Predici de Advent 2011 de Raniero Cantalamessa (II)

"NU MAI ESTE NICI GREC, NICI IUDEU, NICI BARBAR, NICI SCIT"

Al doilea val evanghelizator după invaziile barbare

Sfinte Părinte, Venerabili Părinţi, fraţi şi surori, în această meditaţie aş vrea să vorbesc despre al doilea mare val de evanghelizare în istoria Bisericii, acela care a urmat după prăbuşirea imperiului roman şi după amestecarea popoarelor provocată de invaziile barbare, tot cu scopul practic de a vedea ce putem învăţa din el pentru ziua de astăzi. Dată fiind lărgimea perioadei istorice examinate şi scurtimea impusă unei predici, nu va putea să fie vorba decât despre o reconstrucţie cum se zice "generală".

1. O decizie epocală

În momentul sfârşitului oficial al imperiului roman în anul 476, Europa prezintă, de acum de mult timp, o faţă nouă. În locul unicului imperiu există atâtea regate aşa-numite romano-barbare. Grosso modo, pornind din nord, situaţia este aceasta: în locul provinciei romane Britannia sunt englezii şi saxonii, în vechile provincii Galia sunt francii, la estul Rinului sunt frizonii şi germanii, în peninsula iberică sunt vizigoţii, în Italia sunt ostrogoţii şi mai târziu longobarzii, în Africa de Nord sunt vandalii. În Orient încă rezistă imperiul bizantin.

Biserica se află în faţa unei decizii epocale: ce atitudine să ia în faţa acestei situaţii noi? Nu s-a ajuns imediat şi fără sfâşieri la determinarea care a deschis Biserica spre viitor. În parte se repeta ceea ce a avut loc în momentul dezlipirii de iudaism pentru a-i primi în Biserică pe păgâni. Rătăcirea generală a creştinilor a ajuns la apogeu cu ocazia prădării Romei din anul 410 din partea lui Alaric regele goţilor. S-a crezut că a venit sfârşitul lumii, lumea fiind de acum identificată cu lumea romană şi lumea romană cu creştinismul. Sfântul Ieronim este glasul cel mai reprezentativ al acestei rătăciri generale. "Cine ar fi crezut, scria el, că această Romă, construită pe victoriile repurtate asupra întregului univers, va trebui să se prăbuşească într-o zi?"¹.

Cel care a contribuit mai mult, din punct de vedere intelectual, să ducă credinţa în lumea nouă a fost Augustin cu opera De civitate Dei. În viziunea sa, care marchează începutul unei filozofii a istoriei, el deosebeşte cetatea lui Dumnezeu de cetatea pământească, identificată din când în când (forţând un pic însăşi gândirea lui) cu cetatea Satanei. Prin cetatea pământească el înţelege orice realizare politică inclusiv aceea din Roma. Aşadar, nici un sfârşit al lumii, ci numai sfârşitul unei lumi!

În practică, un rol determinant în deschiderea credinţei la noua realitate şi în coordonarea iniţiativelor a fost desfăşurat de Pontiful Roman. Sfântul Leon cel Mare are conştiinţa clară că Roma creştină va supravieţui Romei păgâne şi chiar "va conduce cu religia sa divină mai pe larg decât a făcut-o aceasta cu dominaţia ei pământească"².

Puţin câte puţin atitudinea creştinilor faţă de popoarele barbare se schimbă; de la fiinţe inferioare, incapabile de civilizaţie, ele încep să fie considerate ca posibili viitori fraţi de credinţă. De la ameninţare permanentă lumea barbară începe să apară creştinilor un nou, vast câmp de misiune. Paul proclamase abolite cu Cristos distincţiile de rasă, de religie, de cultură şi de clasă socială prin cuvintele: "Nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos care este totul în toate" (Col 3,11); dar câtă trudă pentru a traduce această revoluţie în realitatea istoriei! Şi nu numai atunci!

2. Reevanghelizarea Europei

Faţă de popoarele barbare Biserica a trebuit să ducă două bătălii. Prima a fost împotriva ereziei ariane. Multe triburi barbare, mai ales goţii, înainte de a pătrunde ca nişte cuceritori în inima imperiului, în Orient au avut contacte cu creştinismul şi îl primiseră în versiunea ariană la modă atunci, şi prin lucrarea desfăşurată la ei de episcopul Ulfila (311-383), traducător al Bibliei în gotică. Odată intraţi în teritoriile occidentale, au adus cu ei această versiune eretică a creştinismului.

Însă arianismul nu avea o proprie organizare unitară şi nici o cultură şi o teologie comparabilă cu aceea a catolicilor. În cursul secolului al VI-lea, unul după altul, regatele barbare au părăsit arianismul pentru a adera la credinţa catolică, graţie operei câtorva mari episcopi şi scriitori catolici şi, uneori, şi prin calcule politice. Un moment decisiv a fost Conciliul din Toledo din anul 589, animat de Leandru de Sevilla, care a marcat sfârşitul arianismului vizigot în Spania şi în practică în tot Occidentul.

Însă bătălia împotriva arianismului nu era lucru nou, începuse în îndepărtatul an 325. Adevărata acţiune nouă dusă la capăt de Biserică, după apusul imperiului roman, a fost evanghelizarea păgânilor. Aceasta a avut loc în două direcţii: ca să spunem aşa, ad intra şi ad extra, adică la popoarele din vechiul imperiu şi în cele apărute de puţin timp pe scenă. În teritoriile din vechiul imperiu, Italia şi provincii, Biserica s-a implantat până acum aproape numai în oraşe. Era vorba să se extindă prezenţa ei la ţară şi în sate. Termenul "păgân" derivă, aşa cum se ştie, de la "pagus", sat, şi a luat semnificaţia pe care o are acum din faptul că evanghelizarea satelor a avut loc, în general, cu mult după aceea a oraşelor.

Desigur, ar fi interesant să urmărim şi acest filon al evanghelizării care a dus la naşterea şi la dezvoltarea sistemului parohiilor, ca subdiviziuni ale diecezei, însă pentru scopul pe care mi l-am fixat trebuie să mă limitez la cealaltă direcţie a evanghelizării, cea ad extra, destinată să ducă Evanghelia la popoarele barbare intrate în Europa insulară şi centrală, adică în Anglia, Olanda, Franţa şi Germania actuale.

Un moment decisiv în această acţiune a fost convertirea regelui merovingian Clodoveu care în noaptea de Crăciun din anul 498 sau 499 a fost botezat de episcopul de Reims, sfântul Remigiu. Astfel el decidea, conform obiceiului timpului, nu numai viitorul religios al poporului franc, ci şi al altor popoare cucerite de el de o parte şi de cealaltă a Rinului. Este celebră fraza pe care episcopul Remigiu a rostit-o în momentul când l-a botezat pe Clodoveu: "Mitis depone colla, Sigamber; adora quod incendisti, incende quod adorasti" ("Pleacă-ţi grumazul cu umilinţă, mândrule Sigambru: adoră ceea ce ai ars, arde ceea ce ai adorat"). Acestui fapt îşi datorează Franţa titlul de "fiica întâi născută a Bisericii"³.

Încreştinarea continentului a fost dusă la capăt în secolul al IX-lea cu convertirea, făcută de sfinţii Ciril şi Metodiu, a popoarelor slave care veniseră să ocupe, în Europa de est, teritoriile lăsate libere de precedentele valuri migratoare care s-au mutat în Occident.

Evanghelizarea barbarilor prezenta o nouă condiţie, faţă de cea precedentă a lumii greco-romane. Acolo creştinismul avea în faţa sa o lume cultă, organizată, cu orânduiri, legi, limbaje comune; avea deci o cultură cu care să dialogheze şi cu care să se confrunte. Acum trebuie să facă, în acelaşi timp, operă de civilizare şi de evanghelizare; trebuie să-i înveţe să citească şi să scrie în timp ce învaţă doctrina creştină. Înculturarea se prezenta sub o formă complet nouă.

3. Epopeea monastică

Opera uriaşă despre care am putut să trasez aici doar liniile mari a fost dusă înainte cu participarea tuturor componentelor Bisericii. În primul rând a Papei, de la iniţiativa căruia directă provine evanghelizarea englezilor şi care a avut o parte activă în evanghelizarea Germaniei prin acţiunea sfântului Bonifaciu şi a popoarelor slave prin acţiunea sfinţilor Ciril şi Metodiu; apoi de la episcopi, de la parohi, treptat ce se formau comunităţi locale stabile. Un rol tăcut, dar decisiv, a fost exercitat de câteva femei. În spatele câtorva mari convertiri ale regilor barbari există adesea influenţa exercitată asupra lor de soţiile lor: sfânta Clotilda pentru Clodoveu, sfânta Teodolinda pentru regele longobard Autari, soţia catolică a regelui Edvin care a introdus creştinismul în nordul Angliei.

Însă adevăraţii protagonişti ai reevanghelizării Europei după invaziile barbare au fost monahii. În Occident, monahismul, început în secolul al IV-lea, se răspândeşte rapid în doi timpi şi din două direcţii diferite. Primul val porneşte din Galia meridională şi centrală, în special de la Lerin (410) şi de la Auxerre (418), şi graţie sfântului Patriciu, format în cele două centre, ajunge în Irlanda de unde va rodi întreaga viaţă religioasă. De aici, cu sfântul Columban, întemeietor de Iona (521-597), trece în Scoţia şi cu sfântul Cuthbert de Lindisfarne (635-687) în Anglia de nord, implantând acolo un creştinism şi un monahism cu puternice nuanţe celtice.

Al doilea val monastic, destinat să învingă şi să unifice diferitele forme de monahism occidental, îşi are originea în Italia de la sfântul Benedict (+547). Lui îi aparţineau monahul Augustin şi însoţitorii, trimişi de sfântul papă Grigore cel Mare. Ei au evanghelizat sudul Angliei, ducând cu ei un creştinism de tip roman care a ajuns să prevaleze asupra celui celtic şi să uniformizeze la restul creştinătăţii (de exemplu în ce priveşte data Paştelui) insulele britanice.

Între secolele V-VIII, Europa se acoperă literalmente de mănăstiri, dintre care multe vor desfăşura o misiune primară în formarea Europei, nu numai a credinţei sale, ci şi a artei, culturii şi agriculturii sale. Pe bună dreptate, sfântul Benedict a fost proclamat Patron al Europei şi Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, în anul 2005, a ales Subiaco pentru lecţia sa magistrală despre rădăcinile creştine ale Europei.

Marile figuri de monahi evanghelizatori ai continentului aparţin aproape toţi de primele curente amintite, cel care se întoarce pe continent din Irlanda şi din Anglia. Numele cele mai reprezentative sunt cele al sfântului Columban (542-615) şi al sfântului Bonifaciu (672-754). Primul, pornind de la Luxeuil, a evanghelizat numeroase regiuni din nordul Galiei şi triburile germane meridionale, ajungând până la Bobbio, în Italia; al doilea, considerat evanghelizatorul Germaniei, de la Fulda şi-a extins acţiunea sa misionară până în Frizia, actuala Olanda. Lui i-a dedicat Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea una din catehezele sale de miercuri, la 11 martie 2009, scoţându-i în evidenţă colaborarea strânsă cu Pontiful Roman şi acţiunea civilizatoare la popoarele evanghelizate de el.

Citind vieţile lor există impresia de a retrăi aventura misionară a apostolului Paul: aceeaşi dorinţă puternică de a duce evanghelia la toată făptura, acelaşi curaj în înfruntarea tuturor felurilor de pericole şi de suferinţe şi, pentru sfântul Bonifaciu şi atâţia alţii, şi aceeaşi soarta finală a martiriului.

Lacunele acestei evanghelizări pe rază largă sunt cunoscute şi tocmai confruntarea cu sfântul Paul scoate în evidenţă principala lacună. Apostolul, împreună cu evanghelizarea se îngrijea, în orice loc, şi de întemeierea unei Biserici care să asigure continuitatea şi dezvoltarea. Adesea, datorită lipsei de mijloace şi datorită dificultăţii de a se mişca în cadrul unei societăţi încă la starea monastică, aceşti pionieri nu erau în măsură să asigure o continuare a operei lor.

Din programul indicat de sfântul Remigiu lui Clodoveu popoarele barbare tindeau să pună în practică numai o parte: adorau ceea ce au ars, dar nu ardeau ceea ce au adorat. Multă parte din bătălia lor idolatră şi păgână rămânea şi apărea din nou la prima ocazie. Se întâmpla ca şi cu anumite drumuri trasate în pădure: neîntreţinute şi netraficate ele erau repede luate înapoi şi şterse de jungla înconjurătoare. Opera cea mai durabilă a acestor mari evanghelizatori a fost tocmai întemeierea unei reţele de mănăstiri, cu Augustin în Anglia şi sfântul Bonifaciu în Germania, înfiinţarea de dieceze şi celebrarea de sinoade care vor asigura în continuare reluarea unei evanghelizări mai durabile şi mai în profunzime.

4. Misiune şi contemplaţie

Acum a venit momentul să scoatem câteva indicaţii pentru astăzi din cadrul istoric tratat. Notăm înainte de toate o anumită analogie între epoca pe care am revizitat-o şi situaţia actuală. Pe atunci mişcarea popoarelor era de la Est la Vest, acum este de la Sud la Nord. Biserica a făcut şi în acest caz, cu magisteriul ei alegerea sa de teren care este de deschidere spre nou şi de primire a noilor popoare.

Diferenţa este că astăzi nu vin în Europa popoare păgâne sau eretici creştini, ci adesea popoare care au în posesie o proprie religie bine constituită şi conştientă de ea însăşi. Aşadar faptul nou este dialogul care nu se opune evanghelizării, ci îi determină stilul. Fericitul Ioan Paul al II-lea, în enciclica "Redemptoris missio", despre validitatea perenă a mandatului misionar, s-a exprimat în mod clar în această privinţă: "Dialogul interreligios face parte din misiunea evanghelizatoare a Bisericii. Înţeles ca metodă şi mijloc pentru o cunoaştere şi o îmbogăţire reciprocă, el nu este în contrapoziţie cu misiunea «ad gentes», ba chiar are legături speciale cu ea şi este o exprimare a ei... În lumina economiei mântuirii, Biserica nu vede un contrast între vestirea lui Cristos şi dialogul interreligios; însă simte necesitatea de a le uni în cadrul misiunii sale ad gentes. De fapt, este nevoie ca aceste două elemente să-şi menţină legătura lor intimă şi, în acelaşi timp, deosebirea lor, motiv pentru care nu trebuie nici amestecate, nici instrumentalizate, nici considerate echivalente ca şi cum ar fi interschimbabile"⁴.

Ceea ce s-a întâmplat în Europa după invaziile barbare ne arată mai ales importanţa vieţii contemplative în vederea evanghelizării. Decretul conciliar Ad gentes, despre activitatea misionară a Bisericii, afirmă în această privinţă: "Merită să fie menţionate în mod special diferitele iniţiative pentru a înrădăcina viaţa contemplativă: unele institute, păstrând elemente esenţiale ale instituţiei monastice, caută să implanteze tradiţia bogată a Ordinului propriu; altele se întorc la formele mai simple ale monahismului antic; toate însă trebuie să urmărească o adaptare autentică la condiţiile locale. Pentru că viaţa contemplativă ţine de plinătatea prezenţei Bisericii, ea trebuie instaurată pretutindeni în Bisericile tinere"⁵.

Această invitaţi de a căuta noi forme de monahism în vederea evanghelizării, inspirându-se şi din monahismul antic, nu a rămas neascultată.

Una din formele în care s-a realizat dezideratul sunt "Fraternităţile monastice din Ierusalim", cunoscute ca monahii şi monahiile din cetate. Întemeietorul lor, părintele Pierre-Marie Delfieux, după ce a petrecut doi ani în deşertul Sahara, numai în compania Euharistiei şi a Bibliei, a înţeles că adevăratul deşert sunt astăzi marile oraşe secularizate. Începute la Paris în sărbătoarea Tuturor Sfinţilor din anul 1975, aceste fraternităţi sunt prezente de acum în diferite mari oraşe din Europa, inclusiv Roma, unde au luat biserica "Trinitŕ dei Monti". Carisma lor este să evanghelizeze prin frumuseţea artei şi a liturgiei. Este monastic veşmântul lor, stilul de viaţă simplu şi auster, împletirea dintre muncă şi rugăciune; dar este nouă situarea în centrul oraşelor, în general în biserici vechi cu mare referinţă artistică, este nouă colaborarea dintre monahi şi monahii în cadrul liturgic, deşi sunt în totală independenţă reciprocă la nivel de locuinţă şi de autoritate. În jurul acestor locuri au avut loc multe convertiri de persoane îndepărtate şi multe întoarceri la credinţă a creştinilor "numai cu numele".

De gen diferit, dar făcând parte şi ea din această înflorire de noi forme monastice, este mănăstire din Bose în Italia. În cadrul ecumenic, mănăstirea din Taizé în Franţa este un exemplu de o viaţă contemplativă angajată direct şi pe frontul evanghelizării.

În ziua de 1 noiembrie 1982, la Avila, primind o largă reprezentare a vieţii contemplative feminine, Ioan Paul al II-lea a prospectat, şi pentru viaţa de clauzură feminină, posibilitatea unei angajări mai directe în opera de evanghelizare. "Mănăstirile voastre - a spus el - sunt comunităţi de rugăciune în mijlocul comunităţilor creştine, cărora le daţi ajutor, aliment şi speranţă. Sunt locuri consacrate şi vor putea să fie şi centre de primire creştină pentru acele persoane, mai ales tineri, care adesea caută o viaţă simplă şi transparentă, în contrast cu aceea care le este oferită de societatea consumurilor".

Apelul nu a rămas neascultat şi se traduce în iniţiative originale de viaţă contemplativă feminină deschisă la evanghelizare. una dintre ele a avut ocazia să se facă cunoscută cu prilejul recentei Întâlniri promovate, aici în Vatican, de Consiliul Pontifical pentru Noua Evanghelizare. Toate aceste forme noi nu înlocuiesc realităţile monastice tradiţionale, dintre care multe sunt şi ele centre de iradiere spirituală şi de evanghelizare, ci se alătură lor şi le îmbogăţesc.

Nu este suficient ca în Biserică să existe persoane care se dedică pentru contemplaţie şi persoane care se dedică pentru misiune; este nevoie ca sinteza dintre cele două lucruri să aibă loc în însăşi viaţa oricărui misionar. Cu alte cuvinte, nu este suficientă rugăciunea "pentru" misionari, este nevoie de "rugăciunea" misionarilor. Marii monahi care au reevanghelizat Europa după invaziile barbare erau oameni ieşiţi din tăcerea contemplaţiei şi care intrau din nou în ea imediat ce le permiteau circumstanţele. Mai mult, cu inima ei nu ieşeau niciodată complet din mănăstire. Puneau în practică, în mod anticipat, sfatul pe care Francisc de Assisi îl dădea fraţilor săi când îi trimitea pe drumurile din lume: "Noi, spunea el, avem un schit mereu cu noi oriunde mergem şi ori de câte ori vrem asta noi putem, ca eremiţi, să reintrăm în acest schit. Fratele trup este schitul şi sufletul eremitului care locuieşte înlăuntrul lui pentru a se ruga lui Dumnezeu şi pentru a medita⁶.

Avem un exemplu foarte autoritar al acestui lucru. Ziua lui Isus era o împletire minunată între rugăciune şi predică. El nu se ruga numai înainte de a predica, se ruga pentru a şti ce să predice, pentru a lua din rugăciune lucrurile pe care trebuia să le vestească lumi. "Ceea ce spun - afirma el - aşa spun cum mi le-a spus Tatăl" (In 12,50). De aici îi venea lui Isus acea "autoritate" care atât de mult impresiona în vorbirea sa.

Efortul pentru noua evanghelizare este expus la două pericole. Unul este inerţia, lenea, faptul de a nu face nimic şi a lăsa ca alţii să facă totul. Celălalt este lansarea într-un activism uman febril şi gol, cu rezultatul de a pierde treptat contactul cu izvorul cuvântului şi al eficacităţii sale. Se spune: dar cum să stăm liniştiţi ca să ne rugăm când atâtea exigenţe reclamă prezenţa noastră, cum să nu alergăm atunci când arde casa? Este adevărat, dar să ne imaginăm ce s-ar întâmpla unei echipe de pompieri care ar merge pentru a stinge un incendiu şi apoi, când au ajuns la locul respectiv, şi-ar da seama că nu au cu ei, în rezervoare, o singură picătură de apă. Aşa suntem noi atunci când alergăm să predicăm fără să ne rugăm.

Rugăciunea este esenţială pentru evanghelizare deoarece "predica creştină nu este în primul rând comunicare de doctrină, ci de existenţă". Face mai multă evanghelizare cel care se roagă fără să vorbească decât cel care vorbeşte fără să se roage.

5. Maria, steaua evanghelizării

Să terminăm cu un gând sugerat de timpul liturgic pe care îl trăim şi de solemnitatea Neprihănitei pe care am celebrat-o ieri. Odată, într-un dialog ecumenic, un frate protestant m-a întrebat, dar fără polemică, numai pentru a înţelege: "De ce voi catolicii spuneţi că Maria este «steaua evanghelizării»? Ce a făcut Maria ca să justifice acest titlu?". Pentru mine a fost ocazia de a reflecta asupra acestui lucru şi nu am întârziat să-i descopăr motivaţia profundă. Maria este steaua evanghelizării pentru că a dus Cuvântul, nu acestui sau acelui popor, ci lumii întregi!

Şi nu numai pentru asta. Ea ducea Cuvântul în sânul ei, nu pe buzele ei. Era plină, şi fizic, de Cristos şi îl iradia numai prin prezenţa ei. Isus îi ieşea din ochi, din faţă, din întreaga persoană. Atunci când cineva se parfumează, nu trebuie să spună asta, este suficient să fii aproape de el ca să-ţi dai seama. Şi Maria, în special în timpul în care îl purta în sânul ei, era plină de parfumul lui Cristos.

Se poate spune că Maria a fost prima călugăriţă de clauzură din Biserică. După Rusalii, ea parcă a intrat în clauzură. Prin intermediul scrisorilor apostolilor cunoaştem nenumărate personaje şi chiar atâtea femei din comunitatea primară. Odată o găsim menţionată şi pe o anumită Maria (cf. Rom 16,6), dar nu este ea. Despre Maria, Mama lui Isus, nimic. Ea dispare în cea mai profundă tăcere. Dar ce a însemnat pentru Ioan să o aibă alături în timp ce scria Evanghelia şi ce poate să însemne pentru noi s-o avem alături în timp ce proclamăm aceeaşi Evanghelie! "Primul rod al Evangheliilor - scrie Origene - este cel al lui Ioan, al cărui sens profund nu-l poate percepe acela care nu şi-a rezemat capul pe pieptul lui Isus şi nu a primit-o la el pe Maria, ca propria sa mamă"⁷.

Maria a inaugurat în Biserică acel al doilea suflet, sau vocaţie, care este sufletul ascuns şi rugător, alături de sufletul apostolic sau activ. Acest lucru îl exprimă minunat icoana tradiţională a Înălţării şi avem o reprezentare a ei pe partea dreaptă a acestei capele. Maria stă în picioare, cu braţele întinse în atitudine de rugăciune. În jurul ei apostolii, toţi cu un picior sau o mână ridicată, adică în mişcare, reprezintă Biserica activă, care merge în misiune, care vorbeşte şi acţionează. Maria stă nemişcată sub Isus, chiar în punctul din care el s-a înăşţat, ca şi cum ar ţine vie amintirea lui şi aşteptarea întoarcerii sale.

Să terminăm ascultând cuvintele finale din Evangelii nuntiandi a lui Paul al VI-lea, în care pentru prima dată, în documentele pontificale, Maria este numită cu titlul de Steaua evanghelizării: "În dimineaţa Paştelui, Ea a prezidat cu rugăciunea ei începutul evanghelizării sub acţiunea Duhului Sfânt. Ea să fie Steaua evanghelizării mereu reînnoite pe care Biserica, docilă faţă de mandatul Domnului său, trebuie să o promoveze şi să o îndeplinească, mai ales în aceste timpuri dificile dar pline de speranţă!".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Sfântul Ieronim. Comentariu la Ezechiel, III, 25, pref.; cf. Epistole LX, 18; CXXIII, 15-16; CXXVI, 2.
² Sfântul Leon cel Mare, Sermo 82.
³ Grigore din Tours, Historia Francorum, II, 31.
⁴ Ioan Paul al II-lea, Redemptoris missio, 55.
⁵ AG 18.
⁶ Legenda Perugina, 80 (FF, 1636).
⁷ Origene, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, I, 6,23 (SCh, 120, pag. 70).

lecturi: 10.