt 8,2.4). Anii de pace de care se bucură Israelul sub judecători sunt patruzeci (cf. Jud 3,11.30), însă, după ce a trecut acest timp, începe uitarea darurilor lui Dumnezeu şi întoarcerea la păcat. Profetul Ilie face patruzeci de zile pentru a ajunge la Horeb, muntele unde îl întâlneşte pe Dumnezeu (cf. 1Re 19,8). Patruzeci sunt zilele în timpul cărora locuitorii din Ninive fac pocăinţă pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu (cf. Gen 3,4). Patruzeci sunt şi anii de domnie a lui Saul (cf. Fap 13,21), a lui David (cf. 2Sam 5,4-5) şi a lui Solomon (cf. 1Re 11,41), primii trei regi ai lui Israel. Şi Psalmii reflectă asupra semnificaţiei biblice a celor patruzeci de ani, ca de exemplu Psalmul 95, din care am auzit un text: "O, de aţi asculta astăzi glasul lui: "Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu, acolo m-ai ispitit părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrărilor mele. Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta; de aceea am zis: Este un popor cu inima rătăcită, nu au cunoscut căile mele; de aceea am jurat în mânia mea: Nu vor intra în odihna mea!"" (vv. 7c-10).

În Noul Testament Isus, înainte de a începe viaţa publică, se retrage în pustiu timp de patruzeci de zile, fără să mănânce nici să bea (cf. Mt 4,2): se hrăneşte din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte ca armă pentru a-l învinge pe diavol. Ispitirile lui Isus amintesc de cele pe care poporul ebraic le-a înfruntat în pustiu, dar pe care nu a ştiut să le învingă. Patruzeci sunt zilele în timpul cărora Isus înviat îi instruieşte pe ai săi, înainte de a se înălţa la cer şi a-l trimite pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,3).

Cu acest număr de patruzeci care apare este descris un context spiritual care rămâne actual şi valabil, şi Biserica, tocmai prin zilele din perioada Postului Mare, vrea să-i menţină valoarea durabilă şi să-i facă prezentă nouă eficacitatea. Liturgia creştină din Postul Mare are scopul de a favoriza un drum de reînnoire spirituală, în lumina acestei lungi experienţe biblice şi mai ales pentru a învăţa să-l imităm pe Isus, care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a învăţat să învingă ispita folosindu-se de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei patruzeci de ani ai peregrinării lui Israel în pustiu prezintă atitudini şi situaţii ambivalente. Pe de o parte ei sunt perioada primei iubiri cu Dumnezeu şi dintre Dumnezeu şi poporul său, când El vorbea inimii sale, indicându-i încontinuu drumul pe care să-l parcurgă. Dumnezeu îşi stabilise, ca să spunem aşa, locuinţă în mijlocul lui Israel, îl preceda într-un nor sau o coloană de foc, se îngrijea în fiecare zi de hrana sa făcând să coboare mana şi făcând să iasă apa din stâncă. De aceea, anii petrecuţi de Israel în pustiu se pot vedea ca timpul alegerii special a lui Dumnezeu şi al adeziunii la El din partea poporului: timp al primei iubiri. Pe de altă parte, Biblia arată şi o altă imagine a peregrinării lui Israel în pustiu: este şi timpul ispitelor şi al pericolelor mai mari, când Israel murmură împotriva Dumnezeului său şi ar vrea să se întoarcă la păgânism şi îşi construieşte proprii idoli, pentru că simte exigenţa de a venera un Dumnezeu mai apropiat şi tangibil. Este şi timpul răzvrătirii împotriva Dumnezeului mare şi invizibil.

Această ambivalenţă, timpul apropierii speciale a lui Dumnezeu - timpul primei iubiri -, şi timpul ispitei - ispita întoarcerii la păgânism -, o găsim în mod surprinzător în drumul pământesc al lui Isus, desigur fără nici un compromis cu păcatul. După botezul de pocăinţă la Iordan, în care asumă asupra sa destinul Slujitorului lui Dumnezeu care renunţă la sine însuşi şi trăieşte pentru alţii şi se pune printre păcătoşi pentru a lua asupra sa păcatul lumii, Isus merge în pustiu pentru a sta patruzeci de zile în profundă unire cu Tatăl, repetând astfel istoria lui Israel, toate acele ritmuri de patruzeci de zile sau ani la care am făcut referinţă. Această dinamică este o constantă în viaţa pământească a lui Isus, care caută mereu momente de singurătate pentru a-l ruga pe Tatăl său şi a rămâne în intimă comuniune, în intimă singurătate cu El, în exclusivă comuniune cu El şi apoi a se întoarce în mijlocul oamenilor. Însă în acest timp de "pustiu" şi de întâlnire specială cu Tatăl, Isus se află expus pericolului şi este asaltat de ispita şi de seducţia Celui Rău, care îi propune o altă cale mesianică, departe de proiectul lui Dumnezeu, pentru că trece prin putere, succes, dominare şi nu prin dăruirea totală pe Cruce. Aceasta este alternativa: un mesianism de putere, de succes, sau un mesianism de iubire, de dăruire de sine.

Această situaţie de ambivalenţă descrie şi condiţia Bisericii în drumul prin "pustiul" lumii şi al istoriei. În acest "pustiu" noi cei care credem avem desigur oportunitatea de a avea o profundă experienţă de Dumnezeu care face puternic spiritul, confirmă credinţa, hrăneşte speranţa, însufleţeşte caritatea; o experienţă care ne face părtaşi de victoria lui Cristos asupra păcatului şi asupra morţii prin Jertfa de iubire pe Cruce. Însă "pustiul" este şi aspectul negativ al realităţii care ne înconjoară: ariditatea, sărăcia de cuvinte de viaţă şi de valori, secularismul şi cultura materialistă, care închid persoana în orizontul lumesc al existenţei sustrăgându-l de la orice referinţă la transcendenţă. Acesta este şi locul în care cerul de deasupra noastră este întunecat pentru că este acoperit de norii egoismului, ai neînţelegerii şi ai înşelăciunii. Cu toate acestea, şi pentru Biserica de astăzi timpul pustiului se poate transforma în timp de har, pentru că avem certitudinea că şi din stânca cea mai dură Dumnezeu poate să scoată apa vie care potoleşte setea şi răcoreşte.

Iubiţi fraţi şi surori, în aceste patruzeci de zile care ne vor conduce la Paştele Învierii putem regăsi nou curaj pentru a accepta cu răbdare şi cu credinţă orice situaţie de dificultate, de suferinţă şi de încercare, având conştiinţa că din întuneric Domnul va face să răsară ziua nouă. Şi dacă vom fi fost fideli faţă de Isus urmându-l pe calea Crucii, lumea clară a lui Dumnezeu, lumea luminii, a adevărului şi a bucuriei ne va fi ca redată: vor fi zorile noi create de Dumnezeu însuşi. Drum bun de Postul Mare vouă tuturor!

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.