Postul Mare timp de reînnoire pentru Biserică

Din dificultăţi purificarea

Publicăm reflecţia pe care cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a scris-o în vederea Postului Mare pentru cotidianul spaniol "La Razón" de marţi 14 februarie.

De Antonio Canizares Llovera

Ne apropiem de Postul Mare. Cu impunerea cenuşii, miercurea viitoare va începe, pentru catolici, acest timp de har, de chemare la convertire şi la o viaţă nouă şi sfântă, de reînnoire şi de purificare. Chemarea la purificare este o constantă în mesajul ultimilor doi Papi, fericitul Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. Cu toţii avem nevoie de purificare. "Şi în Biserică, Adam, omul, cade de mai multe ori". Trebuie să recunoaştem păcatele noastre, să le punem în faţa lui Dumnezeu şi să invocăm milostivirea sa. Trebuie să cerem iertare şi să ne purificăm. Astfel, recunoscând acest adevăr, în acelaşi timp recunoaştem că El poate să ne schimbe, să ne reînnoiască dinăuntru, de asemenea că El nu ne lasă în singurătate sau în deşertul lipsurilor noastre şi al păcatelor noastre, ci rămâne cu noi în Biserica sa în timpul nostru în care atâtea lucruri o chinuiesc; aşa cum a făcut fără încetare în decursul istoriei. "Se poate critica mult Biserica. Noi ştim asta şi însuşi Domnul ne-a spus asta: ea este un năvod cu peşti buni şi peşti răi, un ogor cu grâu şi neghină" (Benedict al XVI-lea).

Există probleme şi contrarietăţi, dar nu trebuie pierdută speranţa, ci trebuie înfruntate cu abilitate şi cu speranţă şi mai ales cu credinţă şi cu criteriile credinţei, care trebuie să fie mereu cele proprii ale Bisericii. Dificultăţile externe, asediul la care sunt supuse din afară credinţa şi Biserica şi dificultăţile care vor mai putea să apară nu va trebui să ne provoace frică în reluarea şi urmarea drumului Evangheliei, de caritate şi de sfinţenie, de purificare. De asemenea, nu pot să ne scufunde, nici să ne creeze complexe dificultăţile interne, inclusiv trădările, căderile, slăbiciunile şi fragilităţile credinţei noastre, ale creştinismului nostru de astăzi, adesea incapabil să comunice oamenilor, fraţilor noştri, comoara imensă pe care o purtăm înlăuntrul nostru: comoara credinţei, a iubirii şi a milostivirii lui Dumnezeu, a Evangheliei şi a Răscumpărării lui Isus Cristos.

Domnul este cu noi până la sfârşitul timpurilor: aceasta este promisiunea sa, care se împlineşte în prezentul concret în care trăim şi care ne poate descumpăni. El nu coboară din barca sa, Biserica; nu o părăseşte, nici nu încetează să meargă pe apele furtunoase, oricât de contrare şi puternice ar fi vânturile potrivnice şi nici datorită îndoielilor, greşelilor sau fricii credincioşilor săi. Istoria Bisericii, din timpurile lui Isus Cristos însuşi s-a văzut învăluită în persecuţii şi adversităţi, care proveneau din exteriorul şi din interiorul său, sau în trădări, negări, abandonuri, căderi, fragilităţi ale persoanelor apropiate de ea. Şi nu a căzut până acolo încât să nu reuşească să se ridice din nou, nici nu va cădea fără să se ridice din nou. Dar, desigur, are nevoie de purificare, de reînnoire şi de întărire - operă mai ales a lui Dumnezeu - printr-o viaţă sfântă, care este viaţa transformată de Dumnezeu însuşi şi care trăieşte prin credinţă şi caritate. Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, nu trece şi nici nu va trece. "Cristos este acelaşi, ieri, astăzi şi întotdeauna". Biserica a fost zidită pe stânca tare a lui Petru şi a credinţei pe care Petru o mărturiseşte. Acest lucru are rezonanţă deosebită în faţa a ceea ce se întâmplă şi o semnificaţie specială cu privire la Anul Credinţei, care ne invită să deschidem larg porţile pentru credinţa Domnului care este în mijlocul nostru.

Oricât de paradoxal ar apare, "în fond este mângâietor faptul că există neghina în Biserică. Astfel, cu toate defectele noastre putem totuşi să sperăm să ne aflăm încă în urmarea lui Isus, care i-a chemat chiar pe păcătoşi. Biserica este ca o familie umană, dar este în acelaşi timp şi marea familie a lui Dumnezeu, prin care El formează un spaţiu de comuniune şi de unitate prin toate continentele, culturile şi naţiunile. De aceea suntem fericiţi că aparţinem acestei mari familii pe care o vedem aici; suntem fericiţi că avem fraţi şi prieteni în toată lumea. Experimentăm asta chiar aici la Köln cât de frumos este a aparţine unei familii vaste ca lumea, care cuprinde cerul şi pământul, trecutul, prezentul şi viitorul şi toate părţile pământului. În această mare adunare de pelerini mergem împreună cu Cristos, mergem cu steaua care luminează istoria" (Benedict al XVI-lea la Köln).

Marea problemă a lumii în această răscruce a istoriei este, ca întotdeauna, credinţa, trăirea vieţii cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, faptul de a fi conduşi sau nu de lumina sa. La această mare problemă va trebui să răspundem cu o nouă evanghelizare. la asta invită drumul Postului Mare pe care îl vom începe miercuri, săptămâna viitoare, în acest an în care s-au întâmplat atâtea lucruri, dar care deschide porţile credinţei, Anul Credinţei, şi este urgent a duce înainte cu toate forţele posibile o nouă evanghelizare, pentru ca lumea să creadă şi să aibă credinţă, pentru ca să trăiască în caritatea care reînnoieşte toate şi să meargă în speranţa care inundă cu lumină nouă noaptea prin care trecem.

Pentru aceasta, apropiatul Post Mare invită întreaga Biserică la purificare şi la o viaţă sfântă, fără a-i uita pe şomeri şi nici rugăciunea noastră pentru ca munca să fie la îndemâna tuturor, pentru că şi acest lucru face parte din caritate şi de purificarea necesară.

(După L'Osservatore romano, 18 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.