Vatican: Audienţa generală de miercuri, 14 decembrie 2011. Despre Isus care vindecă

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să reflectez cu voi asupra rugăciunii lui Isus legată de minunata sa acţiune vindecătoare. În Evanghelii sunt prezentate diferite situaţii în care Isus se roagă în faţa operei benefice şi vindecătoare a lui Dumnezeu Tatăl, care acţionează prin intermediul Lui. E vorba de o rugăciune care, încă o dată, manifestă raportul unic de cunoaştere şi de comuniune cu Tatăl, în timp ce Isus se lasă implicat cu mare participare umană în suferinţa prietenilor săi, de exemplu a lui Lazăr şi a familiei sale, sau a atâtor săraci şi bolnavi pe care El vrea să-i ajute în mod concret.

Un caz semnificativ este vindecarea surdo-mutului (cf. Mc 7,32-37). Relatarea evanghelistului Marcu - pe care tocmai am auzit-o - arată că acţiunea vindecătoare a lui Isus este legată cu raportul său intens fie cu aproapele - bolnavul - fie cu Tatăl. Scena minunii este descrisă cu grijă astfel: "Luându-l la o parte din mulţime, i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, privind spre cer, a suspinat şi a zis: «Effata!», care înseamnă «Deschide-te!»" (7,33-34). Isus vrea ca vindecarea să aibă loc "la o parte din mulţime". Acest lucru nu pare să fie datorat numai faptului că minunea trebuie să fie ascunsă de oameni pentru a evita ca să se formeze interpretări limitative sau deformate ale persoanei lui Isus. Alegerea de a-l duce pe bolnav la o parte face în aşa fel încât, în momentul vindecării, Isus şi surdo-mutul să fie singuri, apropiaţi într-o relaţie singulară. Cu un gest, Domnul atinge urechile şi limba bolnavului, adică sediile specifice ale infirmităţii sale. Intensitatea atenţiei lui Isus se manifestă şi în trăsăturile neobişnuite ale vindecării: El foloseşte propriile degete şi chiar propria salivă. Şi faptul că Evanghelistul prezintă cuvântul original pronunţat de Domnul - "Effata", adică "Deschide-te!" - evidenţiază caracterul singular al scenei.

Însă punctul central al acestui episod este faptul că Isus, în momentul de a săvârşi vindecarea, caută direct raportul său cu Tatăl. De fapt, relatarea spune că El "privind spre cer, a suspinat" (v. 34). Atenţia faţă de bolnav, grija lui Isus faţă de el, sunt legate de o profundă atitudine de rugăciune îndreptată spre Dumnezeu. Şi suspinul este descris cu un verb care în Noul Testament indică aspiraţia spre ceva bun care încă lipseşte (cf. Rom 8,23). Aşadar, ansamblul relatării arată că implicarea umană cu bolnavul îl duce pe Isus la rugăciune. Încă o dată iese în evidenţă raportul său unic cu Tatăl, identitatea sa de Fiu Unic Născut. În El, prin intermediul persoanei sale, se face prezentă acţiunea vindecătoare şi benefică a lui Dumnezeu. Nu este o întâmplare că acel comentariu conclusiv al oamenilor după minune aminteşte de evaluarea creaţiei la începutul Genezei: "Toate le-a făcut bine" (Mc 7,37). În acţiunea vindecătoare a lui Isus intră în mod clar rugăciunea, cu privirea sa îndreptată spre cer. Forţa care l-a vindecat pe surdo-mut este desigur provocată de compasiunea faţă de el, dar provine de la recurgerea la Tatăl. Se întâlnesc aceste două relaţii: relaţia umană de compasiune cu omul, care intră în relaţia cu Dumnezeu şi astfel devine vindecare.

În relatarea învierii lui Lazăr făcută de Ioan, tot această dinamică este mărturisită cu o claritate şi mai mare (cf. In 11,1-44). Şi aici se împletesc, pe de o parte, legătura lui Isus cu un prieten şi cu suferinţa sa şi, pe de altă parte, relaţia filială pe care El o are cu Tatăl. Participarea umană a lui Isus la evenimentul lui Lazăr are trăsături deosebite. În întreaga relatare este amintită în mod repetat prietenia cu el, precum şi cu surorile Marta şi Maria. Însuşi Isus afirmă: "Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar mă duc să-l trezesc" (In 11,11). Afecţiunea sinceră faţă de prieten este evidenţiată şi de surorile lui Lazăr, precum şi de iudei (cf. In 11,3; 11,36), se manifestă în înduioşarea profundă a lui Isus la vederea durerii lui Marta şi Maria şi a tuturor prietenilor lui Lazăr şi ajunge până la izbucnirea în plâns - aşa de profund uman - când se apropie de mormânt: "Iar Isus, când a văzut-o că plânge [Marta] şi că plâng şi iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat. Şi a zis: «Unde l-aţi pus?» I-au răspuns: «Doamne, vino şi vezi!» Isus a lăcrimat" (In 11,33-35).

Această legătură de prietenie, participarea şi înduioşarea lui Isus în faţa durerii rudelor şi cunoscuţilor lui Lazăr se leagă, în toată relatarea, cu un raport continuu şi intens cu Tatăl. Încă de la început, evenimentul este citit de Isus în relaţie cu propria identitate şi misiune şi cu glorificarea care Îl aşteaptă. De fapt, la vestea bolii lui Lazăr, El comentează: "Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea" (In 11,4). Şi vestea morţii prietenului este primită de Isus cu profundă durere umană, dar mereu în referinţă clară la raportul cu Dumnezeu şi la misiunea pe care i-a încredinţat-o; El spune: "Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeţi" (In 11,14-15). Momentul rugăciunii explicite a lui Isus către Tatăl în faţa mormântului este rezultatul natural al întregului eveniment, desfăşurat pe acest registru dublu al prieteniei cu Lazăr şi al raportului filial cu Dumnezeu. Şi aici cele două relaţii merg împreună. "Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: «Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat»" (In 11,41): este o euharistie. Fraza revelează că Isus nu a lăsat nici măcar pentru o clipă rugăciunea de cerere pentru viaţa lui Lazăr. Această rugăciune continuă ba chiar a întărit legătura cu prietenul şi, în acelaşi timp, a confirmat decizia lui Isus de a rămâne în comuniune cu voinţa Tatălui, cu planul său de iubire, în care boala şi moartea lui Lazăr trebuie considerate ca un loc în care se manifestă gloria lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, citind această relatare, fiecare dintre noi este chemat să înţeleagă că în rugăciune de cerere adresată Domnului nu trebuie să ne aşteptăm o împlinire imediată a ceea ce cerem, a voinţei noastre, ci să ne încredinţăm mai degrabă voinţei Tatălui, citind fiecare eveniment în perspectiva gloriei sale, a planului său de iubire, adesea misterios în ochii noştri. Pentru aceasta, în rugăciunea noastră, cererea, lauda şi mulţumirea ar trebui să se unească împreună, chiar şi atunci când ni se pare că Dumnezeu nu răspunde la aşteptările noastre concrete. Abandonarea în iubirea lui Dumnezeu, care ne precede şi ne însoţeşte mereu, este una din atitudinile de fond a lui dialogului nostru cu El. Catehismul Bisericii Catolice comentează astfel rugăciunea lui Isus în relatarea învierii lui Lazăr: "Astfel, purtată de aducerea de mulţumire, rugăciunea lui Isus ne dezvăluie cum trebuie să cerem: înainte ca darul să fie dat, Isus adevăr la Cel care dă şi care în darurile sale se dă pe sine. Cel ce dăruie este mai de preţ decât darul acordat, El este «Comoara», şi în El se află inima Fiului său; darul este numai «pe deasupra» (cf. Mt 6,21 şi 6,33)" (2604). Acest lucru mi se pare foarte important: înainte ca darul să fie acordat, a adera la Cel care dăruieşte; donatorul este mai preţios decât darul. Deci şi noi, dincolo de ceea ce Dumnezeu ne dă atunci când îl invocăm, darul cel mai mare pe care ni-l poate da este prietenia sa, prezenţa sa, iubirea sa. El este comoara preţioasă pe care trebuie să o cerem şi să o păstrăm mereu.

Rugăciunea pe care Isus o rosteşte în timp ce este dată la o parte piatra de la intrarea în mormântul lui Lazăr prezintă apoi o dezvoltare singulară şi neaşteptată. De fapt, el, după ce i-a mulţumit lui Dumnezeu Tatăl, adaugă: "Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulţimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis" (In 11,42). Cu rugăciunea sa, Isus vrea să conducă la credinţă, la încrederea totală în Dumnezeu şi în voinţa sa şi vrea să arate că acest Dumnezeu care atât de mult l-a iubit pe om şi lumea încât l-a trimis pe Fiul său Unicul Născut (cf. In 3,16), este Dumnezeul Vieţii, Dumnezeul care aduce speranţă şi este capabil să răstoarne situaţiile omeneşte imposibile. Aşadar, rugăciunea încrezătoare a unuia care crede este o mărturie vie a acestei prezenţe a lui Dumnezeu în lume, a interesării sale faţă de om, a acţiunii sale pentru a realiza planul său de mântuire.

Cele două rugăciuni ale lui Isus meditate acum, care însoţesc vindecarea surdo-mutului şi învierea lui Lazăr revelează că legătura profundă dintre iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele trebuie să intre şi în rugăciunea noastră. În Isus, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, atenţia faţă de celălalt, în special dacă este nevoiaş şi suferind, înduioşarea în faţa durerii unei familii prietene, Îl fac să se adreseze Tatălui, în acea relaţie fundamentală care conduce toată viaţa sa. Dar şi viceversa: comuniunea cu Tatăl, dialogul constant cu El, îl face pe Isus să fie atent în mod unic faţă de situaţiile concrete ale omului pentru a aduce în ele consolarea şi iubirea lui Dumnezeu. Relaţia cu omul ne conduce spre relaţia cu Dumnezeu şi aceea cu Dumnezeu ne conduce din nou la aproapele.

Iubiţi fraţi şi surori, rugăciunea noastră deschide uşa pentru Dumnezeu care ne învaţă să ieşim constant din noi înşine pentru a fi capabili să devenim aproapele pentru alţii, în special în momentele de încercare, pentru a le duce mângâiere, speranţă şi lumină. Domnul să ne dea să fim capabili de o rugăciune tot mai intensă, pentru a întări raportul nostru personal cu Dumnezeu Tatăl, a lărgi inima noastră la necesităţile celui care este lângă noi şi a simţi frumuseţea de a fi "fii în Fiul" împreună cu atâţia fraţi. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.