Liturgia, operă a Treimii/1: Dumnezeu Tatăl (CBC 1077-1083)

Rubrica de teologie liturgică îngrijită de pr. Mauro Gagliardi

De Nicola Bux^*

Fără medierea Fiului nu l-am fi cunoscut pe Tatăl şi nu l-am fi primit pe Duhul Sfânt care ne permite să-l recunoaştem pe Fiul ca Domn şi în el să-l adorăm pe Tatăl. Tatăl a făcut această alegere de a ne face capabili de toate acestea, adică să ne adopte ca fii, înainte de crearea lumii (cf. Catehismul Bisericii Catolice [CBC], 1077). Capacitatea de a acţiona individual sau ca membri ai unui popor ales şi consacrat se numeşte "liturgie": pe bună dreptate definită operă a misterului celor trei Persoane. Adică acţiunea trinitară este prototipul acţiunii sacre sau liturgice. Însă dat fiind activismul ecleziastic şi liturgic care a dus la adoptarea de termeni ca "actor" şi "operator" chiar şi în liturgia sacră, trebuie să definim, pentru a evita echivocuri, natura acestei acţiuni. Acţiunea sacră a liturgiei este în mod esenţial o "binecuvântare", termen cunoscut de toţi, dar nu în adevărata sa semnificaţie. Face asta următorul articol din Catehism pe care merită să-l preluăm în întregime: "A binecuvânta este o acţiune divină dătătoare de viaţă şi al cărei izvor este Tatăl. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt şi dar («bene-dictio» - «eu-logia»). Aplicat omului, acest termen semnifică adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire" (CBC, 1078).

Aşadar, liturgia este binecuvântare divină, cuvânt şi dar şi adoraţie umană, adică aducere de mulţumire (euharistie) şi ofertă. Nu este toată sfânta Liturghie în această definiţie? Nimeni nu poate omite să definească astfel liturgia sacră, daică sacramentul. Adoraţia nu este altceva decât însăşi liturgia. Orice tentativă de a scinda cele două lucruri este împotriva credinţei şi adevărului catolic.

Nu se susţine astăzi că omul îl adoră pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa? Înseamnă cu sufletul şi cu trupul. De aceea în Biblie toată "lucrarea lui Dumnezeu este binecuvântare" (cf. CBC, 1079-1081): este dimensiunea cosmică ce inervează Sfânta Scriptură de la Geneză la Apocalips şi la fel şi liturgia. Dacă a binecuvânta înseamnă a adora, binecuvântarea sau adoraţia în Scriptură este documentată de prosternare şi de plecarea genunchilor în mod fizic şi a inimii în mod metafizic. Numai diavolul nu se îngenunchează pentru că - spun Părinţii deşertului - nu are genunchi. Astfel sfântul Paul vede în faţa lui Isus consonanţa dintre istoria sacră şi cosmos: orice genunchi să se plece în cer, pe pământ şi sub pământ. Consecinţă concretă: gestul îngenuncherii trebuie să redevină primar în ritualul Liturghiei, în mersul, inspiraţia şi gustul cântului sacru, în albiturile sacre: o biserică fără genuflexor nu este o biserică catolică. Pentru ce să ne prosternăm? Pentru că binecuvântarea divină se manifestă în special cu "prezenţa lui Dumnezeu în templu" (CBC, 1081): în faţa prezenţei Sale, primul şi fundamentalul gest este adoraţia. Să nu se spună că templul a fost abolit, deoarece Isus l-a purificat înlocuindu-l cu trupul său în care locuieşte trupeşte divinitatea sa: astfel prezenţa divină este acum aceea a Trupului lui Cristos şi maxim coincide cu Preasfântul Sacrament. Să fim atenţi că până aici am vorbit despre lucruri revelate de Domnul însuşi în Sfânta Scriptură. În Introducere la spiritul liturgiei, Joseph Ratzinger a arătat cât a dăunat în reforma liturgică faptul de a fi întrerupt legătura dintre templul iudaic şi biserica creştină: vedem asta astăzi în noile biserici, tocmai în timp ce la nivel ecumenic se dialoghează cu evreii. Dacă trupul lui Cristos este constituit din edificiul spiritual al membrilor săi (cf. 1Pt 2,5), trebuie să se ştie că acolo unde Biserica se adună pentru Taine se naşte un "spaţiu sfânt".

Ori, se poate înţelege ceea ce afirmă cu claritate Catehismul: "În liturgia Bisericii, binecuvântarea divină este pe deplin revelată şi împărtăşită: Tatăl este recunoscut şi adorat ca izvorul şi scopul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii; în Cuvântul său, întrupat, mort şi înviat pentru noi, ne copleşeşte cu binecuvântările sale şi prin El se revarsă în inimile noastre Darul care cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt" (CBC, 1082). Astfel este ulterior definită dubla dimensiune a liturgiei Bisericii: pe de o parte este binecuvântare a Tatălui prin adoraţie, laudă şi aducere de mulţumire; pe de altă parte, oferire de sine şi a propriilor daruri Tatălui şi implorare a Duhului pentru ca să abunde asupra întregii lumi. Însă totul trece prin medierea sacerdotală adică de la oferire şi "prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui Cristos Preotul şi prin puterea Duhului" (CBC, 1083).

Dacă învierea lui Cristos nu ar fi avut loc din punct de vedere istoric şi nu ar fi "umplut" la origine istoria imprimându-i direcţia finală, sacramentele n-ar avea nici o eficacitate şi ar dispare scopul pentru care sunt administrate: învierea noastră la sfârşitul vieţii şi a istoriei omenirii. După o abordare exegetică demitizatoare urmează în mod normal o teologie redusă la simbolism; însă gândirea catolică vorbeşte, cu Apostolul, despre "puterea învierii sale": după apariţiile Celui Înviat nu numai că a urmat kerigma şi credinţa discipolilor, ci intrarea năvalnică a puterii învierii în sacramente. Astfel, adevărul învierii trupeşti a lui Cristos este decisiv pentru eficacitatea sacramentelor, incidenţa lor reală asupra transformării fiinţei umane.

Misterul pascal, tocmai pentru că l-a văzut pe Fiul trecând de la moarte la viaţă, tot aşa îi vede trecând pe fiii lui Dumnezeu. De aceea este numit pascal, pentru această trecere care a avut loc graţie sacrificiului Fiului lui Dumnezeu. Iată pentru ce Jertfa euharistică este centrul de gravitate al tuturor sacramentelor (cf. CBC, 1113), aşa cum Paştele este centrul anului liturgic.

Planul divin de mântuire este unul: să-i ducă pe oameni şi lucrurile, pe cele din cer şi pe cele de pe pământ sub domnia lui Cristos. Operă primă a celor trei Persoane vrea să conducă din nou fiinţa umană la natura sa originară pentru ca să fie restaurată în el acea imagine care a fost desfigurată de păcat.

______________

^* Pr. Nicola Bux este profesor de liturgie orientală la Bari şi consultant al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor; precum şi al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Sfântului Părinte.

(După Zenit, 8 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.