Vatican: Audienţă acordată Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor de An Nou (9 ianuarie 2012)

Excelenţe,

Doamnelor şi Domnilor!

Este pentru mine o ocazie deosebit de plăcută să vă pot primi, distinşi Membri ai Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, în cadrul splendid al acestei Săli Regale, pentru a vă face personal urări călduroase pentru anul care începe. Îi mulţumesc înainte de toate Decanului dumneavoastră, Ambasadorul Alejandro Valladares Lanza, precum şi Ambasadorului Jean-Claude Michel, pentru cuvintele respectuoase prin care s-au făcut interpreţi ai sentimentelor voastre, şi salut în mod special pe cei care participă pentru prima dată la această întâlnire a noastră. Prin intermediul vostru, urarea mea se extinde la toate naţiunile pe care le reprezentaţi, cu care Sfântul Scaun menţine relaţii diplomatice. Este o bucurie pentru noi că Malaiezia s-a adăugat la această comunitate în cursul anului abia încheiat. Dialogul pe care voi îl întreţineţi cu Sfântul Scaun înlesneşte împărtăşirea de impresii şi de informaţii, precum şi colaborarea în domenii cu caracter bilateral sau multilateral care sunt de interes deosebit. Prezenţa voastră de astăzi aminteşte de contribuţia importantă a Bisericii adusă societăţilor voastre, în sectoare cum ar fi educaţia, sănătatea şi asistenţa. Semne ale cooperării dintre Biserica Catolică şi state sunt Acordurile stipulate în anul 2011 cu Azerbaidjan, Muntenegru şi Mozambic. Primul a fost deja ratificat; doresc ca repede să se întâmple la fel pentru celelalte două şi ca să se ajungă la încheierea celor care sunt în curs de negociere. La fel, Sfântul Scaun doreşte să împletească un dialog rodnic cu Organizaţiile internaţionale şi regionale şi, în această perspectivă, amintesc cu satisfacţie că ţările membre ale Asociaţiei Naţiunilor din Sud-Estul Asiatic (A.S.E.A.N.) au primit numirea unui Nunţiu Apostolic acreditat pe lângă această Organizaţie. Nu pot omite să menţionez că în luna decembrie 2011, Sfântul Scaun a întărit lunga sa colaborare cu Organizaţia Internaţională pentru Migraţii, devenind membru al ei cu titlu deplin. Este vorba de o atestare a angajării Sfântului Scaun şi a Bisericii Catolice alături de Comunitatea internaţională, în căutarea de soluţii adecvate la acest fenomen care prezintă multiple aspecte, de la ocrotirea demnităţii persoanelor la grija faţă de binele comun al comunităţilor care le primesc şi al celor din care provin.

În cursul anului abia încheiat am întâlnit personal numeroşi Şefi de stat şi de guvern, precum şi Reprezentanţi autoritari ai naţiunilor voastre care au participat la ceremonia de Beatificare a iubitului meu Predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea. Reprezentanţi ai ţărilor voastre au fost apoi respectuos prezenţi cu ocazia celei de-a 60-a aniversări a Hirotonirii mele sacerdotale. Lor tuturor, precum şi celor pe care i-am întâlnit în călătoriile mele apostolice în Croaţia, în San Marino, în Spania, în Germania şi în Benin, reînnoiesc recunoştinţa mea pentru delicateţea pe care mi-au manifestat-o. În afară de asta, îndrept un gând special spre ţările din America Latină şi din Caraibe care, în anul 2011, au sărbătorit bicentenarul independenţei lor. La 12 decembrie 2011, ele au voit să sublinieze legătura lor cu Biserica Catolică şi cu Succesorul Principelui Apostolilor participând, cu alţi exponenţi ai comunităţii ecleziale şi autorităţi instituţionale, la celebrarea solemnă în Bazilica "Sfântul Petru", în care am anunţat intenţia de a merge personal în Mexic şi în Cuba. În sfârşit, doresc să salut Sudanul de Sud care, în iulie 2011, s-a constituit ca stat suveran. Mă bucur că acest pas a fost făcut în mod paşnic. Din păcate, tensiuni şi ciocniri au avut loc în aceste ultime luni şi doresc ca toţi să-şi unească eforturile lor pentru ca, pentru populaţiile din Sudan şi din Sudanul de Sud, să se deschidă în sfârşit o perioadă de pace, de libertate şi de dezvoltare.

Doamnelor şi Domnilor Ambasadori!

Întâlnirea de astăzi are loc în mod tradiţional la sfârşitul sărbătorilor de Crăciun, în care Biserica celebrează venirea Mântuitorului. El vine în întunericul nopţii, şi totuşi prezenţa sa este în mod imediat izvor de lumină şi de bucurie (cf. Lc 2,9-10). Într-adevăr lumea este întunecată, acolo unde nu este luminată de lumina divină! Într-adevăr lumea este obscură, acolo unde omul nu mai recunoaşte propria legătură cu Creatorul şi, astfel, pune în pericol şi raporturile sale cu celelalte creaturi şi cu creaţia însăşi. Momentul actual este marcat din păcate de o profundă strâmtorare şi diferitele crize: economice, politice şi sociale, sunt o dramatică exprimare a ei.

În această privinţă, nu pot să nu menţionez, înainte de toate, dezvoltările grave şi îngrijorătoare ale crizei economice şi financiare mondiale. Aceasta nu a lovit numai familiile şi activităţile din ţările mai avansate din punct de vedere economic, unde a început, creând o situaţie în care mulţi, mai ales printre tineri, s-au simţit dezorientaţi şi frustraţi în aspiraţiile lor la un viitor senin, ci a avut incidenţă profundă şi asupra vieţii ţărilor în curs de dezvoltare. Nu trebuie să ne descurajăm ci să reproiectăm cu hotărâre drumul nostru, cu noi forme de angajare. Criza poate şi trebuie să fie un stimulent de a reflecta asupra existenţei umane şi asupra importanţei dimensiunii sale etice, mai înainte decât asupra mecanismelor care guvernează viaţa economică: nu numai pentru a încerca să se pună stavilă pierderilor individuale sau ale economiilor naţionale, ci pentru a ne da reguli noi care să asigure tuturor posibilitatea de a trăi demn şi de a dezvolta propriile capacităţi în folosul întregii comunităţi.

Apoi doresc să amintesc că efectele actualului moment de incertitudine îi lovesc îndeosebi pe tineri. Din strâmtorarea lor s-au născut fermenţii care, în lunile trecute, au cuprins, uneori în mod dur, diferite regiuni. Mă refer înainte de toate la Africa de Nord şi la Orientul Mijlociu, unde tinerii, care suferă între altele datorită sărăciei şi şomajului şi se tem de lipsa de perspective sigure, au lansat ceea ce a devenit o vastă mişcare de revendicare de reforme şi de participare mai activă la viaţa politică şi socială. Este greu actualmente să se traseze un bilanţ definitiv al recentelor evenimente şi să se înţeleagă pe deplin consecinţele lor pentru echilibrele regiunii. Totuşi optimismul iniţial a cedat locul recunoaşterii dificultăţilor din acest moment de tranziţie şi de schimbare şi mi se pare evident că strada adecvată pentru a continua drumul întreprins trece prin recunoaşterea demnităţii inalienabile a oricărei persoane umane şi a drepturilor sale fundamentale. Respectarea persoanei trebuie să fie în centrul instituţiilor şi al legilor, trebuie să conducă la încheierea oricărei violenţe şi să prevină riscul ca atenţia corespunzătoare faţă de cererile cetăţenilor şi necesara solidaritate socială să se transforme în simple instrumente pentru a păstra sau a cuceri puterea. Invit Comunitatea internaţională să dialogheze cu actorii proceselor aflate în desfăşurare, respectând popoarele şi având conştiinţa că a construi societăţi stabile şi reconciliate, străine de orice discriminare nedreaptă, îndeosebi de ordin religios, constituie un orizont mai vast şi mai îndepărtate decât cel al expirărilor electorale. Simt o mare preocupare faţă de populaţiile din ţările în care au loc tensiuni şi violenţe, îndeosebi Siria, unde doresc un sfârşit rapid al vărsărilor de sânge şi începutul unui dialog rodnic între actorii politici, favorizat de prezenţa observatorilor independenţi. În Ţara Sfântă, unde tensiunile dintre palestinieni şi israelieni au repercusiuni asupra echilibrelor din întregul Orient Mijlociu, este nevoie ca responsabilii acestor două popoare să adopte decizii curajoase şi clarvăzătoare în favoarea păcii. Am aflat cu plăcere că, în urma unei iniţiative a Regatului Iordaniei, dialogul este reluat; doresc ca el să continue pentru ca să se ajungă la o pace durabilă, care să garanteze dreptul acelor două popoare să trăiască în siguranţă în state suverane şi în cadrul unor frontiere sigure şi recunoscute la nivel internaţional. Comunitatea internaţională, la rândul său, trebuie să stimuleze propria creativitate şi iniţiativele de promovare a acestui proces de pace, respectând drepturile fiecărei părţi. Urmăresc cu mare atenţie şi dezvoltările din Irak, deplorând atentatele care au cauzat şi recent pierderea de numeroase vieţi umane şi încurajez autorităţile sale să continue să înainteze cu fermitate pe calea unei reconcilieri naţionale depline.

Fericitul Ioan Paul al II-lea amintea: "calea păcii este calea tinerilor"¹, pentru că ei sunt "tinereţea naţiunilor şi a societăţilor, tinereţea oricărei familii şi a întregii umanităţi"². Aşadar, tinerii ne stimulează să luăm serios în considerare cererile lor de adevăr, de dreptate şi de pace. De aceea lor le-am dedicat Mesajul anual pentru celebrarea Zilei Mondiale a Păcii, intitulat Educarea tinerilor la dreptate şi la pace. Educaţia este o temă crucială pentru orice generaţie, pentru că de ea depinde atât dezvoltarea sănătoasă a oricărei persoane cât şi viitorul întregii societăţi. De aceea, ea constituie o misiune de importanţă primară într-un timp dificil şi delicat. În afară de un obiectiv clar, care este acela de a-i conduce pe tineri la o cunoaştere deplină a realităţii, deci a adevărului, educaţia are nevoie de locuri. Între acestea figurează înainte de toate familia, întemeiată pe căsătoria unui bărbat cu o femeie. Aceasta nu este o simplă convenţie socială, ci este celula fundamentală a oricărei societăţi. De aceea, politicile care lezează familia ameninţă demnitatea umană şi însuşi viitorul umanităţii. Contextul familiar este fundamental în parcursul educativ şi pentru dezvoltarea însăşi a indivizilor şi a statelor; prin urmare, sunt necesare politici care să valorizeze şi să ajute astfel coeziunea socială şi dialogul. În familie ne deschidem spre lume şi spre viaţă şi, aşa cum am avut ocazia să amintesc în timpul călătoriei mele în Croaţia, "deschiderea la viaţă este semn de deschidere la viitor"³. În acest context al deschiderii la viaţă, primesc cu satisfacţie recenta sentinţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care interzice brevetarea proceselor referitoare la celulele staminale embrionare umane, precum şi Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care condamnă selectarea prenatală în funcţie de sex.

Mai în general, privind mai ales la lumea occidentală, sunt convins că se opun educaţiei tinerilor şi prin urmare viitorului omenirii măsurile legislative care nu numai că permit, dar uneori chiar favorizează avortul, din motive de convenienţă sau din motive medicale discutabile.

Continuând reflecţia noastră, un rol la fel de esenţial pentru dezvoltarea persoanei este desfăşurat de instituţiile educative: ele sunt primele instanţe care colaborează cu familia şi cu greu îşi îndeplinesc misiunea lor proprie dacă lipseşte o armonie de intenţii cu realitatea familiară. Este necesar să se realizeze politici formative pentru ca educaţia şcolară să fie accesibilă tuturor şi ca, în afară de promovarea dezvoltării cognitive a persoanei, să se aibă grijă de creşterea armonioasă a personalităţii, inclusiv deschiderea ei spre Transcendent. Biserica Catolică a fost mereu deosebit de activă în domeniul instituţiilor şcolare şi academice, desfăşurând o operă apreciată alături de cea a instituţiilor statale. Doresc, deci, ca această contribuţie să fie recunoscută şi valorizată şi de legislaţiile naţionale.

În această perspectivă, se înţelege bine că o operă educativă eficientă cere şi respectarea libertăţii religioase. Aceasta este caracterizată de o dimensiune individuală, precum şi de o dimensiune colectivă şi de o dimensiune instituţională. Este vorba de primul dintre drepturile umane, pentru că ea exprimă realitatea cea mai fundamentală a persoanei. Prea des, din diferite motive, acest drept este încă limitat sau luat în râs. Nu pot să evoc această temă fără a saluta înainte de toate amintirea ministrului pakistanez Shahbaz Bhatti, a cărui luptă neobosită pentru drepturile minorităţilor s-a încheiat cu o moarte tragică. Din păcate, nu este vorba de un caz izolat. În nu puţine ţări, creştinii sunt privaţi de drepturile fundamentale şi puşi la marginile vieţii publice; în altele îndură atacuri violente împotriva bisericilor lor şi a locuinţelor lor. Uneori sunt constrânşi să părăsească ţări la edificarea cărora au contribuit, din cauza tensiunilor continue şi a politicilor care adesea îi izolează ca spectatori secundari ai vieţii naţionale. În alte părţi ale lumii se întâlnesc politici menite să marginalizeze rolul religiei în viaţa socială, ca şi cum ea ar fi mai degrabă cauză de intoleranţă decât o contribuţie apreciabilă în educarea la respectarea demnităţii umane, la dreptate şi la pace. Terorismul motivat din punct de vedere religios a secerat şi anul trecut numeroase victime, mai ales în Asia şi în Africa şi pentru aceasta, aşa cum am amintit la Assis, leaders religioşi trebuie să repete cu forţă şi fermitate că "aceasta nu este adevărata natură a religiei". Este în schimb denaturarea sa şi contribuie la distrugerea sa"⁴. Religia nu poate să fie folosită ca pretext pentru a izola regulile dreptăţii şi ale dreptului în folosul "binelui" pe care ea îl urmăreşte. În această perspectivă, sunt mândru să amintesc, aşa cum am făcut în ţara mea natală, că pentru Părinţii care au constituit Germania viziunea creştină despre om a fost adevărata forţă inspiratoare, aşa cum, de altfel, a fost pentru Părinţii fondatori ai Europei unite. În afară de asta, aş vrea să menţionez semnale încurajatoare în domeniul libertăţii religioase. Mă refer la modificarea legislativă graţie căreia personalitatea juridică publică a minorităţilor religioase a fost recunoscută în Georgia; mă gândesc şi la sentinţa Curţii europene a drepturilor omului în favoarea prezenţei Crucifixului în sălile de şcoală italiene. Şi tocmai Italiei doresc să adresez un gând deosebit, la sfârşitul celei de-a 150-a aniversări a unificării sale politice. Relaţiile dintre Sfântul Scaun şi statul italian au trecut prin momente dificile după unificare. Însă, în timp au prevalat înţelegerea şi voinţa reciprocă de a coopera, fiecare în propriul domeniu, pentru a favoriza binele comun. Doresc ca Italia să continue să promoveze un raport echilibrat între Biserică şi stat, constituind astfel un exemplu, la care celelalte naţiuni să se poate referi cu respect şi interes.

În continentul african, pe care l-am vizitat din nou mergând recent în Benin, este esenţial ca o colaborare între comunităţile creştine şi guverne să ajute la parcurgerea unui drum de dreptate, de pace şi de reconciliere, în care membrii tuturor etniilor şi ai tuturor religiilor să fie respectaţi. Este dureros să constatăm că această ţintă, în diferite ţări din acel continent, este încă îndepărtată. Mă gândesc îndeosebi la recrudescenţa violenţelor care interesează Nigeria, aşa cum au amintit atentatele comise împotriva mai multor biserici în timpul Crăciunului, la urmele lăsate de războiul civil din Coasta de Fildeş, la instabilitatea persistentă în Regiunea Marilor Lacuri şi la urgenţa umanitară în ţările din Cornul Africii. Cer, încă o dată, Comunităţii internaţionale să ajute cu grijă la găsirea unei soluţii la criza care durează de ani de zile în Somalia.

În sfârşit, nu pot să nu subliniez că o educaţie corect înţeleasă nu poate decât să favorizeze respectarea creaţiei. Nu se pot uita gravele calamităţi naturale care, în 2011, au lovit diferite zone din sud-estul Asiei şi dezastrele ambientale ca acela de la centrul nuclear din Fukushima în Japonia. Ocrotirea ambientului, sinergia dintre lupta împotriva sărăciei şi cea împotriva schimbărilor climatice constituie domenii relevante pentru promovarea dezvoltării umane integrale. De aceea, doresc ca, în urma celei de-a XVII-a sesiuni a Conferinţei Statelor care fac parte din Convenţia ONU despre schimbările climatice, încheiată de curând la Durban, Comunitatea internaţională să se pregătească pentru Conferinţa ONU despre dezvoltarea sustenabilă ("Rio+20") ca autentică "familie a naţiunilor" şi, de aceea, cu mare simţ de solidaritate şi de responsabilitate faţă de generaţiile prezente şi pentru cele viitoare.

Excelenţe, Doamnelor şi Domnilor!

Naşterea Principelui păcii ne învaţă că viaţa nu se sfârşeşte în nimic, că destinul său nu este putrezirea, ci nemurirea. Cristos a venit pentru ca oamenii să aibă viaţa şi să o aibă din belşug (cf. In 10,10). "Numai atunci când viitorul este sigur ca realitate pozitivă, devine trăibil şi prezentul"⁵. Însufleţit de certitudinea credinţei, Sfântul Scaun continuă să dea propria contribuţie Comunităţii internaţionale, conform acelei duble înţelegeri pe care Conciliul al II-lea din Vatican - a cărei a 50-a aniversare este anul acesta - a definit-o în mod clar: să proclame măreţia supremă a vocaţiei omului şi prezenţa în el a unui germen divin, precum şi să ofere omenirii o cooperare sinceră, care să instaureze acea fraternitate universală care corespunde acestei vocaţii⁶. În acest spirit, reînnoiesc vouă tuturor, membrilor familiilor voastre şi colaboratorilor voştri urările mele cele mai cordiale pentru anul nou. Mulţumesc pentru atenţia voastră.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dilecti amici, 31 martie 1985, nr. 15.
² Ibidem, nr. 1.
³ Omilia de la Sfânta Liturghie cu ocazia Zilei Naţionale a Familiilor catolice croate, Zagreb 5 iunie 2011.
⁴ Intervenţie pentru Ziua de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pace şi dreptate în lume, Assisi, 27 octombrie 2011.
⁵ Spe salvi, nr. 2.
⁶ Cf. Gaudium et spes, 3.

lecturi: 18.