Vizită la Seminarul Mare din Roma cu ocazia sărbătorii "Sfânta Fecioară Maria a Încrederii"

Miercuri, 15 februarie, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a mers în vizită la Seminarul Mare din Roma, în ajunul sărbătorii "Sfânta Fecioară Maria a Încrederii", care este sâmbătă. La sosirea sa, a fost primit de cardinalul vicar Agostino Vallini şi de rector, pr. Concetto Occhipinti. La 18.30, în capela mare a Seminarului, după salutul rectorului, Papa a ţinut lectio divina asupra textului din Scrisoarea către Romani a sfântului apostol Paul, cap. 12,1-2, pentru seminariştii din Seminarul Mare din Roma, din Seminarul Mic din Roma, de la Colegiul Capranica, de la Colegiul diecezan "Redemptoris Mater" şi de la Seminarul "Sfânta Fecioară a Iubirii Divine".

Publicăm în continuare textul de la lectio divina a Sfântului Părinte:

* * *

Eminenţă,
Iubiţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Dragi seminarişti,
Iubiţi fraţi şi surori,

Este pentru mine o mare bucurie să văd, în ziua Sfintei Fecioare Maria a Încrederii, pe seminariştii mei, pe seminariştii din Roma, în drum spre preoţie, şi astfel să văd Biserica de mâine, Biserica ce trăieşte mereu.

Astăzi am auzit un text - îl auzim şi îl medităm - din Scrisoarea către Romani: Paul le vorbeşte romanilor, deci ne vorbeşte nouă, pentru că vorbeşte romanilor din toate timpurile. Această Scrisoare nu este numai cea mai mare a sfântului Paul, ci este şi extraordinară datorită importanţei doctrinale şi spirituale. Este extraordinară şi pentru că este scrisă unei comunităţi pe care nu a întemeiat-o şi nici măcar nu o vizitase. El scrie pentru a anunţa vizita sa şi a exprima dorinţa de a vizita Roma, şi prevesteşte conţinuturile esenţiale ale Kerygmei sale; astfel pregăteşte cetatea pentru vizita sa. Scrie acestei comunităţi care nu-l cunoaşte personal, pentru că este Apostolul păgânilor - al trecerii Evangheliei de la evrei la păgâni - şi Roma este capitala păgânilor, deci, până la urmă, şi centrul mesajului său. Aici trebuie să ajungă Evanghelia sa, pentru ca să ajungă realmente în lumea păgână. Va ajunge, dar în mod diferit de cum gândise el. Paul va veni înlănţuit pentru Cristos şi chiar în lanţuri se va simţi liber să vestească Evanghelia.

În primul capitul din Scrisoarea către Romani, el spune şi: despre credinţa voastră, despre credinţa Bisericii din Roma se vorbeşte în toată lumea (cf. 1,8). Faptul memorabil al credinţei acestei Biserici este că se vorbeşte despre ea în întreaga lume şi putem reflecta cu este astăzi. Şi astăzi se vorbeşte mult despre Biserica din Roma, despre atâtea lucruri, dar sperăm că se vorbeşte şi despre credinţa noastră, despre credinţa exemplară a acestei Biserici, şi îl rugăm pe Domnul pentru ca să putem face în aşa fel încât să se vorbească nu despre atâtea lucruri, ci despre credinţa Bisericii din Roma.

Textul citit (Rom 12,1-2) este începutul celei de-a patra şi ultime părţi din Scrisoarea către Romani şi începe cu cuvintele "Vă îndemn" (v. 1). În mod normal se spune că e vorba despre partea morală care urmează după partea dogmatică, însă în gândirea sfântului Paul, şi chiar în limbajul său, nu se pot împărţi aşa lucrurile: acest cuvânt "îndemn", în greacă parakalo, poartă în sine cuvântul paraklesis - parakletos, are o profunzime care merge mult dincolo de moralitate; este un cuvânt care cu siguranţă implică avertizare, dar şi consolare, grijă faţă de altul, duioşie paternă, ba chiar maternă; acest cuvânt "îndurare" - în greacă oiktirmon şi în ebraică rachamim, sân matern - exprimă îndurarea, bunătatea, duioşia unei mame. Şi dacă Paul îndeamnă, toate acestea sunt implicite: vobeşte cu inima, vorbeşte cu duioşia iubirii unui tată şi vorbeşte nu numai el. Paul spune "pentru îndurarea lui Dumnezeu" (v. 1): devine instrument al vorbirii lui Dumnezeu, devine instrument al vorbirii lui Cristos; Cristos ne vorbeşte nouă cu această duioşie, cu această iubire paternă, cu această grijă faţă de noi. Şi tot aşa nu face apel numai la moralitatea noastră şi la voinţa noastră, ci şi la Harul care este în noi, ca să lăsăm să acţioneze Harul. Este aproape un act în care Harul dăruit la Botez devine activ în noi, ar trebui să fie activ în noi; astfel Harul, darul lui Dumnezeu, şi cooperarea noastră merg împreună.

În acest sens, la ce anume îndeamnă Paul? "Să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu" (v. 1). "Să vă oferiţi trupurile voastre": vorbeşte despre liturgie, vorbeşte despre Dumnezeu, despre prioritatea lui Dumnezeu, dar nu vorbeşte despre liturgie drept ceremonie, vorbeşte despre liturgie ca viaţă. Aceasta este noutatea Noului Testament, şi vom mai vedea asta după aceea: Cristos se oferă pe sine însuşi şi astfel înlocuieşte toate celelalte jertfe. Şi vrea "să ne tragă" pe noi înşine în comuniunea Trupului său: trupul nostru împreună cu al său devine glorie a lui Dumnezeu, devine liturgie. Astfel acest cuvânt "a oferi" - în greacă parastesai - nu este numai o alegorie; alegoric şi viaţa noastră ar fi o liturgie, ci, dimpotrivă, adevărata liturgie este aceea a trupului nostru, a faptul de a fi în Trupul lui Cristos, aşa cum însuşi Cristos a făcut liturgia lumii, liturgia cosmică, ce tinde să-i atragă la sine pe toţi.

"În trupul vostru, a oferi trupul": acest cuvânt indică omul în totalitatea sa, indivizibil - până la urmă - între suflet şi trup, spirit şi trup; în trup suntem noi înşine şi trupul însufleţit de suflet, trupul însuşi, trebuie să fie realizarea adoraţiei noastre. Şi să ne gândim - probabil aş spune că fiecare dintre noi reflectează până la urmă asupra acestui cuvânt - că trăirea noastră zilnică în trupul nostru, în lucrurile mici, ar trebui să fie inspirată, pătrunsă, cufundată în realitatea divină, ar trebui să devină acţiune împreună cu Dumnezeu. Asta nu înseamnă că trebuie să ne gândim mereu la Dumnezeu, ci că trebuie să fim realmente pătrunşi de realitatea lui Dumnezeu, aşa încât toată viaţa noastră - şi nu numai câteva gânduri - să fie liturgie, să fie adoraţie. Apoi Paul spune: "Să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie" (v. 1): cuvântul grec este logike latreia şi apare apoi în Canonul Roman, în Prima Rugăciune Euharistică, "rationabile osequium". Este o definiţie nouă a cultului, dar pregătită fie în Vechiul Testament, fie în filozofia greacă: sunt două fluvii - ca să spunem aşa - care conduc spre acest punct şi se unesc în noua liturgie a creştinilor şi a lui Cristos. Vechiul Testament: de la început au înţeles că Dumnezeu nu are nevoie de tauri, de berbeci, de aceste lucruri. În Psalmul 50 (49), Dumnezeu spune: Credeţi că eu mănânc tauri, că eu beau sângele berbecilor? Eu nu am nevoie de aceste lucruri, nu-mi plac. Eu nu beau şi nu mănânc aceste lucruri. Nu sunt jertfă pentru mine. Jertfă este lauda lui Dumnezeu, dacă voi veniţi la mine este laudă a lui Dumnezeu (cf. vv. 13-15.23). Astfel drumul Vechiului Testament merge spre un punct în care aceste lucruri exterioare, simboluri, înlocuiri, dispar şi omul însuşi devine laudă a lui Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă în lumea filozofiei greceşti. Şi aici se înţelege tot mai mult că nu poate fi preamărit Dumnezeu cu aceste lucruri - cu animale şi ofrande -, ci că numai "logosul" omului, raţiunea sa devenită glorie a lui Dumnezeu, este realmente adorţaie, şi ideea este că omul ar trebui să iasă din el însuşi şi să se unească cu "Logosul", cu marea Raţiune a lumii şi astfel să fie într-adevăr adoraţie. În schimb, creştinismul nu este pur şi simplu spiritualizare sau moralizare: este întrupare, adică Cristos este "Logosul", este Cuvântul întrupat, şi El ne adună pe toţi, aşa încât în El şi cu El, în Trupul său, ca mădulare ale acestui Trup devenim realmente glorificare a lui Dumnezeu. Să ţinem cont de asta: pe de o parte desigur a ieşi din aceste lucruri materiale pentru un concept mai spiritual de adoraţie a lui Dumnezeu, dar a ajunge la întruparea spiritului, a ajunge la punctul în care trupul nostru să fie rezumat în Trupul lui Cristos şi lauda adusă lui Dumnezeu să nu fie simplu cuvânt, simplă activitate, ci să fie realitate a întregii noastre vieţi. Cred că trebuie să reflectăm asupra acestui lucru şi să-l rugăm pe Dumnezeu ca să ne ajute pentru ca spiritul să devină trup şi în noi, iar trupul să devină plin de Duhul lui Dumnezeu.

Aceeaşi realitate o găsim şi în capitolul al patrulea din Evanghelia sfântului Ioan, unde Domnul îi spune femeii samaritene: În viitor nu se va adora pe acel deal sau pe celălalt, cu aceste sau alte rituri; se va adora în duh şi în adevăr (cf. In 4,21-23). Desigur este spiritualizare a ieşi din aceste rituri carnale, însă acest duh, acest adevăr nu este un oarecare duh abstract: duhul este Duhul Sfânt, şi adevărul este Cristos. A adora în duh şi adevăr înseamnă realmente a intra prin Duhul Sfânt în Trupul lui Cristos, în adevărul fiinţei. Şi astfel noi devenim adevăr şi devenim glorificare a lui Dumnezeu. A deveni adevăr în Cristos cere implicarea noastră totală.

Şi apoi să continuăm: "sfântă şi plăcut lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual" (Rom 12,1). Al doilea verset: după această definiţie fundamentală a vieţii noastre ca liturgie a lui Dumnezeu, întrupare a Cuvântului în noi, în fiecare zi, cu Cristos - Cuvântul întrupat -, sfântul Paul continuă: "Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii" (v. 2). "Nu vă conformaţi lumii acesteia". Există un nonconformism al creştinului, care nu se lasă conformat. Asta nu înseamnă că noi vrem să fugim de lume, că pe noi nu ne interesează lumea; dimpotrivă, voim să ne transformăm pe noi înşine şi să ne lăsăm transformaţi, transformând astfel lumea. Şi trebuie să ţinem cont că în Noul Testament, mai ales în Evanghelia sfântului Ioan, cuvântul "lume" are două semnificaţii şi indică deci problema şi realitatea despre care este vorba. Pe de o parte "lumea" creată de Dumnezeu, iubită de Dumnezeu, până acolo încât să se dea pe sine însuşi şi pe Fiul său pentru această lume; lumea este creatură a lui Dumnezeu, Dumnezeu o iubeşte şi vrea să se dea pe sine însuşi pentru ca ea să fie realmente creaţie şi răspuns la iubirea sa. Dar există şi celălalt concept de "lume", kosmos houtos: lumea care se află în rău, care se află în puterea răului, care reflectă păcatul original. Vedem această putere a răului astăzi, de exemplu, în două mari puteri, care în sine sunt utile şi bune, dar care pot fi abuzate cu uşurinţă: puterea finanţelor şi puterea mass-media. Ambele necesare, pentru că pot fi utile, dar aşa de abuzabile încât adesea devin contrariul adevăratelor lor intenţii.

Vedem cu lumea finanţelor poate să domine asupra omului, că faptul de a avea şi de a apărea domină lumea şi o reduc la sclavie. Lumea finanţelor nu mai reprezintă un instrument pentru a favoriza bunăstarea, pentru a favoriza viaţa omului, ci devine o putere care îl oprimă, care trebuie aproape să fie adorată: "Mamona", adevărata divinitate falsă care domină lumea. Împotriva acestui conformism al supunerii faţă de această putere trebuie să fim nonconformişti: nu contează faptul de a avea, ci contează faptul de a fi! Să nu ne supunem acestea, să o folosim ca mijloc, dar cu libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Apoi cealaltă, puterea opiniei publice. Cu siguranţă avem nevoie de informaţii, de cunoaşterea realităţilor din lume, dar poate fi apoi o putere a aparenţei; până la urmă, ceea ce este spus contează mai mult decât realitatea însăşi. O aparenţă se suprapune realităţii, devine mai importantă şi omul nu mai urmăreşte adevărul fiinţei sale, ci vrea mai ales să apară, să fie conform acestor realităţi. Şi împotriva acesteia există nonconformismul creştin: nu vrem mereu "să fim conformaţi", lăudaţi, nu vrem aparenţa, ci adevărul şi acest lucru ne dă libertate şi libertatea adevărată creştină: eliberarea de această necesitate de a plăcea, de a vorbi aşa cum crede masa că ar trebui să fie şi a avea libertatea adevărului şi astfel a recrea lumea în aşa fel încât să nu fie oprimată de opinia, de aparenţa care nu mai lasă să iasă la iveală realitatea însăşi; lumea virtuală devine mai adevărată, mai puternică şi nu se mai vede lumea reală a creaţiei lui Dumnezeu. Nonconformismul creştinului ne răscumpără, ne redă adevărului. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să fim oameni liberi în acest nonconformism care nu este împotriva lumii, ci este adevărata iubire a lumii.

Şi sfântul Paul continuă: "Schimbaţi-vă prin înnoirea minţii" (v. 2). Două cuvinte foarte importante: "schimbaţi-vă", din grecescul metamorphon, şi "înnoire", în greacă anakainosis. A ne schimba pe noi înşine, a ne lăsa schimbaţi de Domnul în forma imaginii lui Dumnezeu, a ne schimba în fiecare zi din nou, prin realitatea sa, în adevărul fiinţei noastre. Şi "înnoire": aceasta este adevărata noutate: să nu ne supunem opiniilor, aparenţelor, ci Harului lui Dumnezeu, revelaţiei sale. Să ne lăsăm formaţi, plăsmuiţi pentru ca să apară realmente în om imaginea lui Dumnezeu.

"Prin înnoirea minţii", spune Paul în mod surprinzător pentru mine. Deci această înnoire, această schimbare începe cu înnoirea minţii. Sfântul Paul spune "o nous": întregul nostru mod de a raţiona, însăşi raţiunea trebuie să fie înnoită. Înnoită nu după categoriile obişnuitului, ci a înnoi înseamnă realmente a ne lăsa luminaţi de Adevărul care ne vorbeşte în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, în sfârşit, să învăţăm nouă mod de a gândi, care nu este modul care nu ascultă de faptul de a putea şi de a avea, de a apărea etc., ci ascultă de adevărul fiinţei noastre care locuieşte profund în noi şi ne este dăruit din nou la Botez.

"Înnoirea minţii": fiecare zi este o misiune proprie pe drumul studiului teologiei, al pregătirii pentru preoţie. A studia bine teologia, în mod spiritual, a o gândi până în profunzime, a medita Scriptura în fiecare zi; acest mod de a studia teologia cu ascultarea lui Dumnezeu însuşi care ne vorbeşte este drumul de înnoire a minţii, de schimbare a fiinţei noastre şi a lumii.

Şi, în sfârşit, "Ca să înţelegem - conform lui Paul - care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit" (cf. v. 2). A discerne voinţa lui Dumnezeu: putem învăţa asta numai pe un drum ascultător, umil, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Biserica, cu Sacramentele, cu meditarea Sfintei Scripturi. A cunoaşte şi a discerne voinţa lui Dumnezeu, ceea ce este bun. Acest lucru este fundamental în viaţa noastră.

Şi, în ziua Sfintei Fecioare Maria a Încrederii, vedem în Sfânta Fecioară Maria tocmai realitatea tuturor acestor lucruri, persoana care este realmente nouă, care este realmente schimbată, care este realmente jertfă vie. Sfânta Fecioară Maria vede voinţa lui Dumnezeu, trăieşte în voinţa lui Dumnezeu, spune "da", şi acest "da" al Sfintei Fecioare Maria este toată fiinţa sa şi astfel ne arată drumul, ne ajută.

Deci, în această zi, să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, care este icoana vie a omului nou. Să ne ajute să schimbă, să lăsăm să se schimbe fiinţa noastră ca să fim realmente oameni noi, ca să fim după aceea, dacă vrea Dumnezeu, şi Păstori ai Bisericii sale. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.