Vatican: Audienţa generală de miercuri, 4 ianuarie 2012. Despre Crăciun

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă primesc în această primă Audienţă generală din noul an şi din toată inima vă adresez vouă şi familiilor voastre urările mele afectuoase: Dumnezeu, care prin naşterea lui Cristos Fiul său a inundat de bucurie lumea întreagă, să rânduiască faptele şi zilele în pacea sa. Suntem în timpul liturgic al Crăciunului, care începe în seara de 24 decembrie cu ajunul şi se încheie cu celebrarea Botezului Domnului. Arcul zilelor este scurt, dar dens în celebrări şi în mistere şi se adună în jurul celor două mari solemnităţi ale Domnului: Naşterea şi Epifania. Însuşi numele acestor două sărbători le indică fizionomia respectivă. Naşterea celebrează faptul istoric al naşterii lui Isus la Betleem. Epifania, născută ca sărbătoare în Orient, indică un fapt, dar mai ales un aspect al Misterului: Dumnezeu se revelează în natura umană a lui Cristos şi acesta este sensul verbului grec epiphaino, a se face vizibil. În această perspectivă, Epifania face referinţă la o pluralitate de evenimente care au ca obiect manifestarea Domnului: în mod deosebit adoraţia magilor, care recunosc în Isus pe Mesia cel aşteptat, dar şi Botezul în râul Iordan cu teofania sa - glasul lui Dumnezeu de sus - şi minunea la nunta din Cana, ca prim „semn” săvârşit de Cristos. O antifonă foarte frumoasă din Liturgia Orelor unifică aceste trei evenimente în jurul temei nunţii dintre Cristos şi Biserică: „Astăzi Biserica se uneşte cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele; magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeţii se veselesc de apa preschimbată în vin” (Antifona de la Laude). Aproape putem spune că la sărbătoarea Naşterii se subliniază ascunderea lui Dumnezeu în umilinţa condiţiei umane, în Pruncul din Betleem. În schimb, la Epifanie se evidenţiază manifestarea sa, apariţia lui Dumnezeu prin însăşi această omenitate.

În această cateheză aş vrea să amintesc pe scurt câteva teme tocmai din celebrarea Naşterii Domnului pentru ca fiecare dintre noi să se poată adăpa de la izvorul inepuizabil al acestui Mister şi să aducă roade de viaţă.

Înainte de toate, ne întrebăm: care este prima reacţie în faţa acestei acţiuni extraordinare a lui Dumnezeu care se face prunc, se face om? Cred că prima reacţie nu poate să fie alta decât bucurie. „Să ne bucurăm cu toţii în Domnul pentru că s-a născut în lume Mântuitorul”: aşa începe Liturghia de la miezul nopţii de Crăciun şi tocmai am auzit cuvintele Îngerului adresate păstorilor: „Iată, vă vestesc o mare bucurie” (Lc 2,10). Este tema care deschide Evanghelia şi este tema care o încheie pentru că Isus Înviat va reproşa Apostolilor tocmai faptul că sunt trişti (cf. Lc 24,17) - incompatibil cu faptul că El rămâne Om în veci. Dar să facem un pas înainte: de unde se naşte această bucurie? Aş spune că se naşte din uimirea inimii văzând cum Dumnezeu este aproape de noi, cum Dumnezeu se gândeşte la noi, cu Dumnezeu acţionează în istorie; deci este o bucurie care se naşte din contemplarea feţei acelui umil prunc pentru că ştim că este Faţa lui Dumnezeu prezent pentru totdeauna în omenire, pentru noi şi cu noi. Crăciunul este bucurie pentru că vedem şi în sfârşit suntem siguri că Dumnezeu este binele, viaţa, adevărul omului şi se înjoseşte până la om, pentru a-l ridica la El: Dumnezeu devine aşa de apropiat încât poate fi văzut şi atins. Biserica contemplă acest mister inefabil şi textele liturgiei din acest timp sunt pătrunse de uimire şi de bucurie; toată cântările de Crăciun exprimă această bucurie. Crăciunul este punctul în care cerul şi pământul se unesc şi diferite expresii pe care le auzim în aceste zile subliniază măreţia a ceea ce a avut loc: cel depărtat - Dumnezeu pare foarte departe - a devenit apropiat; „inaccesibilul a voit să se poată ajunge la El, El care există înainte de timp a început să fie în timp, Stăpânul universului, învăluind măreţia maiestăţii sale, a luat natură de servitor” - exclamă sfântul Leon cel Mare (Predica 2 la Naşterea Domnului, 2.1). În acel Prunc, care are nevoie de toate aşa cum sunt pruncii, ceea ce Dumnezeu este: veşnicie, forţă, sfinţenie, viaţă, bucurie, se uneşte cu ceea ce suntem noi: slăbiciune, păcat, suferinţă, moarte.

Teologia şi spiritualitatea Crăciunului folosesc o expresie pentru a descrie acest fapt, vorbesc despre admirabile commercium, adică despre un schimb minunat între divinitate şi umanitate. Sfântul Atanasiu din Alexandria afirmă: „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face Dumnezeu” (De Incarnatione, 54, 3: PG 25, 192), dar mai ales cu sfântul Leon cel Mare şi celebrele sale Omilii despre Crăciun această realitate devine obiect de profundă meditaţie. De fapt, afirmă sfântul Pontif: „Dacă noi facem apel la condescendenţa inexprimabilă a milostivirii divine care l-a indus pe Creatorul oamenilor să se facă om, ea ne va ridica la natura Celui pe care noi îl adorăm în natura noastr㔠(Predica 8 la Naşterea Domnului: CCL 138,139). Primul act al acestui schimb minunat se realizează în însăşi omenitatea lui Cristos. Cuvântul a asumat omenitatea noastră şi, în schimb, natura umană a fost ridicată la demnitatea divină. Al doilea act al schimbului constă în participarea noastră reală şi intimă la natura divină a Cuvântului. Spune sfântul Paul: „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5). De aceea Crăciunul este sărbătoarea în care Dumnezeu se apropie aşa de mult de om încât împărtăşeşte însuşi actul său de a se naşte, pentru a-i revela demnitatea sa cea mai profundă: aceea de a fi fiu al lui Dumnezeu. Şi astfel visul umanităţii începând în Paradis - am vrea să fim ca Dumnezeu - se realizează în mod neaşteptat nu datorită măreţiei omului care nu se poate face Dumnezeu, ci prin umilinţa lui Dumnezeu care coboară şi astfel intră în noi în umilinţa sa şi ne ridică la adevărata măreţie a fiinţei sale. Conciliul al II-lea din Vatican a spus aşa în această privinţă: „În realitate, numai în misterul Cuvântului întrupat găseşte adevărată lumină misterul omului” (Gaudium et spes, 22); altminteri rămâne o enigmă: ce înseamnă această creatură om? Numai văzând că Dumnezeu este cu noi putem să vedem lumină pentru fiinţa noastră, să fim fericiţi că suntem oameni şi să trăim cu încredere şi bucurie. Şi unde devine prezent în mod real acest schimb minunat pentru ca să acţioneze în viaţa noastră şi să o facă o existenţă de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu? Devine foarte concretă în Euharistie. Atunci când participăm la Sfânta Liturghie noi îi prezentăm lui dumnezeu ceea ce este al nostru: pâinea şi vinul, rod al pământului, pentru ca El să le primească şi să le transforme dăruindu-ni-se pe Sine însuşi şi devenind hrana noastră, pentru ca primind Trupul său şi Sângele său să participăm la viaţa sa divină.

În sfârşit, aş vrea să mă opresc asupra unui alt aspect al Crăciunului. Atunci când Îngerul Domnului se prezintă păstorilor în noaptea Naşterii lui Isus, evanghelistul Luca notează c㠄gloria Domnului i-a învăluit în lumin㔠(2,9); şi Prologul Evangheliei lui Ioan vorbeşte despre Cuvântul făcut trup ca despre lumina adevărată care vine în lume, lumina capabilă să lumineze orice om (cf. In 1,9). Liturgia de Crăciun este pătrunsă de lumină. Venirea lui Cristos risipeşte întunericul lumii, umple Noaptea sfântă cu o strălucire cerească şi răspândeşte pe faţa oamenilor strălucirea lui Dumnezeu Tatăl. Şi astăzi. Învăluiţi de lumina lui Cristos, suntem invitaţi cu insistenţă de liturgia Crăciunului să ne lăsăm luminate mintea şi inima de către Dumnezeu care a arătat strălucirea Feţei sale. Prima Prefaţă de Crăciun proclamă: „În misterul Cuvântului întrupat a apărut ochilor minţii noastre lumina nouă a strălucirii tale, pentru ca în timp cel cunoaştem pe Dumnezeu în chip văzut, să fim înălţaţi de El la dragostea celor nevăzute”. În Misterul Întrupării, Dumnezeu, după ce a vorbit şi a intervenit în istorie prin mesageri şi cu semne, „a apărut”, a ieşit din lumina sa de nepătruns pentru a lumina lumea.

În solemnitatea Epifaniei, 6 ianuarie, pe care o vom celebra peste puţin zile, Biserica propune un text foarte semnificativ din profetul Isaia: „Scoală-te, luminează-te, Ierusalim, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta. Iată, întunericul acoperă pământul şi bezna învăluie popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava lui străluceşte deasupra ta. Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi împăraţii spre strălucirea aurorii tale” (60,1-3). Este o invitaţie adresată Bisericii, Comunitatea lui Cristos, dar şi fiecăruia dintre noi, să fim şi mai conştienţi de misiunea şi de responsabilitatea faţă de lume în mărturisirea şi ducerea luminii noi a Evangheliei. La începutul constituţiei Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican găsim următoarele cuvinte: „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii” (nr. 1). Evanghelia este lumina care nu trebuie ascunsă, care trebuie pusă în sfeşnic. Biserica nu este lumina, ci primeşte lumina lui Cristos, o primeşte pentru a fi luminată de ea şi pentru a o răspândi în toată strălucirea sa. Şi acest lucru trebuie să aibă loc şi în viaţa noastră personală. Încă o dată îl citez pe sfântul Leon cel Mare care a spus în Noaptea Sfântă: „Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea ta şi, pentru că eşti făcut părtaş la natura divină, să nu degenerezi printr-o conduită nedemnă, întorcându-te la nemernicia de mai înainte. Aminteşte-ţi cărui cap îi aparţii şi al cărui trup eşti membru. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului, ca să fii transferat în lumina şi împărăţia lui Dumnezeu” (Predica 1 la Naşterea Domnului, 3,2: CCL 138,88).

Iubiţi fraţi şi surori, Crăciunul înseamnă a ne opri ca să contemplăm acel Prunc, Misterul lui Dumnezeu care se face om în umilinţă şi în sărăcie, dar înseamnă mai ales a primi iarăşi din nou în noi înşine pe acel Prunc, care este Cristos Domnul, pentru a trăi din însăşi viaţa sa, pentru a face în aşa fel încât sentimentele sale, gândurile sale, acţiunile sale, să fie sentimentele noastre, gândurile noastre, acţiunile noastră. A celebra Crăciunul înseamnă deci a manifesta bucuria, noutatea, lumina pe care această Naştere a adus-o în toată existenţa noastră, pentru a fi şi noi purtători ai bucuriei, ai adevăratei noutăţi, ai luminii lui Dumnezeu la alţii. Încă o dată, tuturor urarea de un timp al Crăciunului binecuvântat de prezenţa lui Dumnezeu!

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 4.