Vatican: Audienţa generală de miercuri 8 februarie 2012. Despre rugăciunea lui Isus

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să reflectez cu voi despre rugăciunea lui Isus în iminenţa morţii, oprindu-mă asupra a ceea ce prezintă sfântul Marcu şi sfântul Matei. Cei doi Evanghelişti prezintă rugăciunea lui Isus care moare, nu numai în limba greacă, în care este scrisă relatarea lor, ci, datorită importanţei acelor cuvinte, şi într-un amestec de ebraică şi aramaică. În felul acesta ei au transmis nu numai conţinutul, ci chiar sunetul pe care această rugăciune l-a avut pe buzele lui Isus: ascultăm realmente cuvintele lui Isus aşa cum erau. În acelaşi timp, ei ne-au descris atitudinea celor prezenţi la răstignire, care nu au înţeles - sau n-au voit să înţeleagă - această rugăciune.

Scrie sfântul Marcu, aşa cum am ascultat: "Pe la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: «Eloi, eloi, lema sabactani?» care înseamnă: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»" (15,33-34). În structura relatării, rugăciunea, strigătul lui Isus se înalţă la apogeul celor trei ore de întuneric care, de la amiază până la trei după-amiază, a coborât pe tot pământul. Aceste trei ore de întuneric sunt, la rândul lor, continuarea unei precedente perioade de timp, tot de trei ore, începută cu răstignirea lui Isus. De fapt, Evanghelistul Marcu ne informează că: "Era ceasul al treilea când l-au răstignit" (cf. 15,25). Din ansamblul indicaţiile orare din relatare, cele şase ore ale lui Isus pe cruce sunt împărţite în două părţi echivalente cronologic.

În primele trei ore, de la nouă până la amiază, se situează batjocurile diferitelor grupuri de persoane, care arată scepticismul lor, afirmă că nu cred. Scrie sfântul Marcu: "Ce care treceau rosteau blasfemii" (15,29); "la fel şi arhiereii între ei îl luau în râs împreună cu cărturarii" (15,31); "îl insultau şi cei răstigniţi cu el" (15,32). În următoarele trei ore, de la amiază "până la ceasul al nouălea", Evanghelistul vorbeşte numai despre întunericul coborât pe tot pământul; întunericul ocupă singur toată scena fără nici o referinţă la mişcările personajelor sau la cuvinte. Atunci când Isus se apropie tot mai mult de moarte există numai întunericul care coboară "pe întreg pământul". Şi cosmosul ia parte la acest eveniment: întunericul învăluie persoanele şi lucrurile, dar şi în acest moment de întuneric Dumnezeu este prezent, nu abandonează. În tradiţia biblică, întunericul are o semnificaţie ambivalentă: este semn al prezenţei şi al acţiunii răului, dar şi al unei misterioase prezenţe şi acţiuni a lui Dumnezeu care este capabil să învingă orice întuneric. În Cartea Exodului, de exemplu, citim: "Domnul i-a zis lui Moise: «Iată, eu voi veni la tine într-un nor gros»" (19,9); de asemenea: "Poporul stătea departe, iar Moise s-a apropiat de norul întunecat în care era Dumnezeu" (20,21). Şi în discursurile din Deuteronom, Moise relatează: "Muntele ardea într-un foc până în inima cerului. Era întuneric, nori şi negură" (4,11); voi "aţi auzit glasul din mijlocul întunericului şi când tot muntele ardea în foc" (5,23). În scena răstignirii lui Isus întunericul învăluie pământul şi este întuneric de moarte în care Fiul lui Dumnezeu se scufundă pentru a aduce viaţa, cu actul său de iubire.

Întorcându-ne la naraţiunea sfântului Marcu, în faţa insultelor diferitelor categorii de persoane, în faţa întunericului care coboară peste toate, în momentul în care este în faţa morţii, Isus cu strigătul rugăciunii sale arată că, împreună cu greutatea suferinţei şi a morţii în care pare că există abandonarea, lipsa lui Dumnezeu, El are certitudinea deplină al apropierii Tatălui, care aprobă acest act suprem de iubire, de dăruire totală de Sine, cu toate că nu se aude, ca în alte momente, glasul de sus. Citind Evangheliile, ne dăm seama că în alte momente importante ale existenţei sale pământeşti Isus a văzut asocierea la semnele prezenţei Tatălui şi ale aprobării drumului său de iubire şi glasul clarificator al lui Dumnezeu. Astfel, în evenimentul care urmează după botezul de la Iordan, la sfâşierea cerurilor s-a auzit cuvântul Tatălui: "Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria" (Mc 1,11). Apoi, la Schimbarea la Faţă, la semnul norului s-a alăturat cuvântul: "Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!" (Mc 9,7). În schimb, la apropierea morţii Răstignitului coboară tăcerea, nu se aude nici un glas, dar privirea de iubire a Tatălui rămâne îndreptată spre dăruirea de iubire a Fiului.

Dar ce semnificaţie are rugăciunea lui Isus, acel strigăt pe care îl lansează Tatălui: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?", îndoiala misiunii sale, a prezenţei Tatălui? În această rugăciune oare nu există chiar conştiinţa că a fost părăsit? Cuvintele pe care Isus le adresează Tatălui sunt începutul Psalmului 22, în care Psalmistul îi manifestă lui Dumnezeu tensiunea dintre faptul de a se simţi lăsat singur şi conştiinţa sigură a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Psalmistul se roagă: "Dumnezeul meu, strig ziua şi tu nu-mi răspunzi, şi noaptea şi nu am linişte. Iar tu eşti Cel Sfânt şi locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel" (v. 3-4). Psalmistul vorbeşte de "strigăt" pentru a exprima toată suferinţa rugăciunii sale în faţa lui Dumnezeu aparent absent: în momentul de angoasă rugăciunea devine un strigăt.

Şi acest lucru se întâmplă şi în raportul nostru cu Domnul: în faţa situaţiilor cele mai dificile şi dureroase, atunci când pare că Dumnezeu nu aude, nu trebuie să ne temem să-i încredinţăm Lui toată greutatea pe care o purtăm în inima noastră, nu trebuie să ne fie frică să-i strigăm Lui suferinţa noastră, trebuie să fim convinşi că Dumnezeu este aproape, chiar dacă aparent tace.

Repetând de pe cruce tocmai cuvintele de la începutul Psalmului, "Eli, Eli, lema sabactani?" - "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46), strigând cuvintele Psalmului, Isus se roagă în momentul ultimului refuz al oamenilor, în momentul abandonării; însă se roagă cu Psalmul, având conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu Tatăl chiar şi în acest ceas în care simte drama umană a morţii. Dar în noi apare o întrebare: cum este posibil ca un Dumnezeu aşa de puternic să nu intervină pentru a-l scăpa pe Fiul său de această încercare teribilă? Este important să înţelegem că rugăciunea lui Isus nu este strigătul celui care merge în întâmpinarea morţii cu disperare şi nici nu este strigătul celui care ştie că este părăsit. În acel moment Isus îşi însuşeşte întregul Psalm 22, Psalmul poporului lui Israel care suferă, şi în felul acesta ia asupra Sa nu numai suferinţa poporului său, ci şi pe cea a tuturor oamenilor care suferă datorită asupririi răului şi, în acelaşi timp, duce toate acestea la inima lui Dumnezeu însuşi având certitudinea că strigătul său va fi ascultat prin Înviere: "strigătul lui Isus în chinul extrem este în acelaşi timp certitudine a răspunsului divin, certitudine a mântuirii - nu numai pentru Isus însuşi, ci pentru «mulţi»" (Isus din Nazaret II, 239-240). În această rugăciune a lui Isus sunt cuprinse încrederea extremă şi abandonarea în mâinile lui Dumnezeu, chiar şi atunci când pare absent, chiar şi atunci când pare să rămână în tăcere, urmând un plan incomprehensibil pentru noi. În Catehismul Bisericii Catolice citim astfel: "În iubirea răscumpărătoare care îl unea mereu cu Tatăl, Isus ne-a asumat în separarea noastră de Dumnezeu din cauza păcatului până acolo încât să poată spune în numele nostru pe cruce: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»" (nr. 603). Suferinţa sa este una în comuniune cu noi şi pentru noi, care derivă din iubire şi deja poartă în sine răscumpărarea, victoria iubirii.

Persoanele prezente sub crucea lui Isus nu reuşesc să înţeleagă şi cred că strigătul său este o implorare adresată lui Ilie. Într-o scenă agitată, ei încearcă să-l adape pentru a-i prelungi viaţa şi a verifica dacă într-adevăr Ilie vine în ajutorul său, dar un urlet puternic pune capăt vieţii pământeşti a lui Isus şi dorinţei lor. În momentul extrem, Isus lasă ca inima sa să exprime durerea, dar lasă să apară, în acelaşi timp, sensul prezenţei Tatălui şi consensul la planul său de mântuire a omenirii. Şi noi ne aflăm mereu şi din nou în faţa "prezentului" suferinţei, al tăcerii lui Dumnezeu - exprimăm asta de atâtea ori în rugăciunea noastră - dar ne aflăm şi în faţa "prezentului" Învierii, al răspunsului lui Dumnezeu care a luat asupra Sa suferinţele noastre, pentru a le duce împreună cu noi şi a ne da speranţa fermă că vor fi învinse (cf. Scrisoarea enciclică Spe salvi, 35-40).

Dragi prieteni, în rugăciune ducem la Dumnezeu crucile noastre zilnice, având certitudinea că El este prezent şi ne ascultă. Strigătul lui Isus ne aminteşte că în rugăciune trebuie să depăşim barierele "eu"-lui nostru şi ale problemelor noastre şi să ne deschidem la necesităţile şi la suferinţele altora. Rugăciunea lui Isus care moare pe Cruce să ne înveţe să ne rugăm cu iubire pentru atâţia fraţi şi surori care simt greutatea vieţii zilnice, care trăiesc momente dificile, care sunt în durere, care nu au un cuvânt de mângâiere; să ducem toate acestea la inima lui Dumnezeu pentru ca şi ei să poată simţi iubirea lui Dumnezeu care nu ne părăseşte niciodată. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.