Vatican: Audienţa generală de miercuri, 15 februarie 2012. Despre rugăciunea lui Isus

Iubiţi fraţi şi surori,

La şcoala noastră de rugăciune, miercurea trecută am vorbit despre rugăciunea lui Isus de pe Cruce luată din Psalmul 22: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Acum aş vrea să continui să meditez asupra rugăciunii lui Isus pe cruce, în iminenţa morţii; aş vrea să mă opresc astăzi asupra relatării pe care o găsim în Evanghelia sfântului Luca. Evanghelistul ne-a transmis trei cuvinte ale lui Isus pe cruce, dintre care două - primul şi al treilea - sunt rugăciune adresate în mod explicit Tatălui. În schimb al doilea este constituit din promisiunea făcută aşa-numitului tâlhar cel bun, răstignit împreună cu El; de fapt, răspunzând la rugăciunea tâlharului, Isus îl asigură: "Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!" (Lc 23,43). În relatarea lui Luca sunt împletite astfel în mod sugestiv cele două rugăciuni pe care Isus muribund le adresează Tatălui şi primirea rugăciunii care îi este adresată Lui de păcătosul căit. Isus îl invocă pe Tatăl şi în acelaşi timp ascultă rugăciunea acestui om care adesea este numit latro poenitens, "tâlharul căit".

Să ne oprim asupra acestor trei rugăciuni ale lui Isus. Prima o rosteşte imediat după ce a fost pironit pe cruce, în timp ce soldaţii îşi împart hainele sale ca tristă recompensă a serviciului lor. Într-un anumit sens cu acest gest se încheie procesul răstignirii. Scrie sfântul Luca: "Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga. Atunci Isus a spus: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac". Apoi, ca să împartă hainele lui, au tras la sorţi" (23,33-34). Prima rugăciune pe care Isus o adresează Tatălui este de mijlocire: cere iertarea pentru călăii săi. Cu aceasta, Isus împlineşte personal ceea ce a învăţat în predica de pe munte atunci când a spus: "Vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc" (Lc 6,27) şi a şi promis celor care ştiu să ierte: "iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt" (v. 35). Acum, de pe cruce, El nu numai că îi iartă pe călăii săi, dar se adresează direct Tatălui mijlocind în favoarea lor.

Această atitudine a lui Isus are o "imitare" emoţionantă în relatarea uciderii cu pietre a sfântului Ştefan, primul martir. De fapt, Ştefan, de acum aproape de sfârşit, "căzând în genunchi, a strigat cu glas puternic: "Doamne, nu le socoti păcatul acesta" şi, spunând aceasta, a adormit" (Fap 7,60): acesta a fost ultimul său cuvânt. Confruntarea dintre rugăciunea de iertare a lui Isus şi cea a protomartirului este semnificativă. Sfântul Ştefan se adresează Domnului Înviat şi cere ca uciderea sa - un gest definit clar cu expresia "acest păcat" - să nu le fie socotit celor care îl ucideau cu pietre. Isus pe cruce se adresează Tatălui şi nu cere numai iertarea pentru cei care îl răstigneau, ci oferă şi o lectură a ceea ce se întâmplă. De fapt, conform cuvintelor sale, oamenii care îl răstignesc "nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Adică el consideră ignoranţa, faptul de "a nu şti", ca motiv al cererii de iertare adresată Tatălui, pentru ca această ignoranţă să lasă deschisă calea spre convertire, aşa cum de altfel se întâmplă în cuvintele pe care le va rosti centurionul la moartea lui Isus: "Cu adevărat, omul acesta era drept" (v. 47), era Fiul lui Dumnezeu. "Rămâne o consolare pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii faptul că Domnul, fie cu privire la cei care într-adevăr nu ştiau - călăii - fie cu privire la cei care ştiau şi l-au condamnat, consideră ignoranţa ca motiv al cererii de iertare - o vede ca poartă care ne poate deschide la convertire" (Isus din Nazaret, II, 233).

Al doilea cuvântul al lui Isus pe cruce prezentat de sfântul Luca este un cuvânt de speranţă, este răspunsul la rugăciunea unuia dintre cei doi oameni răstigniţi cu El. Tâlharul cel bun în faţa lui Isus îşi intră în sine şi se căieşte, îşi dă seama că se află în faţa Fiului lui Dumnezeu, care face vizibilă însă Faţa lui Dumnezeu, şi îl roagă: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!" (v. 42). Răspunsul Domnului la această rugăciune merge dincolo de cerere; de fapt, El spune: "Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!" (v. 43). Isus este conştient că intră direct în comuniunea cu Tatăl şi că redeschide omului calea spre paradisul lui Dumnezeu. Astfel, prin acest răspuns dăruieşte speranţă fermă că bunătatea lui Dumnezeu poate să ne atingă şi în ultima clipă a vieţii şi rugăciunea sinceră, chiar şi după o viaţă greşită, întâlneşte braţele deschise ale Tatălui bun care aşteaptă întoarcerea fiului.

Dar să ne oprim asupra ultimelor cuvintele ale lui Isus muribund. Evanghelistul relatează: "Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu". Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul" (v. 44-46). Unele aspecte din această relatare sunt diferite faţă de tabloul oferit în Marcu şi în Matei. Cele trei ore de întuneric în Marcu nu sunt descrise, în timp ce în Matei sunt legate cu o serie de diferite evenimente apocaliptice, cum ar fi cutremurul, deschiderea mormintelor, morţii care învie (cf. Mt 27,51-53). În Luca, orele de întuneric au cauza lor în întunecarea soarelui, dar în acel moment are loc şi sfâşierea catapetesmei templului. În felul acesta relatarea lui Luca prezintă două semne, într-un fel paralele, pe cer şi în templu. Cerul îşi pierde lumina sa, pământul se prăbuşeşte în adânc, în timp ce în templu, loc al prezenţei lui Dumnezeu, se sfâşie catapeteasma care ocroteşte sanctuarul. Moartea lui Isus este caracterizată în mod explicit ca eveniment cosmic şi liturgic; îndeosebi, marchează începutul unui cult nou, într-un templu care nu e construit de oameni, pentru că este însuşi Trupul lui Isus mort şi înviat, care adună popoarele şi le uneşte în Sacramentul Trupului său şi al Sângelui său.

Rugăciunea lui Isus, în acest moment de suferinţă - "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu" - este un puternic strigăt de încredinţare extremă şi totală lui Dumnezeu. Această rugăciune exprimă conştiinţa deplină că nu este părăsit. Invocaţia iniţială - "Tată" - aminteşte de prima sa declaraţie de copil în vârstă de doisprezece ani. Atunci rămăsese timp de trei zile în templul din Ierusalim, a cărui catapeteasmă acum s-a sfâşiat. Şi atunci când părinţii i-au manifestat îngrijorarea lor, a răspuns: "De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?" (Lc 2,49). De la început până la sfârşit, ceea ce determină complet simţirea lui Isus, cuvântul său, acţiunea sa, este relaţia unică pe care o are cu Tatăl. Pe cruce El trăieşte pe deplin, în iubire, această relaţie a sa filială cu Dumnezeu, care însufleţeşte rugăciunea sa.

Cuvintele rostite de Isus, după invocaţia "Tată", preiau o expresie din Psalmul 31: "În mâinile tale încredinţez sufletul meu" (Ps 31,6). Însă aceste cuvinte nu sunt un simplu citat, ci mai degrabă manifestă o hotărâre fermă: Isus se "încredinţează" Tatălui într-un act de abandonare totală. Aceste cuvinte sunt o rugăciune de "încredinţare", plină de încredere în iubirea lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Isus în faţa morţii este dramatică aşa cum este pentru orice om, însă, în acelaşi timp, este pătrunsă de acel calm profund care se naşte din încrederea în Tatăl şi din voinţa de a se încredinţa total Lui. În Ghetsemani, atunci când a intrat în lupta finală şi în rugăciunea cea mai intensă şi urma să fie "dat în mâinile oamenilor" (Lc 9,44), sudoarea lui "care cădea pe pământ, s-a făcut ca picăturile de sânge" (Lc 22,44). Însă inima lui era pe deplin ascultătoare faţă de voinţa Tatălui şi pentru aceasta "un înger din cer" a venit ca să-l întărească (cf. Lc 22,42-43). Acum, în ultimele clipe, Isus se adresează Tatălui spunând care sunt realmente mâinile în care El încredinţează toată existenţa sa. Înainte de plecare în călătorie spre Ierusalim, Isus a insistat faţă de discipolii săi: "Ascultaţi cu atenţie cuvintele acestea: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor" (Lc 9,44). Acum, când viaţa îl părăseşte, El sigilează în rugăciune ultima sa hotărâre: Isus s-a lăsat dat "în mâinile oamenilor", dar îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui; astfel - aşa cum afirmă Evanghelistul Ioan - totul s-a împlinit, actul suprem de iubire este dus până la sfârşit, la limită şi dincolo de limită.

Iubiţi fraţi şi surori, cuvintele lui Isus pe cruce în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti oferă indicaţii angajante pentru rugăciunea noastră, dar o şi deschid spre o încredere senină şi spre o speranţă fermă. Isus care îi cere Tatălui să-i ierte pe cei care îl răstignesc, ne invită la gestul dificil de a ne ruga şi pentru aceia care ne greşesc, care ne-au făcut rău, ştiind să iertăm mereu, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată lumina inima lor; şi ne invită să trăim, în rugăciunea noastră, aceeaşi atitudine de milostivire şi de iubire pe care Dumnezeu o are faţă de noi: "şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", spunem zilnic în "Tatăl nostru". În acelaşi timp, Isus, care în momentul extrem al morţii se încredinţează total în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, ne comunică siguranţa că, oricât de dure sunt încercările, oricât de dificile sunt problemele, oricât de apăsătoare este suferinţa, nu vom cădea niciodată afară din mâinile lui Dumnezeu, acele mâini care ne-au creat, ne susţin şi ne însoţesc pe drumul existenţei, pentru că sunt conduse de o iubire infinită şi fidelă. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.