După treizeci de ani

În urmă cu treizeci de ani, la 15 februarie 1982, era făcută publică ştirea că Ioan Paul al II-lea, venea în întâmpinarea dorinţei cardinalului Joseph Ratzinger, îl elibera din conducerea pastorală a diecezei de Münche şi Freising. De fapt, la 25 noiembrie 1981, cardinalul german în vârstă de cincizeci şi patru de ani a fost numit de Papa ca prefect al primului dicaster al Curiei Romane, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Astfel, după ce a mai ţinut încă aproape trei luni conducerea marii arhidieceze bavareze, în acele zile de februarie Ratzinger s-a transferat la Roma. Aici deja venise cu douăzeci de ani înainte, în 1962, pentru a petrece aici tot timpul Conciliului drept consultant teologic al unuia dintre protagoniştii Conciliului al II-lea din Vatican, arhiepiscopul de Köln, cardinalul Joseph Frings.

După aceea, renumitul teolog s-a întors la Roma de mai multe ori, mai ales după 1977, când a fost numit episcop de München şi creat cardinal de Paul al VI-lea în ultimul său consistoriu. În primul conclav din 1978 Ratzinger l-a cunoscut personal pe mitropolitul de Cracovia, cardinalul Karol Wojtyla, şi în al doilea a contribuit la alegerea sa, convins - aşa cum a scris în 2004 - că era "Papa pentru ora prezentă". Numai cu puţine luni mai târziu, în 1979, Ioan Paul al II-lea l-a convocat pentru a-i propune să asume funcţia de prefect al organismului curial care se ocupă de educaţia catolică, însă arhiepiscopul de München nu a voit să lase dieceza după numai doi ani de conducere. Pontiful însă îl voia alături de sine şi, în februarie 1981, i-a comunicat cardinalului intenţia de a-l numi prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, învingând totuşi ultimele sale rezistenţe doar în toamna următoare.

Din februarie 1982, cardinalul german nu a mai părăsit Roma. În pofida trecerii anilor şi a dorinţei de a se întoarce total la viaţa de studiu la care s-a simţit mereu chemat, Ioan Paul al II-lea i-a cerut de fapt să rămână cu el ca responsabil al organismului doctrinal al Curiei Romane şi, de fapt, ca principalul său consilier teologic. Timp de aproape un sfert de secol, de la sediul roman cei doi oameni au susţinut astfel împreună Biserica - tertio millennio adveniente şi apoi novo millennio ineunte - în tranziţia seculară, pe calea omului din zilele noastre.

Însoţind această umanitate şi mărturisindu-i că Dumnezeu este aproape, aşa cum a făcut mereu în decursul istoriei cel care a ştiut cu adevărat să-l urmeze pe Isus, în pofida păcatelor şi imperfecţiunilor umane prezente şi în Biserică.

Apoi, în 2005 lui Joseph Ratzinger i s-a cerut şi mai mult în momentul alegerii foarte rapide în conclav, o alegere necăutată în nici un mod şi pe care cardinalul a acceptat-o cu acea seninătate simplă care impresionează pe cel care se apropie de el chiar şi numai pentru un moment. "Nu-l cunosc, dar are ochii buni" a spus după câteva zile o bătrână simplă din Roma. Iată, în aceşti ani de pontificat, Benedict al XVI-lea a ştiut în fiecare zi mai mult să transmită - şi nu numai credincioşilor săi - ceea ce a destăinuit în 2006 la München în faţă la Mariensäule, coloana ridicată în cinstea Mariei: că se simte, conform interpretării augustiniene a unui psalm, ca un animal de povară care trudeşte sub conducerea ţăranului, dar în acelaşi timp este foarte aproape de stăpânul său, Domnul Isus, şi pentru aceasta nu se teme de rău.

Acest sentiment de încredere totală în Dumnezeu se citeşte deja la sfârşitul preţioasei relatări autobiografice a cardinalului care, în 1997, se gândea din nou la primul său jumătate de secol de viaţă. Astăzi, la treizeci de ani de la începutul perioadei romane a acestui păstor blând care nu se dădea înapoi în faţa lupilor, este clar profilul maturităţii unui pontificat care va intra în istorie, risipind ca fumul stereotipuri care mor cu greu şi contrastând comportamente iresponsabile şi nedemne. Acestea ajung să se împletească la zgomote mediatice, inevitabile şi desigur nu dezinteresate, dar care trebuie ştiut să se perceapă ca ocazie de purificare a Bisericii.

Pontif al păcii care vrea să reînsufleţească flacăra primatului lui Dumnezeu, Benedict al XVI-lea este perfect coerent cu istoria sa. O istorie marcată de o privire amplă care în cei treizeci de ani la Roma a căutat mereu o respiraţie mondială şi a fost caracterizată de o operă de inovaţie şi purificare urmărită cu curaj, tenacitate şi răbdare, având conştiinţa că în timpul nopţii duşmanul seamănă neghină în ogor. Pentru aceasta Papa indică fără încetare necesitatea reînnoirii continue (ecclesia semper reformanda), amintind că sfinţenia Bisericii nu va fi întunecată dacă, ascultând adevărul, rămâne aproape de unicul Domn.

g.m.v.

(După L'Osservatore romano, 15 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.