Vatican: Audienţa generală de miercuri, 7 decembrie 2011. Despre Imnul de jubilare mesianică

Iubiţi fraţi şi surori,

Evangheliştii Matei şi Luca (cf. Mt 11,25-30 şi Lc 10,21-22) ne-au transmis o "bijuterie" a rugăciunii lui Isus, care adesea este numită Imn de jubilare sau Imn de jubilare mesianică. Este vorba de o rugăciune de recunoştinţă şi de laudă, aşa cum ascultat. În originalul grec al Evangheliilor verbul cu care începe acest imn şi care exprimă atitudinea lui Isus când se adresează Tatălui, este exomologoumai, tradus adesea cu "preamăresc" (Mt 11,25 şi Lc 10,21). Însă în scrierile Noului Testament acest verb indică îndeosebi două lucruri: primul este "a recunoaşte până la capăt" - de exemplu, Ioan Botezătorul cerea să recunoască până la capăt propriile păcate celui care mergea la el ca să fie botezat (cf. Mt 3,6) -; al doilea lucru este "a fi în acord". Deci, expresia cu care Isus începe rugăciunea sa conţine recunoaşterea sa până la capăt, pe deplin, a acţiunii lui Dumnezeu Tatăl şi, în acelaşi timp, faptul că este în acord total, conştient şi bucuros cu acest mod de a acţiona, cu proiectul Tatălui. Imnul de jubilare este apogeul unui drum de rugăciune în care iese clar în evidenţă comuniunea profundă şi intimă a lui Isus cu viaţa Tatălui în Duhul Sfânt şi se manifestă în filiaţia sa divină.

Isus se adresează lui Dumnezeu numindu-l "Tată". Acest termen exprimă conştiinţa şi certitudinea lui Isus că este "Fiul", în comuniune intimă şi constantă cu El şi acesta este punctul central şi izvorul oricărei rugăciuni a lui Isus. Vedem clar acest lucru în ultima parte a Imnului, care luminează întregul text. Isus spune: "Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu ştie cine este Fiul, decât Tatăl, nici cine este Tatăl, decât Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze" (Lc 10,22). Deci Isus afirmă că numai "Fiul" îl cunoaşte cu adevărat pe Tatăl. Orice cunoaştere între persoane - experimentăm asta cu toţii în relaţiile noastre umane - comportă o implicare, o oarecare legătură interioară între cel care cunoaşte şi cel care este cunoscut, la nivel mai mult sau mai puţin profund: nu se poate cunoaşte fără o comuniune a fiinţei. În Imnul de jubilare, ca în toată rugăciunea sa, Isus arată că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu presupune comuniunea cu El: numai fiind în comuniune cu celălalt încep să cunosc; şi tot aşa şi cu Dumnezeu, numai dacă am un contact adevărat, dacă sunt în comuniune, pot să-l şi cunosc. Deci adevărata cunoaştere este rezervată "Fiului", Unicul născut care este din totdeauna spre sânul Tatălui (cf. In 1,18), în perfectă unitate cu El. Numai Fiul îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, fiind în comuniune intimă a fiinţei; numai Fiul poate să reveleze cu adevărat cine este Dumnezeu.

Numele "Tată" este urmat de un al doilea titlu, "Domn al cerului şi al pământului". Cu această expresie Isus recapitulează credinţa în creaţie şi face să răsune primele cuvinte din Sfânta Scriptură: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Gen 1,1). Rugându-se, El aminteşte de marea naraţiune biblică a istoriei de iubire a lui Dumnezeu faţă de om, care începe cu actul creaţiei. Isus se inserează în această istorie de iubire, este apogeul şi împlinirea ei. În experienţa sa de rugăciune, Sfânta Scriptură este luminată şi retrăieşte în cea mai completă lărgime a sa: vestire a misterului lui Dumnezeu şi răspuns al omului transformat. Însă prin expresia "Domn al cerului şi al pământului" putem recunoaşte şi cum în Isus, Revelatorul Tatălui, îi este redeschisă omului posibilitatea de a ajunge la Dumnezeu.

Să ne punem acum întrebarea: cui vrea să reveleze Fiul misterele lui Dumnezeu? La începutul Imnului Isus exprimă bucuria sa pentru că voinţa Tatălui este aceea de a ţine ascunse aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi de a le revela celor mici (cf. Lc 10,21). În această expresie din rugăciunea sa Isus manifestă comuniunea sa cu decizia Tatălui care dezvăluie misterele sale celui care are inima simplă: voinţa Fiului este una cu aceea a Tatălui. Revelaţia divină nu are loc după logica pământească, pentru care oamenii culţi şi puternici sunt cei care posedă cunoştinţele importante şi le transmit oamenilor mai simpli, celor mici. Dumnezeu a folosit un cu totul alt stil: destinatarii comunicării sale au fost tocmai cei "mici". Aceasta este voinţa Tatălui şi Fiul o împărtăşeşte cu bucurie. Spune Catehismul Bisericii Catolice: "Tresăltarea lui «Da, Tată!» îi destăinuieşte străfundul inimii, adeziunea lui la «bunul plac» al Tatălui, ca un ecou la acel «Fie» al Mamei sale la zămislirea lui şi ca un preludiu a ceea ce va spune Tatălui în timpul agoniei. Toată rugăciunea lui Isus este în această aderare iubitoare a inimii sale omeneşti la «taina vrerii» Tatălui (Ef 1,9)" (2603). De aici derivă invocaţia pe care o adresăm lui Dumnezeu în Tatăl nostru: "facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ": împreună cu Cristos şi în Cristos cerem şi noi să intrăm în sintonie cu voinţa Tatălui, devenind astfel şi noi fiii săi. De aceea, în acest Imn de jubilare Isus exprimă voinţa de a implica în cunoaşterea sa filială a lui Dumnezeu pe toţi cei pe care Tatăl vrea să-i facă părtaşi de aceasta; şi cei care primesc acest dar sunt cei "mici".

Dar ce înseamnă "a fi mici", simpli? Care este "micimea" care îl deschide pe om la intimitatea filială cu Dumnezeu şi la primirea voinţei sale? Care trebuie să fie atitudinea de fond a rugăciunii noastre? Să privim la "Predica de pe munte", unde Isus afirmă: "Fericiţi cei curaţi cu inima pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5,8). Curăţia inimii este cea care permite să recunoaştem faţa lui Dumnezeu în Isus Cristos; este faptul de a avea inima simplă ca aceea a copiilor, fără prezumţia celui care se închide în el însuşi, crezând că nu are nevoie de nimeni, nici măcar de Dumnezeu.

Este interesant de observat şi ocazia în care Isus izbucneşte în acest Imn adus Tatălui. În relatarea evanghelică a lui Matei este bucuria pentru că, în pofida opoziţiilor şi a refuzurilor, există cei "mici" care primesc cuvântul său şi se deschid la darul credinţei în El. De fapt, Imnul de jubilare este precedat de contrastul dintre elogiul lui Ioan Botezătorul, unul dintre cei "mici" care au recunoscut acţiunea lui Dumnezeu în Cristos Isus (cf. Mt 11,2-19) şi reproşul datorită necredinţei oraşelor de pe malul lacului "în care a avut loc cea mai mare parte dintre minunile sale" (cf. Mt 11,20-24). Deci jubilarea este văzută de Matei în relaţie cu cuvintele cu care Isus constată eficacitatea cuvântului său şi a acţiunii sale: "Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine" (Mt 11,4-6).

Şi sfântul Luca prezintă Imnul de jubilare în legătură cu un moment de dezvoltare a vestirii Evangheliei. Isus i-a invitat pe cei "şaptezeci şi doi de discipoli" (Lc 10,1) şi ei au plecat cu un sentiment de frică datorită posibilului eşec al misiunii lor. Şi Luca subliniază refuzul întâlnit în cetăţile în care Domnul a predicat şi a făcut semne minunate. Însă cei şaptezeci şi doi de discipoli se întorc plini de bucurie pentru că misiunea lor a avut succes; ei au constatat că, prin puterea cuvântului lui Isus, relele omului sunt învinse. Şi Isus împărtăşeşte satisfacţia lor: "În ceasul acela", în acel moment, El tresaltă de bucurie.

Mai sunt încă două elemente pe care aş vrea să le subliniez. Evanghelistul Luca introduce rugăciunea cu adnotarea: "Isus a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt" (Lc 10,21). Isus se bucură pornind de le interiorul său, în ceea ce are mai profund: comuniunea unică de cunoaştere şi de iubire cu Tatăl, plinătatea Duhului Sfânt. Implicându-ne în filiaţia sa, Isus ne invită şi pe noi să ne deschidem la lumina Duhului Sfânt, pentru că - aşa cum afirmă apostolul Paul - "(Noi) nu ştim ce să cerem în rugăciune cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite... după voinţa lui Dumnezeu" (Rom 8,26-27) şi ne revelează iubirea Tatălui. În Evanghelia lui Matei, după Imnul de Jubilare găsim unul din apelurile cele mai insistente ale lui Isus: "Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Isus cere să mergem la El care este adevărata înţelepciune, la El care este "blând şi smerit cu inima"; propune "jugul său", drumul înţelepciunii Evangheliei care nu este o doctrină care trebuie învăţată sau o propunere etică, ci o Persoană care trebuie urmată: El însuşi, Fiul unicul născut în perfectă comuniune cu Tatăl.

Iubiţi fraţi şi surori, am gustat pentru un moment bogăţia acestei rugăciuni a lui Isus. Şi noi, cu darul Duhului său, putem să ne adresăm lui Dumnezeu, în rugăciune, cu încredere de fii, invocându-l cu numele de Tată, "Abbŕ". Dar trebuie să avem inima celor mici, a celor "săraci cu duhul" (Mt 5,3), pentru a recunoaşte că nu suntem autosuficienţi, că nu putem construi viaţa noastră singuri, ci avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie să-l întâlnim, să-l ascultăm, să-i vorbim. Rugăciunea ne deschide la primirea darului lui Dumnezeu, a înţelepciunii sale, care este însuşi Isus, pentru a împlini voinţa Tatălui cu privire la viaţa noastră şi a găsi astfel odihnă în trudele drumului nostru. Mulţumesc

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.