Vatican: Omilia papei la 1 ianuarie 2012

Iubiţi fraţi şi surori!

În prima zi a anului, liturgia face să răsune în toată Biserica răspândită în lume vechea binecuvântare sacerdotală, pe care am ascultat-o în prima lectură: "Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea" (Num 6,24-26). Această binecuvântare a fost încredinţată de Dumnezeu, prin intermediul lui Moise, lui Aron şi fiilor săi, adică preoţilor poporului lui Israel. Este o triplă urare plină de lumină, care provine din repetarea numelui lui Dumnezeu, Domnul, şi din imaginea feţei sale. De fapt, pentru a fi binecuvântaţi trebuie să stăm în prezenţa lui Dumnezeu, să primim asupra noastră Numele său şi să rămânem în conul de lumină care porneşte de pe Faţa sa, în spaţiul luminat de privirea sa, care răspândeşte har şi pace.

Aceasta este experienţa pe care au avut-o şi păstorii din Betleem, care apar iar în Evanghelia de astăzi. Au avut experienţa de a sta în prezenţa lui Dumnezeu, a binecuvântării sale nu în sala unui palat maiestuos, în faţa unui mare suveran, ci într-un grajd, în faţa unui "prunc aşezat în iesle" (Lc 2,16). Tocmai de la acel Prunc se iradiază o lumină nouă, care străluceşte în întunericul nopţii, aşa cum putem vedea în atâtea picturi care prezintă Naşterea lui Cristos. De acum de la El vine binecuvântarea: de la numele său - Isus, care înseamnă "Dumnezeu mântuieşte" - şi de la faţa sa umană, în care Dumnezeu, Atotputernicul Domn al cerului şi al pământului, a voit să se întrupeze, să ascundă gloria sa sub vălul cărnii noastre, pentru a ne revela pe deplin bunătatea sa (cf. Tit 3,4).

Prima care a fost umplută de această binecuvântare a fost Maria, fecioara, soţia lui Iosif, pe care Dumnezeu a ales-o dinainte din prima clipă a existenţei sale pentru a fi mama Fiului său făcut om. Ea este cea "binecuvântată între femei" (Lc1,42) - aşa cum o salută sfânta Elisabeta. Toată viaţa ei este în lumina Domnului, în raza de acţiune a numelui şi a feţei lui Dumnezeu întrupat în Isus, "rodul binecuvântat al sânului [ei]". Aşa ne-o prezintă Evanghelia lui Luca: în întregime dedicată să păstreze şi să mediteze în inima ei fiecare lucru care se referă la fiul ei Isus (cf. Lc 2,19.51). Misterul maternităţii sale divine, pe care îl celebrăm astăzi, conţine în măsură supraabundentă acel dar de har pe care îl poartă cu sine orice maternitate umană, aşa încât rodnicia sânului a fost mereu asociată cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Mama lui Dumnezeu este prima binecuvântată şi este Aceea care aduce binecuvântarea; este femeia care la primit pe Isus în ea şi l-a adus pe lume pentru toată familia umană. Aşa cum se roagă Liturgia: "păstrându-şi slava fecioriei, a dat omenirii lumina cea veşnică, pe Isus Cristos Domnul nostru" (Prefaţa Sfintei Fecioare Maria I).

Maria este mamă şi model al Bisericii, care primeşte în credinţă Cuvântul divin şi se oferă lui Dumnezeu ca "pământ bun" în care El poate continua să împlinească misterul său de mântuire. Şi Biserica participă la misterul maternităţii divine, prin predicare, care aruncă în lume sămânţa Evangheliei, şi prin Sacramente, care comunică oamenilor harul şi viaţa divină. Îndeosebi în sacramentul Botezului Biserica trăieşte această maternitate, atunci când îi naşte pe fiii lui Dumnezeu din apă şi din Duh Sfânt, care strigă în fiecare dintre ei: "Abba! Tată!" (Gal 4,6). Asemenea Mariei, Biserica este mediatoare a binecuvântării lui Dumnezeu pentru lume: o primeşte primindu-l pe Isus şi o transmite purtându-l pe Isus. El este milostivirea şi pacea pe care lumea nu poate să le dea de la sine şi de care are nevoie mereu, ca de pâine şi mai mult decât de pâine.

Dragi prieteni, pacea, în sensul său cel mai deplin şi cel mai înalt, este suma şi sinteza tuturor binecuvântărilor. Pentru aceasta atunci când două persoane prietene se întâlnesc se salută urându-şi reciproc pacea. Şi Biserica, în prima zi a anului, invocă în mod special acest bine suprem şi face asta, asemenea Fecioarei Maria, arătându-l tuturor pe Isus, pentru că, aşa cum afirmă apostolul Paul, "El este pacea noastră" (Ef 2,14), şi în acelaşi timp el este "calea" pe care oamenii şi popoarelor pot să ajungă la această ţintă, la care cu toţii aspirăm. Aşadar, purtând în inimă această dorinţă profundă, sunt bucuros să vă primesc şi să vă salut pe voi toţi care astăzi în a XLV-a Zi Mondială a Păcii aţi venit în Bazilica Sfântul Petru: Domnii Cardinali; Ambasadorii multor ţări prietene, care, mai mult ca oricând în această fericită ocazie, împărtăşesc cu mine şi cu Sfântul Scaun voinţa de a reînnoi angajarea pentru promovarea păcii în lume; Preşedintele Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, care cu Secretarul şi Colaboratorii lucrează în mod special pentru această finalitate; ceilalţi Prelaţi şi Autorităţile prezente; reprezentanţii din Asociaţii şi Mişcări ecleziale şi voi toţi, fraţi şi surori, îndeosebi cei dintre voi care lucrează în domeniul educaţiei tinerilor. De fapt - aşa cum ştiţi - perspectiva educativă este aceea pe care am urmat-o în Mesajul meu din acest an.

"A educa pe tineri la dreptate şi la pace" este misiunea care interesează orice generaţie şi, slavă Domnului, familia umană, după tragediile celor două mari războaie mondiale, a arătat că este tot mai conştientă de acest lucru, aşa cum atestă, pe de o parte, declaraţiile şi iniţiativele internaţionale şi, pe de altă parte, afirmarea chiar printre tineri, în ultimele decenii, a multor şi diferitor forme de angajare socială în acest domeniu. Pentru comunitatea eclezială a educa la pace face parte din misiunea primită de la Cristos, face parte integrantă din evanghelizare, pentru că Evanghelia lui Cristos este şi Evanghelia dreptăţii şi a păcii. Însă Biserica, în ultimele timpuri, s-a făcut interpretă a unei exigenţe care implică toate conştiinţele mai sensibile şi responsabile faţă de destinele omenirii: exigenţa de a răspunde la o provocare decisivă care este întocmai cea educativă. De ce "provocare"? Cel puţin din două motive: în primul rând, pentru că în era actuală, puternic caracterizată de mentalitatea tehnologică, a voi să educi şi nu numai să instruieşti nu este sigur, ci este o alegere; în al doilea rând, deoarece cultura relativistă pune o problemă radicală: mai are sens a educa? Şi apoi, a educa la ce anume?

Desigur că nu putem trata acum aceste întrebări de fond, la care am încercat să răspund în alte ocazii. În schimb aş vrea să subliniez că, în faţa umbrelor care astăzi întunecă orizontul lumii, asumarea responsabilităţii de a-i educa pe tineri la cunoaşterea adevărului, la valorile fundamentale ale existenţei, la virtuţile intelectuale, teologale şi morale, înseamnă a privi la viitor cu speranţă. Şi în această angajare pentru o educaţie integrală intră şi formarea la dreptate şi la pace. Tinerii şi tinerele de astăzi cresc într-o lume care a devenit, ca să spunem aşa, mai mică, în care contactele dintre diferitele culturi şi tradiţii, chiar dacă nu sunt mereu directe, sunt constante. Pentru ei, astăzi mai mult ca oricând, este indispensabil a învăţa valoarea şi metoda convieţuirii paşnice, a respectului reciproc, a dialogului şi a înţelegerii. Tinerii sunt prin natura lor deschişi la aceste atitudini, dar tocmai realitatea socială în care cresc poate să-i facă să gândească şi să acţioneze în mod opus, chiar intolerant şi violent. Numai o educaţie solidă a conştiinţei lor poate să-i pună la adăpost în faţa acestor riscuri şi să-i facă capabili să lupte mereu şi numai bazându-se pe forţa adevărului şi a binelui. Această educaţie porneşte din familie şi se dezvoltă în şcoală şi în celelalte experienţe de formare. E vorba esenţialmente de a-i ajuta pe copii, pe tineri, pe adolescenţi, să dezvolte o personalitate care să unească un profund simţ al dreptăţii cu respectarea celuilalt, cu capacitatea de a înfrunta conflictele fără prepotenţă, cu forţa interioară de a mărturisi binele chiar şi atunci când costă sacrificiu, cu iertarea şi reconcilierea. Aşa vor putea deveni bărbaţi şi femei într-adevăr paşnici şi făcători de pace.

În această operă educativă faţă de noile generaţii o responsabilitate deosebită revine şi comunităţilor religioase. Orice itinerar de formare religioasă autentică însoţeşte persoana, încă de la cea mai fragedă vârstă, să-l cunoască pe Dumnezeu, să-l iubească şi să facă voinţa sa. Dumnezeu este iubire, este drept şi paşnic, şi cel care vrea să-l cinstească înainte de toate trebuie să se comporte ca un fiu care urmează exemplul tatălui. Un Psalm afirmă: "Domnul face dreptate şi judecată dreaptă tuturor celor care suferă nedreptatea. ... Domnul este îndurător şi milostiv, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare" (Ps 103,6.8). În Dumnezeu dreptatea şi îndurarea convieţuiesc în mod perfect, aşa cum ne-a demonstrat Isus cu mărturia vieţii sale. În Isus "iubirea şi adevărul" s-au întâlnit, "dreptatea şi pacea" s-au sărutat (cf. Ps 85,11). În aceste zile Biserica celebrează marele mister al Întrupării: adevărul lui Dumnezeu a răsărit din pământ şi dreptatea s-a arătat din cer, pământul şi-a dat rodul său (cf. Ps 85,12.13). Dumnezeu ne-a vorbit în Fiul său Isus. Să ascultăm ce spune Dumnezeu: "el vesteşte pacea" (Ps 85,9). Isus este o cale practicabilă, deschisă tuturor. Este calea păcii. Astăzi Fecioara Mamă ni-l indică, ne arată Calea: să o urmăm! Şi tu, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, însoţeşte-ne cu ocrotirea ta! Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.