Moartea lui Václav Havel

O istorie de libertate

Şi Milan Kundera a spus despre el: "Viaţa lui se aseamănă cu o operă de artă"

De Andrea Possieri

În decembrie 1989, într-un interviu acordat la Le Nouvel Observateur, Milan Kundera nu a avut ezitări să răspundă jurnalistului care îi cerea un comentariu despre noul lider care urma să asume preşedinţia Republicii cehoslovace. Viaţa lui Havel, a explicat scriitorul ceh mulţi ani emigrat în Franţa, "este în întregime construită pe o singură mare temă; nu are caracterul unui vagabondaj, nu are schimbări de orientare. Este o singură gradaţie continuă şi dă impresia unei perfecte unităţi de compunere". În fine, viaţa lui Václav Havel se aseamănă cu "o operă de artă".

Probabil că nu există o definiţie mai pasionată din biografia umană şi politică a ultimului preşedinte al Cehoslovaciei şi a primului preşedinte al Republicii Cehe - mort duminică 18 decembrie la vârsta de 75 de ani - decât aceasta lăsată de autorul lucrării Uşurătatea de nesusţinut a fiinţei. Însă acele cuvinte nu erau numai o definiţie de iubire faţă de dramaturgul care în ianuarie 1977, împreună cu Jan Patočka, Zdeněk Mlynář, Jiří Hájek şi Pavel Kohout, a redactat Charta 77, unul din cele mai cunoscute documente ale disensiunii din regimurile comuniste care l-a făcut să stea în închisoare aproape cinci ani. Acele cuvinte indicau ceva mult mai profund şi foarte relevant din punct de vedere politic.

De fapt, Havel rămânea un intelectual şi în momentul în care asuma cea mai înaltă funcţie în stat. Cu toate acestea era un artist intim legat de aspectele cele mai profunde ale vieţii ţării sale, înrădăcinat în specificul tradiţiei populare şi care tocmai pentru aceasta putea să fie considerat ca un "erou modern".

În cuvintele lui Kundera, Havel era "primul reprezentant moral" al ţării sale. Era intelectual care se făcea politician din necesitate şi care îşi asuma responsabilitatea politică şi spirituală de a construi un regim de libertate după ce a contribuit la doborârea unui regim dictatorial care timp de decenii negase acea libertate. Chiar acel regim căruia a avut curajul să-i scrie o scrisoare foarte lungă, la 8 aprilie 1975. În acea depeşă foarte frumoasă adresată lui Gustáv Husák - secretarul general al Comitetului Central al Partidului comunist cehoslovac care îl înlocuise pe Dubcek în timpul tragicei Primăveri de la Praga din 1968 - Havel condamna "omniprezenta şi atotputernica poliţie a statului", "castrarea" intelectuală, "conformismul exterior" al regimului şi obţinerea ordinii sociale "cu preţul crizei spirituale şi morale a societăţii". Un preţ foarte mare care mai devreme sau mai târziu, conform dramaturgului, avea să ducă la căderea regimului comunist. Un regim care avea să cadă "victimă chiar a principiului său aducător de moarte" pentru că "viaţa se poate violenta îndelung şi profund, poate fi strivită şi chinuită, însă este imposibil să fie oprită definitiv".

O viaţă publică ce a avut un nou început în Cehoslovacia între 17 noiembrie şi 29 decembrie 1989 când aşa-numita "revoluţie de catifea" - în ziarele din acea vreme unii au definit-o şi o "revoluţie delicată" - a răsturnat fără vărsare de sânge regimul comunist. Un nou început în care şi semnele şi simbolurile au părut să-şi ia revanşa asupra acelei crize morale şi spirituale pe care o denunţase dramaturgul cu paisprezece ani înainte. De fapt, Havel a jurat fidelitate noii republici în sala Vladislav din castelul din Praga. În aceeaşi sală unde au fost încoronaţi de-a lungul secolelor vechii regi boemi, unde în anul 1935 s-a născut prima republică şi unde regimul comunist a celebrat măreţia sa grosolană.

Totuşi, ceremonia nu s-a terminat în castelul boem ci a continuat în catedrală cu Liturghia de Te Deum celebrată cu ocazia numirii preşedintelui din partea primatului ceh Frantisek Tomásek. Nu se întâmpla aşa ceva din anul 1948. "Ne aflăm aici în catedrala «Sfântul Vito» - a spus cardinalul - mama tuturor bisericilor noastre. Ca întotdeauna în timpul secolelor trecute, în momentele de bucurie suntem adunaţi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru marea speranţă pe care ne-a dat-o în aceste zile".

Havel a trecut prin Poarta de Aur şi a intrat în biserică însoţit de soţia Olga, "morocănoasa" cum o defineşte în memoriile sale, cu care se căsătorise în anul 1964. Înainte de a ajunge la capela "Sfântul Venceslau", unde îl aştepta episcopul Jan Lebeda, Havel s-a îngenuncheat făcându-şi semnul crucii în faţa mormântului regilor boemi şi în faţa relicvelor sfintei Agneza care fusese recent canonizată de Ioan Paul al II-lea. Apoi sub navatele gotice splendide şi enorme au răsunat notele lui Te Deum laudamus al lui Antonin Dvorák, interpretat de Filarmonica din Praga.

Aşadar, ceremonia aceea nu a fost numai redescoperirea unei vechi liturgii care unea politica şi tradiţia, cultura şi religia, ci a reprezentat începutul unei istorii noi. O istorie de libertate pentru care Václav Havel era cea mai importantă emblemă.

(După L'Osservatore romano, 19-20 decembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.