Predici de Advent 2011 de Raniero Cantalamessa (III)

"PÂNĂ LA MARGINILE PĂMÂNTULUI"

Prima evanghelizare a continentului american

1. Credinţa creştină trece oceanul

În urmă cu patru zile, la 12 decembrie, continentul american a celebrat sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de Guadalupe care în Mexic este şi sărbătoare de poruncă. Este o coincidenţă fericită pentru a vorbi, în această meditaţie, despre al treilea mare val evanghelizator în istoria Bisericii, acela care a urmat după descoperirea lumii noi.

Să ne amintim, în linii mari, desfăşurarea acestei activităţi misionare. Înainte de toate o observaţie. Europa creştină, împreună cu credinţa, a exportat în noul continent şi propriile diviziuni. La sfârşitul marelui val misionar, continentul american va reproduce exact situaţia care se desfăşura în Europa: unui Sud în majoritate catolică îi va corespunde un Nord în majoritate protestantă. Noi ne vom ocupa aici numai de evanghelizarea Americii Latine, şi pentru că a fost prima care a avut loc imediat după descoperirea lumii noi.

După ce Cristofor Columb, în anul 1492, s-a întors din călătoria sa cu vestea existenţei de noi ţinuturi (crezute încă parte a Indiei), au izbucnit în Spania catolică, inseparabil amestecate între ele, două decizii: aceea de a duce noilor popoare credinţa creştină şi aceea de a extinde la ele propria suveranitate politică. În acest scop s-a obţinut de la papa Alexandru al VI-lea o decizie cu care se recunoştea Spaniei dreptul asupra tuturor ţinuturilor descoperite la o sută de mile dincolo de Azore şi Portugaliei pe cele dincoace de această linie. După aceea, această linie a fost mutată în favoarea Portugaliei, în aşa fel încât să legitimeze posesia Braziliei. În felul acesta, se schiţa şi lingvistic faţa viitoare a continentului latinoamerican.

Pătrunzând într-o localitate, trupele dădeau de fiecare dată o proclamaţie (requirimiento) cu care locuitorilor le era poruncit să îmbrăţişeze creştinismul şi să recunoască suveranitatea regelui Spaniei¹. Numai câteva spirite mari, în primul rând dominicanii Antonio de Montesino şi Bartolomeo de Las Casas, au avut curajul să-şi ridice glasul împotriva abuzurilor conchistadorilor şi în apărarea drepturilor băştinaşilor. În puţin mai mult de cincizeci de ani, şi datorită slăbiciunii şi diviziunilor regatelor locale, continentul era sub dominaţia spaniolă şi portugheză şi, cel puţin nominal, creştină.

Istoricii recenţi tind să atenueze culorile întunecate aruncate în trecut asupra acestei activităţi misionare. Înainte de toate se afirmă că, spre deosebire de ceea ce se va întâmpla cu triburile "indiene" din America de Nord, în America Latină, oricât au fost de decimate, majoritatea popoarelor băştinaşe au supravieţuit cu propria limbă şi în propriul teritoriu şi au putut să reia şi să reafirme după aceea identitatea şi independenţa lor. Apoi trebuie ţinut cont de condiţionarea care venea pentru misionari de la formarea lor teologică. Luând la literă şi în manieră rigidă maxima "Extra Ecclesiam nulla salus", ei erau convinşi de necesitatea de a boteza cât mai multe persoane posibile în cel mai scurt timp posibil pentru a asigura mântuirea lor veşnică.

Merită să ne oprim un moment asupra acestei axiome care a avut atâta influenţă asupra evanghelizării. Ea a fost formulată în secolul al III-lea de Origene şi mai ales de sfântul Ciprian. La început nu se referea la mântuirea necreştinilor, ci dimpotrivă la cea a creştinilor. De fapt era îndreptată exclusiv spre ereticii şi spre schismaticii din acel timp, pentru a le aminti că, rupând comuniunea eclezială, ei se făceau vinovaţi de un păcat grav, prin care se excludeau singuri de la mântuire. Aşadar era îndreptată spre cei care ieşeau din Biserică, nu spre cei care nu intrau în ea.

Numai într-un al doilea moment, atunci când creştinismul a devenit religie de stat, axioma a început să fie aplicată păgânilor şi iudeilor, pe baza convingerii comune în acea vreme (chiar dacă în mod obiectiv greşită) că de acum mesajul era cunoscut de toţi oamenii, deci refuzarea lui însemna a se face vinovaţi şi pasibili de condamnare.

Tocmai după descoperirea lumii noi acele limite geografice s-au rupt în mod drastic. Descoperirea de popoare întregi care au trăit în afara oricărui contact cu Biserica a constrâns la revizuirea unei interpretări aşa de rigide a axiomei. Teologii dominicani din Salamanca şi, după aceea, câţiva iezuiţi au început să fie în poziţie critică, recunoscând că era posibil a fi în afara Bisericii, fără a fi în mod necesar vinovaţi, deci excluşi de la mântuire. Nu numai atât, dar în faţa modului şi a metodelor inacceptabile cu care a fost Evanghelia a fost vestită uneori indigenilor, unii, pentru prima dată, şi-au pus problema dacă într-adevăr pot fi consideraţi vinovaţi toţi cei care, deşi au cunoscut vestea creştină, nu au aderat la ea².

2. Protagonişti, fraţii

Desigur nu este acesta locul pentru a face o evaluare istorică a primei evanghelizări a Americii Latine. Cu ocazia celui de-al cincilea centenar al său, în mai 1992, s-a ţinut aici la Roma un simpozion internaţional de istorici despre această temă. În discursul său adresat participanţilor, Ioan Paul al II-lea a afirmat: "Fără îndoială, în această evanghelizare, ca în orice operă a omului, au exista rezultate şi greşeli, lumini şi umbre; însă mai multe lumini decât umbre, dacă ne uităm la roadele pe care le găsim după cinci sute de ani: o Biserică vie şi dinamică ce reprezintă astăzi o parte relevantă a Bisericii universale"³.

De cealaltă parte, cu acea ocazie, unii au vorbit despre necesitatea unei "decolonizări" şi "de-evanghelizări", dând impresia să prefere ca evanghelizarea continentului să nu fi avut loc deloc, ci să fi avut loc în mod cunoscut. Cu tot respectul datorat iubirii faţă de popoarele indigene pe care o aveau aceşti autori, eu cred că o astfel de opinie trebuie refuzată în mod energic.

În locul unei lumi fără păcat dar fără Isus Cristos teologia a arătat că preferă o lume cu păcat, dar cu Isus Cristos. "Fericită vină - exclamă liturgia pascală în Exultet - care ai avut parte de un Răscumpărător atât de mare". Nu ar trebui să spunem acelaşi lucru despre evanghelizarea ambelor Americi, de Sud şi de Nord? În locul unui continent fără "greşeli şi umbre" care au însoţit evanghelizarea sa, dar şi fără Cristos, cine nu ar prefera un continent cu aceste umbre, dar cu Cristos? Care creştin, de dreapta sau de stânga (în special dacă este preot sau călugăr) ar putea să spună contrariul fără a renunţa, tocmai prin asta, la propria credinţă?

Am citit undeva această afirmaţie pe care o împărtăşesc pe deplin: "Cel mai mare lucru care a avut loc în anul 1492 nu a fost că Cristofor Columb a descoperit America, ci că America l-a descoperit pe Isus Cristos". E adevărat, nu era Cristos integral din Evanghelie pentru care libertatea este însuşi fundamentul credinţei, dar cine poate pretinde că este purtătorul unui Cristos liber de orice condiţionare istorică? Cei care propun un Cristos revoluţionar, contestatar al structurilor, angajat direct în lupta chiar politică, nu uită oare şi ei ceva din Cristos, de exemplu afirmaţia lui "împărăţia mea nu este din lumea aceasta"?

Dacă în primul val evanghelizator protagoniştii au fost episcopii şi în al doilea monahii, în acest al treilea val protagoniştii indiscutabili au fost fraţii, călugării din ordinele cerşetoare, în primul rând franciscanii, dominicanii, augustinienii şi într-un al doilea moment iezuiţii. Istoricii Bisericii recunosc că în America Latină "membrii ordinelor călugăreşti au determinat istoria misiunilor şi a Bisericilor"⁴.

În privinţa lor este valabilă evaluarea amintită de Ioan Paul al II-lea că "luminile sunt mai mari decât umbrele". N-ar fi cinstit să nu se recunoască sacrificiul personal şi eroismul multora dintre aceşti misionari. Conchistadorii erau mânaţi de spiritul de aventură şi de setea de câştig, dar ei la ce se puteau aştepta părăsind patria lor şi conventurile lor? Nu mergeau pentru a lua, ci pentru a da; voiau să cucerească suflete pentru Cristos, nu supuşi pentru regele Spaniei, chiar dacă împărtăşeau entuziasmul patriotic al conaţionalilor lor. Atunci când se citesc istoriile legate de evanghelizarea unui teritoriu determinat, se vede cât de mult evaluările generice sunt nedrepte şi departe de realitate. Mie mi s-a întâmplat citind chiar acolo cronica începutului misiunii în Guatemala şi în regiunile vecine. Sunt istorii de sacrificii şi peripeţii indescriptibile. Dintr-un grup de 20 de dominicani plecaţi spre lumea nouă şi îndreptaţi spre Filipine, 18 au murit în timpul călătoriei.

În anul 1974 s-a ţinut sinodul despre "evanghelizarea în lumea contemporană". Într-o notă manuscrisă făcută la documentul final (pe care Prefectura Casei Pontificale a avut ideea de a o publica împreună cu programul acestor predici), Paul al VI-lea nota: "Este suficient ceea ce este spus [în document] pentru călugări? Nu trebuie adăugat un cuvânt despre caracterul voluntar, întreprinzător, generos al evanghelizării din partea călugărilor şi călugăriţelor? Evanghelizarea lor trebuie să depindă de aceea a Ierarhiei şi să se coordoneze cu ea, dar este de lăudat originalitatea, genialitatea, dedicarea, adesea de avangardă şi cu tot riscul lor".

Această recunoaştere se aplică pe deplin călugărilor protagonişti ai evanghelizării Americii Latine, mai ales dacă ne gândim la anumite realizări ale lor, cum ar fi vestitele "reducţii" ale iezuiţilor în Paraguay, adică satele în care indios creştini, la adăpost de la samavolniciile autorităţii civile, se puteau instrui în credinţă, dar şi să fructifice talentele lor umane.

3. Problemele actuale

Acum, ca de obicei, să încercăm să trecem la ziua de astăzi şi să vedem ce ne spune istoria din experienţa misionară a Bisericii pe care am reconstruit-o în mod sumar. Condiţiile sociale şi religioase ale continentului s-au schimbat aşa de profund încât este mai util să reflectăm asupra misiunii actuale a evanghelizării în continentul latino-american decât să insistăm asupra a ceea ce putem învăţa sau evita din acel timp.

Asupra acestei teme a existat şi încă este în desfăşurare o aşa de mare cantitate de reflecţie şi de documente din partea magisteriului pontifical, a CELAM şi a fiecărei Biserici locale, încât ar fi arogant din partea mea să cred că pot să adaug ceva nou. Însă pot să împărtăşesc câteva reflecţii sugerate de experienţa mea în domeniu, deoarece am avut ocazia de a predica exerciţii spirituale conferinţelor episcopale, clerului şi poporului din aproape toate ţările din America Latină şi în unele dintre ele de mai multe ori. Şi pentru că problemele care se pun, în acest domeniu, în America Latină nu sunt până la urmă aşa de diferite de cele din restul Bisericii.

O reflecţie se referă la necesitatea de a depăşi o excesivă polarizare prezentă peste tot în Biserică, dar deosebit de acută în America Latină, în special în anii trecuţi: polarizarea dintre sufletul activ şi sufletul contemplativ, dintre Biserica angajării sociale faţă de cei săraci şi Biserica vestirii credinţei. În faţa oricărei diferenţe noi suntem tentaţi în mod instinctiv să face o alegere de parte, preamărind una şi dispreţuind-o pe cealaltă. Învăţătura despre carisme ne scuteşte de această luptă. Darul Bisericii catolice este de a fi, întocmai, catolică, adică deschisă să primească darurile cele mai diferite care provin de la acelaşi Duh.

Acest lucru îl demonstrează istoria ordinelor călugăreşti care au întrupat instanţe diferite şi uneori opuse: inserarea în lume şi fuga de lume, apostolatul printre cei inteligenţi, cum ar fi iezuiţii, şi apostolul în rândul poporului, cum ar fi capucinii. Există loc şi pentru unii şi pentru alţii. Mai mult, avem nevoie unii de alţii, neputând nimeni să realizeze Evanghelia integrală şi să-l reprezinte pe Cristos în toate aspectele vieţii sale. Aşadar, fiecare ar trebui să se bucure că alţii fac ceea ce el nu poate să facă: acela care cultivă viaţa spirituală şi vestirea Cuvântului că există acela care se dedică dreptăţii şi promovării sociale, şi viceversa. Este mereu valabil avertismentul Apostolului: "Să încetăm odată să ne judecăm unii pe alţii!" (cf. Rom 14,13).

O a doua observaţie se referă la problema exodului de catolici spre alte denominaţiuni creştine. Înainte de toate trebuie amintit că nu se pot califica fără deosebire aceste denominaţiuni diferite ca "secte". Cu unele dintre ele, inclusiv penticostalii, Biserica catolică menţine de mulţi ani un dialog ecumenic oficial, lucru pe care nu l-ar face dacă le-ar considera pur şi simplu secte.

Promovarea acestui dialog, şi la nivel local, este cel mai bun mijloc pentru a scoate otrava din climă, pentru a izola sectele mai agresive şi a descuraja practica prozelitismului. În urmă cu câţiva ani s-a ţinut la Buenos Aires o întâlnire ecumenică de rugăciune şi de împărtăşire a Cuvântului cu participarea arhiepiscopului catolic şi a liderilor altor Biserici, fiind prezente şapte mii de persoane. S-a văzut cu claritate posibilitatea unui raport nou între creştini, cu atât mai constructivă pentru credinţă şi evanghelizare.

Într-un document al său, Ioan Paul al II-lea afirma că răspândirea sectelor ne obligă să ne întrebăm asupra motivului, asupra a ceea ce lipseşte în pastoraţia noastră. Convingerea pe care mi-am făcut-o pe baza experienţei - şi nu numai în ţările din America Latină - este următoarea. Ceea ce atrage afară din Biserică nu sunt anumite forme de evlavie populară alternative pe care, mai mult, majoritatea celorlalte Biserici şi sectele le resping şi le combat. Este o vestire, eventual parţial dar incisivă, a harului lui Dumnezeu, posibilitatea de a-l experimenta pe Isus ca Domn şi Mântuitor personal, apartenenţa la un grup care ia personal asupra sa necesităţile tale, care se roagă pentru tine în timpul bolii când medicina nu mai are nimic de spus.

Dacă pe de o parte ne putem bucura că aceste persoane l-au întâlnit pe Cristos şi s-au convertit, pe de altă parte este trist că pentru a face asta au simţit nevoia de a părăsi Biserica lor. În majoritatea Bisericilor la care ajung aceşti fraţi, totul se învârteşte în jurul primei convertiri şi al acceptării lui Isus ca Domn. În Biserica catolică, graţie sacramentelor, magisteriului, spiritualităţii foarte bogate, există avantajul de a nu ne opri la acest stadiu iniţial, ci de a ajunge la plinătatea şi la perfecţiunea vieţii creştine. Sfinţii sunt dovada. Însă este nevoie ca acel început conştient şi personal să fie pus şi în acest lucru provocarea comunităţilor evanghelice şi penticostale ne este stimulent.

În aceasta, Reînnoirea Carismatică se revelează mai mult ca oricând, conform cuvântului lui Paul al VI-lea, "o şansă pentru Biserică". În America Latină, păstorii Bisericii îşi dau seama că Reînnoirea Carismatică nu este (aşa cum au crezut unii la început) "parte a problemei" exodului catolicilor din Biserică, ci este mai degrabă parte a soluţiei problemei. Statisticile nu vor revela niciodată câte persoane au rămas fidele Bisericii graţie ei, găsind în cadrul ei ceea ce alţii căutau în altă parte. Numeroasele comunităţi născute din sânul Reînnoirii Carismatice, chiar cu limitele lor şi uneori devierile lor, prezente în orice iniţiativă umană, sunt la avangardă în slujirea Bisericii şi a evanghelizării.

4. Rolul călugărilor în noua evanghelizare

Am spus că nu vreau să mă opresc asupra primei evanghelizări. Însă un lucru trebuie să reţinem din ea: importanţa ordinelor călugăreşti tradiţionale în vederea evanghelizării. Fericitul Ioan Paul al II-lea le-a dedicat lor Scrisoarea apostolică la a V-lea centenar al primei evanghelizări a continentului intitulată, în original, "Los caminos del Evangelio". Ultima parte a scrisorii tratează tocmai despre "călugării în noua evanghelizare": "Călugării - scrie el - care au fost primii evanghelizatori - şi au contribuit în manieră aşa de relevantă la menţinerea vie a credinţei în continent - nu pot să lipsească la această convocare eclezială a noii evanghelizări. Diferitele carisme ale vieţii consacrate fac viu mesajul lui Isus, prezent şi actual în orice timp şi loc"⁵.

Viaţa de comunitate, faptul de a avea o conducere centralizată şi locuri de formare de nivel superior a fost ceea ce a permis ordinelor călugăreşti de atunci o aşa de vastă activitate misionară. Însă astăzi, ce a mai rămas din această forţă a lor? Vorbind din interiorul unuia din aceste ordine vechi, pot îndrăzni să mă exprim cu o anumită libertate. Scăderea rapidă a vocaţiilor în ţările occidentale determină o situaţie periculoasă: aceea de a dedica aproape toate forţele proprii pentru a satisface exigenţele interne ale propriei familii călugăreşti (formarea tinerilor, menţinerea structurilor şi a operelor), fără multe forţe vii care să fie incluse în cercul mai amplu al Bisericii. Deci o concentrare asupra lor însăşi. În Europa ordinele călugăreşti tradiţionale sunt constrânse să reunească mai multe provincii în una şi să închidă cu durere o casă după alta.

Secularizarea este desigur unul din motivele scăderii vocaţiilor, dar nu este singurul. Există comunităţi călugăreşti întemeiate recent care atrag cete de tineri. În scrisoarea citată, Ioan Paul al II-lea îi îndemna pe călugării şi călugăriţele din America Latină să "evanghelizeze pornind de la o profundă experienţă a lui Dumnezeu". Cred că aici este punctul: "o profundă experienţă a lui Dumnezeu". Acest lucru atrage vocaţiile şi creează premisele pentru un nou val eficace de evanghelizare. maxima "nemo dat quod non habet", nimeni nu poate da ceea ce nu are, este valabil mai mult ca oricând în acest domeniu.

Superiorul provincial al capucinilor din regiunea Marche, care este şi superiorul meu, a scris pentru acest Advent o scrisoare tuturor fraţilor. În ea lansează o provocare care cred că face bine tuturor comunităţilor călugăreşti tradiţionale să o asculte:

"Tu care citeşti aceste rânduri trebuie să-ţi imaginezi că «eşti Duhul Sfânt". Da, ai înţeles bine: nu numai că eşti «plin de Duh Sfânt" prin sacramentele pe care le-ai primit, ci chiar «că eşti" Duhul Sfânt, a Treia Persoană a Preasfintei Treimi. Şi, în acest rol, gândeşte că ai puterea de a chema şi de a trimite un tânăr pe o cale care să-l ajute să meargă spre perfecţiunea carităţii, viaţa călugărească mai exact. Ai avea curajul să-l trimiţi în fraternitatea ta, cu siguranţa şi garanţia că fraternitatea ta poate să fie locul care să-l ajute în mod serios să ajungă la perfecţiunea carităţii în caracterul concret al vieţii zilnice? Cu alte cuvinte: dacă un tânăr ar veni să trăiască timp de câteva zile sau luni în fraternitatea ta, împărtăşind rugăciunea, viaţa fraternă, apostolatul... s-ar îndrăgosti de viaţa noastră?".

Când s-au născut ordinele cerşetoare, dominicanii şi franciscanii, la începutul secolului al XIII-lea, şi ordinele monastice preexistente au beneficiat de la ele şi şi-au însuşit chemarea la o sărăcie mai mare şi la o viaţă mai evanghelică, trăind conform propriei carisme. N-ar trebui să facem acelaşi lucru astăzi noi, ordinele tradiţionale, faţă de noile forme de viaţă consacrată apărute în Biserică?

Harul acestor noi realităţi este multiform, dar are o denumire comună care se numeşte Duhul Sfânt, "noi Rusalii". După Conciliu aproape toate ordinele călugăreşti preexistente au revizuit şi reînnoit propriile constituţii, dar deja în anul 1981, fericitul Ioan Paul al II-lea avertiza: "Toate opera de reînnoire a Bisericii pe care Conciliul al II-lea din Vatican a propus-o şi a iniţiat-o aşa de providenţial... nu se poate realiza decât în Duhul Sfânt, adică prin ajutorul luminii sale şi al forţei sale"⁶.

"Duhul Sfânt - spunea sfântul Bonaventura - merge acolo unde este iubit, unde este invitat, unde este aşteptat"⁷. Trebuie să deschidem comunităţile noastre la suflarea Duhului care reînnoieşte rugăciunea, viaţa fraternă, iubirea faţă de Cristos şi cu ea zelul misionar. Desigur, a privi înapoi la propriile origini şi la propriul fondator, dar a privi şi înainte.

Observând situaţia ordinelor vechi în lumea occidentală, apare spontan întrebarea pe care Ezechiel a auzit-o rostită asupra întinderii de oase uscate: "Vor putea să trăiască din nou aceste oase?". Oasele uscate despre care se vorbeşte în text nu sunt nişte morţi, ci nişte vii; sunt poporul lui Israel în exil care spune: "Oasele noastre sunt uscate, speranţa noastră a dispărut, noi suntem pierduţi!". Sunt sentimentele care apar, uneori, şi în noi, cei care aparţinem ordinelor călugăreşti vechi.

Cunoaştem răspunsul plin de speranţă pe care Dumnezeu îl dă la acea întrebare: "Voi pune în voi Duhul meu şi veţi trăi; vă voi aduce în ţara voastră şi veţi şti că eu, Domnul, am vorbit şi am împlinit, spune Domnul". Trebuie să credem şi să sperăm că se va adeveri şi pentru noi şi pentru Biserica întreagă ceea ce se spune la sfârşitul profeţiei: "Duhul a intrat în ele: s-au întors la viaţă şi s-au ridicat în picioare; erau o armată mare, foarte mare" (cf. Ez 37,1-4).

În urmă cu patru zile, aminteam la început, America Latină a celebrat sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de Guadalupe. Se discută mult asupra istoricităţii faptelor care sunt la originea acestei devoţiuni. Trebuie să înţelegem ce înseamnă fapt istoric. Există atâtea fapte care realmente s-au întâmplat, dar care nu sunt istorice pentru că "istoric", în sensul cel mai adevărat, nu este tot ceea ce s-a întâmplat, ci numai ceea ce, în afară de faptul de a se fi întâmplat, a avut incidenţă în viaţa unui popor, a creat ceva nou, a lăsat o urmă în istorie. Şi ce urmă a lăsat devoţiunea faţă de Fecioara de Guadalupe în istoria religioasă a poporului mexican şi latino-american!

Este de mare semnificaţie simbolică faptul că, la începuturile evanghelizării continentului american, în anul 1531, pe colina Tepyac la nord de Ciudad de Mexico, imaginea Fecioarei s-a imprimat pe mantia, tilma, sfântului Diego ca "la Morenita", adică având trăsăturile unei umile tinere mulatre. Nu se putea spune în manieră mai sugestivă că Biserica, în America Latină, este chemată să devină - şi vrea să devină - indigenă cu indigenii, mulatră cu mulatri, toată cu toţi.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Cf. J. Glazik, în: Storia della Chiesa, condusă de H. Jedin, vol. VI, Milano Jaca Book, 1075, pag. 702.
² F. Sullivan, Salvation outside the Church? Tracing the History of the Catholic Response, Paulist Press, New York 1992.
³ Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanţilor la Simpozionul internaţional despre evanghelizare în America Latină, 14 mai 1992.
⁴ Cf. Glazik, o.c., pag. 708.
⁵ Ioan Paul al II-lea, Los caminos del Evangelio, nr. 24 (AAS 83 [1991], pag. 22 şu).
⁶ Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică A Concilio Constantinopolitano I (25 martie 1981).
⁷ Sfântul Bonaventura, Predică pentru Duminica a IV-a după Paşti, 2 (ed. Quaracchi, IX, pag. 311).

lecturi: 10.