Vatican: Sfânta Liturghie cu noii cardinali în solemnitatea Catedrei Sfântului Petru Apostol

Duminică, 19 februarie 2012, Solemnitatea Catedrei Sfântului Petru, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat în Bazilica Vaticană concelebrarea euharistică împreună cu cei 22 de noi cardinali creaţi în Consistoriul de sâmbătă, 18 februarie 2012.

La începutul sfintei Liturghii, Eminenţa Sa Fernando Filoni, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, primul dintre noii cardinali, i-a adresat papei un mesaj de salut şi recunoştinţă, în numele tuturor cardinalilor.

Prezentăm în continuare textul omiliei pe care Sfântul Părinte a ţinut-o după proclamarea Sfintei Evanghelii şi mesajul de salut al cardinalului Filoni.

* * *

Omilia Sfântului Părinte

Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,

În solemnitatea Catedrei Sfântului Petru Apostolul avem bucuria de a ne aduna în jurul altarului Domnului împreună cu noii cardinali, pe care ieri i-am agregat la Colegiul Cardinalilor. Înainte de toate le adresez lor salutul meu cordial, mulţumindu-i cardinalului Fernando Filoni pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele tuturor. Extind salutul meu la ceilalţi cardinali şi la toţi prelaţii prezenţi, precum şi la distinsele autorităţi, la domnii ambasadori, la preoţi, la persoanele consacrate şi la toţi credincioşii, veniţi din diferite părţi ale lumii pentru această fericită împrejurare, care îmbracă un caracter special de universalitate.

În lectura a doua proclamată puţin mai înainte, apostolul Petru îi îndeamnă pe "prezbiterii" Bisericii să fie păstori zeloşi şi grijulii ai turmei lui Cristos (cf. 1Pt 5,1-2). Aceste cuvinte sunt adresate înainte de toate vouă, dragi şi veneraţi Fraţi, care deja aveţi multe merite pe lângă poporul lui Dumnezeu datorită operei voastre generoase şi înţelepte desfăşurate în Slujirea pastorală în Dieceze angajante sau în conducerea Dicasterelor din Curia Romană, sau în slujirea eclezială a studiului şi a învăţământului. Noua demnitate care v-a fost conferită vrea să manifeste aprecierea faţă de munca voastră fidelă în via Domnului, să aduce cinste comunităţilor şi naţiunilor din care proveniţi şi ai căror reprezentanţi demni sunteţi în Biserică, să vă investească cu responsabilităţi ecleziale noi şi mai importante şi în sfârşit să vă ceară un supliment de disponibilitate pentru Cristos şi pentru întreaga comunitate creştină. Această disponibilitate la slujirea Evangheliei este trainic întemeiată pe certitudinea credinţei. De fapt, ştim că Dumnezeu este fidel faţă de promisiunile sale şi aşteptăm în speranţă realizarea acestor cuvinte ale sfântului Petru: "Iar când va apare păstorul suprem, veţi primi cununa măririi, care nu se veştejeşte" (1Pt 5,4).

Textul evanghelic de astăzi îl prezintă pe Petru care, mişcat de o inspiraţie divină, exprimă propria sa credinţă puternică în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel promis. Ca răspuns la această curată mărturisire de credinţă, făcută de Petru şi în numele celorlalţi apostoli, Cristos îi revelează misiunea pe care intenţionează să i-o încredinţeze, adică aceea de a fi "piatra", "stânca", fundamentul vizibil pe care este construit întregul edificiu spiritual al Bisericii (cf. Mt 16,16-19). Această denumire de "stâncă-piatră" nu face referinţă la caracterul persoanei, ci trebuie înţeleasă numai pornind de la un aspect mai profund, de la mister: prin funcţia pe care Isus i-o conferă, Simon Petru va deveni ceea ce el nu este prin "carne şi sânge". Exegetul Joachim Jeremias a arătat că pe fundal este prezent limbajul simbolic al "stâncii sfinte". În această privinţă ne poate ajuta un text rabinic în care se afirmă: "Domnul a spus: «Cum pot să creez lumea, când se vor ridica aceşti fără-Dumnezeu şi se vor revolta împotriva mea?». Dar când Dumnezeu a văzut că trebuia să se nască Abraham, a spus: «Uite, am găsit o stâncă pe care pot să construiesc şi să întemeiez lumea». De aceea el l-a numit pe Abraham o stâncă". Profetul Isaia face referinţă la asta atunci când îi aminteşte poporului: "priviţi la stânca din care aţi fost tăiaţi... la Abraham tatăl vostru" (51,1-2). Abraham, tatăl celor care cred, cu credinţa sa este văzut ca stânca ce susţine creaţia. Simon, care cel dintâi l-a mărturisit pe Isus drept Cristos şi a fost primul martor al învierii, devine acum, cu credinţa sa reînnoită, stânca ce se opune forţelor distrugătoare ale răului.

Iubiţi fraţi şi surori! Acest episod evanghelic pe care l-am ascultat are o explicaţie ulterioară şi mai elocventă într-un foarte cunoscut element artistic care îmbogăţeşte această Bazilică Vaticană: altarul Catedrei. Atunci când se străbate grandioasa navată centrală şi, după ce s-a trecut de transept, se ajunge la absidă, ne aflăm în faţa unui enorm tron de bronz, care pare să se elibereze, dar care în realitate este susţinut de cele patru statui ale marilor Părinţi ai Bisericii din Orient şi din Occident. Şi deasupra tronului, înconjurată de un triumf de îngeri suspendaţi în aer, străluceşte în fereastra ovală gloria Duhului Sfânt. Ce ne spune acest ansamblu sculptural, datorat geniului lui Bernini? El reprezintă o viziune a esenţei Bisericii şi, în cadrul ei, al magisteriului petrin.

Fereastra absidei deschide Biserica spre exterior, spre întreaga creaţie, în timp ce imaginea porumbelului Duhului Sfânt îl arată pe Dumnezeu ca izvor al luminii. Însă există şi un alt aspect care trebuie evidenţiat: de fapt Biserica însăşi este ca o fereastră, locul în care Dumnezeu se apropie, vine în întâmpinarea lumii noastre. Biserica nu există prin ea însăşi, nu este punctul de sosire, ci trebuie să trimită dincolo de sine, spre înălţime, mai presus de noi. Biserica este cu adevărat ea însăşi în măsura în care lasă să transpară Celălalt - cu "C" majusculă - de la care provine şi la care conduce. Biserica este locul unde Dumnezeu "ajunge" la noi şi unde noi "pornim" spre El; ea are misiunea de a deschide dincolo de ea însăşi acea lume care tinde să se închidă în ea însăşi şi să-i aducă lumina care vine de sus, fără de care ar deveni de nelocuit.

Marea catedră de bronz cuprinde un scaun de lemn din secolul al IX-lea, care a fost mult timp considerat catedra apostolului Petru şi a fost aşezată chiar pe acest altar monumental din cauza înaltei sale valori simbolice. De fapt, el exprimă prezenţa permanentă a apostolului în magisteriul succesorilor săi. Scaunul sfântului Petru este, putem spune, tronul adevărului, care îşi trage originea din mandatul lui Cristos după mărturisirea de la Cezareea lui Filip. Scaunul magisterial reînnoieşte în noi şi amintirea cuvintelor adresate de Domnul lui Petru în cenacol: "Eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi" (Lc 22,32).

Catedra lui Petru evocă o altă amintire: celebra expresie a sfântului Ignaţiu de Antiohia, care în scrisoarea sa către romani numeşte Biserica din Roma "aceea care prezidează în caritate" (Inscr.: PG 5, 801). De fapt, a prezida în credinţa este în mod indisolubil legat de a prezida în iubire. O credinţă fără iubire n-ar mai fi o credinţă creştină autentică. Însă cuvintele sfântului Ignaţiu au şi un alt aspect, mult mai concret: de fapt, termenul "caritate" era folosit de Biserica de la începuturi pentru a indica şi Euharistia. De fapt, Euharistia este Sacramentum caritatis Christi, prin care El continuă să-i atragă pe toţi la sine, aşa cum a făcut din înălţimea crucii (cf. In 12,32). De aceea, "a prezida în caritate" înseamnă a-i atrage pe oameni într-o îmbrăţişare euharistică - îmbrăţişarea lui Cristos - care depăşeşte orice barieră şi orice înstrăinare şi creează comuniunea din diferenţele multiple. Aşadar ministeriul petrin este prima în iubire în sens euharistic, adică grijă faţă de comuniunea universală a Bisericii în Cristos. Şi Euharistia este formă şi măsură a acestei comuniuni şi garanţie ca ea să se menţină fidelă faţă de criteriul tradiţiei credinţei.

Marea Catedră este susţinută de Părinţii Bisericii. Cei doi învăţători din Orient, sfântul Ioan Gură de Aur şi sfântul Atanasiu, împreună cu latinii, sfântul Ambroziu şi sfântul Augustin, reprezintă totalitatea tradiţiei, deci bogăţia expresiei adevăratei credinţe în sfânta şi unica Biserică. Acest element al altarului ne spune că iubirea se sprijină pe credinţă. Ea se fărâmiţează dacă omul nu se mai încrede în Dumnezeu şi nu ascultă de El. Totul în Biserică se sprijină pe credinţă: Sacramentele, Liturgia, evanghelizarea, caritatea. Chiar şi dreptul, chiar şi autoritatea în Biserică se sprijină pe credinţă. Biserica nu se auto-reglementează, nu-şi dă sieşi propria ordine, ci o primeşte de la Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascultă în credinţă şi încearcă să-l înţeleagă şi să-l trăiască. Părinţii Bisericii au în comunitatea eclezială funcţia de garanţi ai fidelităţii faţă de Sfânta Scriptură. Ei asigură o exegeză vrednică de încredere, solidă, capabilă să formeze cu Catedra lui Petru un ansamblu stabil şi unitar. Sfintele Scripturi, interpretate cu autoritate de Magisteriu în lumina Părinţilor, luminează drumul Bisericii în timp, asigurându-i un fundament stabil în mijlocul schimbărilor istorice.

După ce am văzut diferitele elemente ale altarului Catedrei, să ne îndreptăm spre el o privire de ansamblu. Şi vedem că este străbătut de o dublă mişcare: de urcare şi de coborâre. Este reciprocitatea dintre credinţă şi iubire. Catedra este scoasă mult în evidenţă în acest loc pentru că aici este mormântul apostolului Petru, dar şi el tinde spre iubirea lui Dumnezeu. De fapt, credinţa este orientată spre iubire. O credinţă egoistă ar fi o credinţă neadevărată. Cel care crede în Isus Cristos intră în dinamismul de iubire care îşi are izvorul în Euharistie, descoperă adevărata bucurie şi devine la rândul său capabil să trăiască după logica acestui dar. Adevărata credinţă este luminată de iubire şi conduce la iubire, spre înălţime, aşa cum altarul Catedrei ridică spre fereastra luminoasă, gloria Duhului Sfânt, care constituie adevăratul punct focal pentru privirea pelerinului atunci când trece pragul Bazilicii Vaticane. Această fereastră este scoasă mult în evidenţă de triumful îngerilor şi de marile aureole, cu un sens de plenitudine ce se revarsă care exprimă bogăţia comuniunii cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este singurătate, ci iubire glorioasă şi fericită, difuzivă şi luminoasă.

Iubiţi fraţi şi surori, nouă, fiecărui creştin îi este încredinţat darul acestei iubiri: un dar care trebuie dăruit, cu mărturia vieţii noastre. Aceasta este, îndeosebi, misiunea voastră, veneraţi Fraţi Cardinali: să mărturisiţi bucuria iubirii lui Cristos. Fecioarei Maria, prezentă în comunitatea apostolică adunată în rugăciune aşteptându-l pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,14), încredinţăm acum noua voastră slujire eclezială. Ea, Mama Cuvântului Întrupat, să ocrotească drumul Bisericii, să susţină cu mijlocirea sa lucrarea Păstorilor şi să primească sub manita sa întregul Colegiul al Cardinalilor. Amin!

BENEDICTUS PP. XVI

* * *

Mesajul de salut al cardinalului Fernando Filoni

Preafericite Părinte,

Prin Poarta Credinţei, care este Cristos, am intrat în casa Domnului, în Biserică, devenindu-i membri prin harul baptismal. În sânul acestei Biserici am crescut şi, prin chemarea liberă şi gratuită la preoţie, am fost consacraţi pentru slujirea lui Dumnezeu şi a fraţilor. Apoi, printr-un plan de necercetat al Învăţătorului divin, ne-a fost încredinţată o misiune de conducere cu slujirea episcopală.

Sanctitatea Voastră, cu bunăvoinţă, agregându-ne la Colegiul Cardinalilor, ne-aţi chemat să facem parte din clerul iubitei Dumneavoastră Dieceze de Roma, legându-ne, în acelaşi timp, în mod cu totul singular, de Sanctitatea Voastră, Succesor al Apostolului Petru, în îndeplinirea misiunii supreme de principiu şi fundament perpetuu şi vizibil al unităţii credinţei şi al comuniunii în Biserică (cf. Lumen gentium, 18).

În această a patra creare de Cardinali, Sanctitatea Voastră a voit să cheme douăzeci şi doi de ecleziastici care reprezintă catolicitatea Bisericii lui Cristos şi varietatea carismelor sale: unii dintre noi provin din cadrul Curiei Romane unde deja Vă ajutau în slujirea Bisericilor particulare, alţii sunt Păstori ai Bisericilor particulare vechi sau mai recente, alţii sunt învăţători iluştri care, cu învăţătura lor, au format generaţii de bărbaţi şi femei în ştiinţele umane şi ecleziastice. Această varietate de persoane aminteşte de frumoasa consideraţie a apostolului Petru care la Cezareea, în casa lui Corneliu, comenta: "Într-adevăr, acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice naţiune, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut" (Fap 10,34-35).

În itinerarul uman şi spiritual pe care Dumnezeu l-a permis în viaţa fiecăruia dintre noi reiese cu claritate gratuitatea absolută a iubirii lui Dumnezeu şi predilecţia Domnului: "nu vă numesc servitori ci prieteni" (In 15,15); ne uneşte credinţa unică în Cristos, iubirea faţă de Biserică, fidelitatea faţă de Papa şi conştiinţa profundă a necesităţilor adevărate şi grave ale omenirii în mijlocul căreia mergem, simţind, ca preoţi, acea compasiune justă faţă de cel care este în ignoranţă, în greşeală şi în slăbiciune, conform expresiei semnificative din capitolul 5 al Scrisorii către Evrei (5,2).

Purpura cu care am fost înveşmântaţi ne aminteşte, Preafericite Părinte, nu atât măreţia celui care o purta ca simbol de putere şi de dominare, ci misterul profund al suferinţei lui Isus, care îmbrăcat de călăii săi cu o mantie de culoare roşie şi prezentat astfel mulţimii de către Pilat, s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte şi până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). Şi astăzi în Biserică, datorită fidelităţii faţă de Domnul său, nu lipsesc martiriul, încercările şi persecuţiile în atâţia membri ai săi.

Preafericite Părinte, în acest moment, aşa de semnificativ pentru noi, am vrea, împreună cu sentimentele noastre de recunoştinţă, de iubire şi de dăruire, să Vă prezentăm, ca dar, angajamentul reînnoit de fidelitate, unit cu disponibilitatea totală în îndeplinirea îndatoririlor specifice încredinţate nouă în Curia Romană, în Bisericile particulare sau în slujirea adevărului şi a cunoaşterii sale. Încrederea pusă în noi am vream să o purtăm ca haină intactă usque ad effusionem sanguinis.

Cu sentimentele noastre se unesc astăzi şi cele, nu mai puţin profunde şi bucuroase, ale rudelor şi prietenilor noştri, ale Bisericilor din care provenim şi ale popoarelor de care aparţinem. De fapt, orice vocaţie se naşte într-un context uman şi se exercită în locul în care trăiesc fraţii noştri, cu care se generează relaţii pastorale care nu se şterg. Şi ei, Sfinte Părinte, Vă mulţumesc şi Vă asigură cu rugăciunea lor pentru persoana Dumneavoastră (Dominus conservet eum) şi în sprijinul Ministeriului Dumneavoastră eclezial suprem şi universal (Tu es Petrus).

Punem slujirea noastră de cardinali sub ocrotirea Mariei Mama Harului; ba chiar însuşi Cristos, din înălţimea crucii, ne pune sub ocrotirea ei maternă: "Femeie, iată fiul tău!" (In 19,26). Şi îi cerem Ei, Mama noastră, să vină să locuiască împreună cu noi.

Către Dumnezeu binecuvântat în veci să se înalţe cu înseşi cuvintele mariane rugăciunea noastră: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnului şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu Mântuitorul meu" (Lc 1,46-47).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.