Reflecţie la Duminica a VI-a de peste an "B"

Întunericul de la începutul creaţiei, auzind porunca lui Dumnezeu: "să fie lumină", imediat a dispărut şi "s-a făcut lumină" (Gen 1, 3). Cuvântul lui Isus, la fel de maiestuos şi puternic ca şi cel al Tatălui, căci Fiul şi Tatăl una sunt (cf. In 10,30), când i-a spus leprosului: "Vreau să te curăţi", imediat lepra a dispărut şi leprosul a devenit sănătos (cf. Mc 1,41-42).

Creaţia ca şi Răscumpărarea au cuvântul tare al Dumnezeirii. Tatăl şi Isus vorbesc şi totul se face după voinţa lor.

Lepra nu avea nici un leac omenesc, dar a dispărut de îndată ce Domnul a spus "voiesc". Boala nu arăta nici un semn de speranţă sau de însănătoşire. Natura nu a contribuit cu nimic la propria ei vindecare, dar la Cuvântul puternic al lui Isus răul a dispărut.

Păcătosul este un bolnav mai nefericit decât leprosul. Dacă bolile celelalte afectează doar trupul nostru, păcatul afectează şi sufletul. Dacă bolile obişnuite sau neobişnuite ne pot cauza suferinţe şi apoi moartea trupului, păcatul cauzează multe suferinţe trupeşti şi sufleteşti şi, în cele din urmă, moartea veşnică.

Păcătosul, dacă se vrea vindecat şi mântuit, trebuie să urmeze şi el exemplul leprosului, adică să vină la Isus şi, căzând în genunchi, să-l roage ca să-l cureţe de lepra păcatului, lepră care-i distruge viaţa prezentă şi viaţa cea veşnică (cf. Mc 1,40-41).

Leprosul, această persoană necurată, încălcase legile ceremoniale ieşind din singurătate, dar Isus, departe de a-l mustra, calcă şi el legea ceremonială ca să-l întâlnească. Isus face un schimb cu leprosul, pentru că, în timp ce îl curăţă, îl atinge, şi este pângărit conform legii levitice. Biblia ne spune că Isus Cristos s-a făcut păcat pentru noi, deşi el nu cunoştea păcatul, pentru ca noi să putem ajunge la neprihănirea lui Dumnezeu prin el (cf. 2Cor 5,21).

Pe timpul lui Napoleon s-a făcut o mobilizare pentru armată, iar această mobilizare l-a atins şi pe un om sărac şi cu mulţi copii. Acesta avea un prieten, tânăr, care nu se încadra în vârsta de mobilizare, care a primit să meargă în locul lui pe front. Încă din prima bătălie, tânărul locţiitor a fost împuşcat mortal. Nu după multă vreme s-a făcut iarăşi o mobilizare şi acelaşi sărac a primit din nou ordin de mobilizare. De data aceasta omul refuză să se prezinte la încorporare, spunând autorităţilor: "Dumneavoastră nu mă puteţi lua la armată, pentru că eu sunt mort. Eu am fost ucis în bătălie". "Omule, eşti nebun? Doar nu eşti mort! "Nu, eu personal nu sunt mort, însă am avut un locţiitor. Acesta a mers în locul meu la luptă şi a murit în locul meu; de aceea eu sunt mort." Autorităţile i-au respins acest drept şi l-au trimis în faţa justiţiei şi apoi chiar înaintea împăratului Napoleon I, care a spus că omul are perfectă dreptate, şi l-a eliberat.

Aşa a făcut şi Domnul Isus, el a murit în locul nostru. Şi de atunci orice păcătos, care primeşte prin credinţă jertfa Domnului Isus de pe cruce şi apoi păşeşte pe calea deschisă de el, nu mai este pedepsit pentru păcatul în care s-a născut şi a trăit.

Unii cercetători ai Bibliei au tălmăcit misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, din sânul Preacuratei Fecioare Maria "ca o momeală pentru diavol," care nici el şi nici îngerii nu au cunoscut această mântuitoare Taină (cf. Ef 3,9-11).

Printre cei care tălmăcesc Întruparea Fiului lui Dumnezeu "ca o momeală pentru diavol", este şi sfântul Grigore din Nissa. El zice: "Dumnezeirea s-a ascuns în învelişul firii noastre, pentru a nu fi cunoscut de vrăjmaşul care stăpânea pe om... şi pentru ca potrivnicul să muşte momeala din undiţa dumnezeirii. Şi astfel viaţa ajungând în moarte şi lumina în întuneric, să facă să dispară şi moartea şi întunericul".

O, dacă sărmanii păcătoşi ar merge la Isus, crezând în puterea lucrării sale de substituire, ar afla curând cât de mare este puterea atingerii sale îndurătoare. Mâna care a înmulţit pâinile, mâna care l-a salvat pe Petru de la înec, care îi susţine pe sfinţii în necaz, care îi încununează pe credincioşi, aceeaşi mână va atinge şi pe fiecare dintre ei şi îl va curaţi într-o clipă. Dragostea lui Isus este izvorul mântuirii. El ne iubeşte, ne priveşte şi ne atinge şi noi trăim.

Se spune că o tânără a avut nefericirea să facă un păcat grav, ceea ce o făcea să fie tristă şi să plângă deseori. A rămas în această stare mai multe luni de zile, fără ca să ştie cineva din ce cauză era atât de tristă. Între timp a murit prietena ei cea mai bună şi cu această ocazie i-a s-a accentuat dezolarea fizică şi spirituală. La câteva zile după înmormântarea prietenei, în timp ce dormea, a auzit că o strigă cineva. S-a trezit şi a recunoscut glasul prietenei care i-a spus: "Spovedeşte-te bine! Dacă ai şti cât de bun este Isus!" Tânăra a luat acest glas ca o chemare cerească. A mers la biserică şi a făcut o spovadă bună. Sufletul i s-a umplut de atâta linişte, pace şi fericire că nu putea să le reţină numai pentru sine, ci, în drum spre casă, trecea pe la rude şi cunoscuţi spunând: "Încercaţi şi voi să vă spovediţi bine şi veţi vedea cât de bun este Isus!"

Ori de câte ori ne întâlnim cu Isus care ne iartă, care ni se dăruieşte în Euharistie, simţim preludiul fericirii învierii noastre.

Leprosul din Evanghelia de astăzi este trimis de Isus ca să se arate Preotului şi să aducă jertfa prescrisă de Lege pentru curăţire. Şi despre ce jertfă era vorba? Jertfa constă din aducerea la preot a două păsări. Preotul primindu-le, una o jertfea, şi cu sângele ei o stropea pe cealaltă, pe care apoi o lăsa liberă. Pasărea jertfită îl simboliza pe Mesia, pe Domnul Cristos, care avea să se jertfească şi astfel avea să ridice păcatele lumii (cf. In 1,29), iar a doua îl reprezenta pe păcătos, care spălat prin sângele lui Mesia vărsat pentru el, devenea liber, devenea iertat (Lv 14,49-54). Iată că Isus în cuvintele de trimiterea a leprosului vindecat, la preot, şi la aducerea jertfei pentru curăţire, face aici trimitere indirectă la Jertfa de sine, pe care o va aduce Tatălui ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi.

Leprosul devenit liber să umble pe unde voia, neascultând de cuvântul lui Isus care i-a cerut să tacă cu privire la vindecarea pe care i-a făcut-o, l-a oprit pe Isus să mai poată umbla unde-i cere misiunea, pe unde îl aşteptau oamenii dornici de evanghelia împărăţiei. Ba mai mult, neascultarea leprosului l-a făcut chiar să părăsească, cel puţin pentru un timp, acel ţinut însetat de adevăr.

La fel, păcătosul iertat, şi apoi întors la păcatele de mai înainte, îl opreşte pe Isus să mai ajungă la sufletele, care scandalizate de viaţa lui creştină, refuză adevărul mântuitor.

Avem aici exemplul clasic marelui om de stat, Mahatma Gandi, care nu s-a făcut creştin, din cauza vieţii necorespunzătoare a creştinilor din timpul său.

De aceea, sfântul apostol Paul, ne învaţă astăzi, că şi cele mai simple activităţi zilnice, cum ar fi a mânca, a bea, a dormi, a lucra, a se ruga, toate le face spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor. Când trăim şi acţionăm aşa, suntem spre zidirea altora şi nu spre poticnirea altora.

Fiecare creştin astfel trebuie să-şi trăiască viaţa cotidiană, încât să ajungă la acea trăire sufletească, şi la acea unire cu Isus, încât să poată spune cu sfântul Paul: "Călcaţi pe urmele mele, aşa cum calc şi eu pe urmele lui Cristos" (1Cor 11,1) Aceasta este culmea pe care trebuie s-o atingă fiecare creştin, de a călca pe urmele lui Cristos, de a deveni un "alt Cristos", aşa cum frumos spunea şi sfântul Ciprian de Cartagina.

Atâta timp cât nu călcăm pe urmele lui Cristos, cât nu zidim sufleteşte pe fraţii noştri şi cât nu-i deschidem lui Isus calea spre ei şi a lor spre el, trăim în zadar şi întârziem mântuirea adusă de Isus.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 10.