Rugăciunea care vindecă şi mântuieşte

În dialog cu Domnul pentru a ne apăra de rău

de Alfonso Maraffa

La sfârşitul anului 2010, Editura Segno din Udine a trimis în toate librăriile catolice textul "Rugăciuni de vindecare psihofizică şi de eliberare" în două volume, îngrijite de părintele Stanzione şi de Carlo di Pietro.

Biserica crede şi învaţă că, la început, "diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu desigur buni, dar de la ei înşişi s-au transformat în răi". Îngerii au fost puşi la o încercare de fidelitate, cea mai mare parte au fost docili, ascultători şi supuşi lui Dumnezeu, ceilalţi cu Lucifer, conducătorul lor, s-au răzvrătit, au cedat orgoliului lor şi au devenit îngeri răi. Conform franciscanului Duns Scotus, filozof medieval, ei au fost pedepsiţi, pentru că nu au voit să-l adore pe Fiul lui Dumnezeu făcut om. Aşadar, păcatul lor a fost de mândrie. Răzvrătirea şi mândria se reflectă în cuvintele adresate de ispititor primilor noştri părinţi: "Veţi deveni ca Dumnezeu".

Pentru îngerii rebeli Dumnezeu a creat iadul. Sfântul Petru spune că "... Dumnezeu nu i-a scutit pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în iad şi i-a izolat în abisurile întunecoase...". Deşi au păcătuit o singură dată, nu este concepibilă cu natura lor căinţa şi reconcilierea cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin afirmă: "Nu există posibilitate de căinţă pentru ei după cădere, aşa cum nu există posibilitate de căinţă pentru oameni după moarte". În Evanghelie, Isus spune că diavolul "a fost ucigaş încă de la început şi nu a perseverat în adevăr". El se foloseşte de toate mijloacele, ispite, linguşiri, glorie deşartă... pentru a duce la osânda veşnică un număr cât mai mare posibil de suflete. Atunci când cel rău reuşeşte să ducă un suflet la iad, se bucură toţi demonii. De aceea este duşmanul prin excelenţă al omului. Diavolul (din grecescul dia-bolos, adică acela care se pune de-a curmezişul) este, deci, acela care vrea să împiedice planul lui Dumnezeu şi lucrarea sa de mântuire, împlinită de Cristos. Cu păcatul strămoşesc "toată lumea este pusă sub cel rău" şi "demonii sunt dominatorii acestei lumi întunecate".

Satana îl urăşte pe Dumnezeu, de aceea se opune cu toate forţele sale omului, atunci când acesta vrea să se apropie de Creatorul său cu intenţia de a-l sluji şi de a-l iubi. Desigur, Satana este o creatură puternică, pentru că este spirit pur, însă puterea sa nu este infinită şi de aceea nu poate să împiedice edificarea împărăţiei lui Dumnezeu. Isus dă dovadă că este Mesia cel aşteptat tocmai alungându-i pe diavoli din trupul oamenilor. "Dacă eu însă alung pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi". Uneori chiar diavolii proclamă divinitatea lui Isus. Astfel cei doi îndrăciţi din Gadara strigau: "Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de vreme ca să ne chinuieşti?". La Cafarnaum, era în sinagogă un om posedat de un duh necurat, care a strigat spunând: "Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu". Dar Isus i-a poruncit: "Taci şi ieşi din el". Atunci duhul necurat, după ce l-a scuturat, a ieşit din el, scoţând un strigăt puternic. Clasic este episodul obsedatului din Gerasa: "Au tras la mal în ţinutul gherasenilor, care este de partea cealaltă a Galileii. După ce a coborât Isus pe uscat, i-a ieşit înainte un om din cetate, care era posedat de diavol. De mult timp nu mai purta îmbrăcăminte şi nici nu locuia în casă, ci în morminte. Când l-a văzut pe Isus, strigând, s-a aruncat la pământ în faţa lui şi, cu glas puternic, i-a spus: «Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog să nu mă chinuieşti!», pentru că el îi poruncise duhului necurat să iasă din om. De fapt, de multe ori pusese stăpânire pe el. Pentru a fi păzit, fusese legat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, dar, sfărâmând orice legătură, era gonit de diavol în pustiu. Atunci Isus l-a întrebat: «Care-ţi este numele?» El i-a răspuns: «Legiune», căci intraseră mulţi diavoli în el. Şi-l rugau să nu le poruncească să intre în abis. Era acolo o turmă mare de porci care păşteau pe munte; şi l-au rugat să le dea voie să intre în ei, iar el le-a dat voie. Atunci diavolii au ieşit din om şi au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe coasta abruptă în lac şi s-a înecat. Când au văzut paznicii ce s-a întâmplat, au alergat să dea de ştire în cetate şi în sate. Iar ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Isus; l-au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, aşezat la picioarele lui Isus. Şi i-a cuprins frica. Însă când cei care au văzut au povestit cum a fost salvat cel posedat de diavol, toată mulţimea dimprejurul gherasenilor l-a rugat pe Isus să se îndepărteze de la ei, căci erau cuprinşi de o mare frică. Atunci, urcându-se în barcă, s-a întors. Omul din care fuseseră scoşi diavolii îl ruga să-l lase să rămână cu el, însă l-a trimis, spunând: «Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine». Iar el a plecat, vestind în întreaga cetate ceea ce a făcut Isus pentru el".

Dacă acest episod este cel mai răsunător, cu siguranţă tragică este acţiunea lui Satana în Iuda. Isus: "Oare nu eu v-am ales pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul dintre voi este un diavol!". El vorbea despre Iuda, care, mai târziu, va merge la Caiafa, pentru a încasa cei treizeci de arginţi, preţul negociat pentru trădarea sa.

Viaţa noastră creştină este o luptă continuă împotriva celui rău care ne determină să păcătuim. Trebuie să alegem: ori să fim solidari cu Adam adică solidari cu păcatul, ori cu Cristos adică solidari cu harul. Prima alegere ne situează într-o grădină de delicii iluzorii, între euforie şi plăcere, care ne aduc numai "suferinţe şi spini". A doua cere de la noi autocontrol, determinare, iubire dezinteresată, mortificaţie, dar ne face să trăim în pace şi ne introduce în grădina bucuriei, unde vom trăi cu Dumnezeu, Unul şi Întreit, cu Sfânta Fecioară Maria, cu Îngerii şi cu Sfinţii. Cu Pătimirea, moartea şi învierea sa Isus Cristos ne-a eliberat de păcat şi de principele întunericului. Ne-a dobândit viaţa nouă în Duhul Sfânt. Harul său restaurează ceea ce păcatul a urâţit, a deteriorat şi a distrus în noi. Isus, "Autorul vieţii", a asumat natura umană "pentru a distruge, cu moartea, pe cel care are puterea morţii, adică pe diavol".

Dumnezeu permite activitatea diavolului, chiar dacă nu reuşim să înţelegem pe deplin motivul, însă "ştim că toate sunt spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu". Ispitele şi manevrele lui Lucifer şi a tuturor celorlalţi diavoli, aşa cum s-a întâmplat la pătimirea lui Cristos, ajung să contribuie la construirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi la binele nostru. Supremaţia lui Dumnezeu şi a lui Cristos este totală asupra creaţiei şi asupra creaturilor. El ne-a dat şi nouă posibilitatea de a lupta împotriva lor şi de a învinge ispitele şi seducţiile lor. Veşnicul Tată nu este cauză de păcat pentru nimeni, pentru că El urăşte fărădelegea. "Nimeni atunci când este ispitit nu spune: «Sunt ispitit de Dumnezeu», pentru că Dumnezeu nu poate să fie ispitit de rău şi nu ispiteşte pe nimeni la rău". Aşa cum se citeşte în Sfânta Scriptură, Iob a fost ispitit cu permisiunea lui Dumnezeu, care i-a spus Satanei: "Iată, tot ceea ce este al său este în mâna ta, dar nu-ţi întinde mâna asupra lui".

Ispita în sine nu constituie păcat. Ea este numai o "dovadă" prin care noi în mod voluntar aderăm la bine sau la rău. De fapt, în Deuteronom se spune: "Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să vadă dacă îl iubiţi cu adevărat din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Voi urmaţi-l pe Domnul Dumnezeul vostru, de El să vă temeţi, păziţi poruncile sale, ascultaţi de glasul său, slujiţi-i Lui, rămâneţi uniţi cu El". Aşa cum şi pentru Tobia şi familia sa, arhanghelul Rafael spune clar că, fiind ei îndrăgiţi de Dumnezeu, "atunci eu am fost trimis ca să vă pun la încercare".

Recomandăm textul părintelui Stanzione şi al lui Di Pietro tuturor acelor creştini care vor să găsească noi stimulente pentru rugăciunea lor.

(După Zenit, 11 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.