Milostivire şi dreptate

Libertatea şi drama iertării

De Inos Biffi

Din faptul că omul a fost creat de iubirea milostivă, revelată şi oferită în Isus răstignit şi înviat din moarte nu rezultă negarea păcatului, nici a dreptăţii divine faţă de păcătos, ci tocmai opusul.

Cât priveşte gravitatea păcatului, omul o poate simţi luând în considerare încălcarea poruncilor divine pe care ea o comportă; totuşi ea îi apare pe deplin dacă îl contemplă pe Cristos care din cauza păcatului este atârnat pe cruce. În Fiul lui Dumnezeu răstignit putem să-i găsim dimensiunea concretă; el ne-o revelează pe Calvar, când este "dat la moarte din cauza păcatelor noastre" (Rom 4,25). De la Isus înălţat de la pământ coboară în noi conştiinţa păcatului; sensul său real este înscris în pătimirea "Slujitorului lui Dumnezeu": e adevărat, ea este contestare a maiestăţii şi a puterii lui Dumnezeu; ofensare a gloriei sale şi a sfinţeniei sale; dar nu este posibil să se simtă toată răutatea ei până când nu stăm în faţa dăruirii extreme a lui Isus, care "ne-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru noi" (Ef 5,2). Atunci păcatul se arată ca o rană provocată inimii lui Cristos, Fiul veşnicei complăceri divine (Mt 3,17), în care se află toată maiestatea, puterea, gloria şi sfinţenia Tatălui.

Era convins de asta sfântul Ignaţiu de Loyola, care în prima săptămână a Exerciţiilor îl duce pe cel care face Exerciţiile la un colocviu cu Răstignitul. "Imaginându-mi - scrie el - că îl am în faţă pe Domnul nostru pironit pe cruce, să-l întreb cum de El, Creator, a venit ca să se facă om şi din viaţa veşnică la moartea temporală şi să moară astfel pentru păcatele mele" (53).

Reflecţia umană, lăsată în voia ei, nu va putea reuşi niciodată: numai Isus, "străpuns pentru păcatele noastre" şi "zdrobit pentru fărădelegile noastre" (Is 53,5), poate revărsa în noi "cunoaşterea internă" a păcatului (Exerciţii, 63), care poate să fie numai un dar al "harului Domnului". El, care a fost fără păcat (Evr 4,15), atârnând pe lemn i-a suportat blestemul (cf. Gal 3,13), l-a pătimit în el însuşi şi i-a experimentat toată oroarea ca ofensare a Tatălui şi respingere a Duhului. Dar dacă orice păcat este o respingere a iubirii Tatălui şi o repudiere a Răstignitului, culmea este atinsă atunci când consistă în a nu primi iertarea după cădere.

Dumnezeu a creat pentru a se revela milostiv. A nu avea încredere în milostivire ar însemna a invalida intenţia lui Dumnezeu, a-i altera chipul şi a-i desfigura imaginea; ar însemna a zădărnici mijlocirea lui Isus, avocatul nostru în cer (1In 2,1), a distruge şi a contrazice planul lui Dumnezeu, care a proiectat o omenire compusă din fii răscumpăraţi în Fiul, formată din fii risipitori întorşi la casa Tatălui.

Iată pentru ce nu există păcat mai mare decât acela de a ne îndoi de milostivire, ca şi cum aceasta nu ar depăşi imens orice păcat şi harul - aşa cum declară Paul - nu ar prisosi asupra oricărui delict (Rom 5,20). Scrie Ioan: "Chiar dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre" (1In 3,20).

Din asta nu trebuie să se concludă în mod incipient că este negată existenţa unei judecăţi divine, că este dizolvată o dreptate riguroasă şi că a dispărut pedeapsa meritată. Mărturisim asta în Crez: Isus Cristos "va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi", în timp ce Ioan afirmă că "Tatăl i-a dat Fiului toată judecata" (In 5,22). Numai că criteriul absolut al judecăţii, care nu va neglija nici măcar cea mai uşoară ofensă adusă Tatălui, va fi exact primirea sau neprimirea milostivirii sale dăruite în Isus.

Vom fi judecaţi de un Judecător mort pentru noi şi milostivirea va reprezenta criteriul cernerii; cât priveşte remuşcarea, va fi aceea că am contrastat-o în mod deliberat şi îndărătnic până la epuizarea libertăţii noastre.

Totuşi, noi cunoaştem sentimentele Judecătorului răstignit şi trebuie să fim atenţi să nu ni le imaginăm asemenea emoţiilor care străbat spiritul nostru atunci când emitem o judecată, pentru că noi nu am pătimit asemenea lui Cristos pentru cei pe care îi judecăm.

În realitate nu trebuie să folosim viitorul, ci prezentul. Orice faptă a noastră poartă în sine deja de acum judecata Domnului, în funcţie de conformitatea sau diformitatea sa de el. În acelaşi timp suntem mântuiţi şi judecaţi. Apoi, după judecata lui Cristos urmează răsplata sau pedeapsa. Pedeapsa este intrinsecă păcatului. Dar trebuie să ne ferim să îl concepem ca întrerupere a milostivirii înlocuită de o nemiloasă ură divină. Dumnezeu nu încetează niciodată să fie iertare. În schimb, în mod paradoxal, omul e cel care se retrage şi se stabileşte în afara spaţiului milostivirii Tatălui.

Dacă este potrivit a vorbi despre pedeapsa lui Dumnezeu, este impropriu a-i atribui lui aceleaşi sentimente care ne însufleţesc atunci când noi suntem cei care pedepsim. Încă este valabil că aceste sentimente numai Dumnezeu le cunoaşte. Nu trebuie să uităm niciodată ceea ce scrie sfântul Toma: "Despre Dumnezeu cunoaştem mai mult ceea ce nu este decât ceea ce este" (Summa Theologiae, I, 3, introducere).

Dumnezeu pedepseşte pe păcătoşi şi în timp? Îi pedepseşte şi în decursul istoriei? dacă şi când are loc asta, el ştie: în orice caz, intenţia pedepselor nu poate decât să fie aceea a corectării: de fapt, "Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să trăiască" (Ez 33,11). Oricum, ce anume trebuie să fie definită pedeapsă, care este motivul ei şi cine este pedepsit este cunoscut exclusiv de Judecătorul răstignit. În această privinţă orice judecată a noastră este incorectă şi absolut nechibzuită şi arogantă.

Dacă se predică Evanghelia, trebuie să se predice dreptatea divină, să se cheme la vigilenţă şi chiar să se alimenteze teama de judecată; însă, amintindu-ne că am fost creaţi şi din veşnicie predestinaţi de un Dumnezeu milostiv, căruia îi plac ospeţele cereşti, atunci când e vorba de a sărbători convertirea unui păcătos.

(După L'Osservatore romano, 10 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.