Predici de Advent 2011 de Raniero Cantalamessa (I)

"MERGEŢI ÎN TOATĂ LUMEA"

Primul val de evanghelizare

Ca răspuns la apelul Sfântului Părinte pentru o reînnoită angajare de evanghelizare şi ca pregătire pentru Sinodul Episcopilor din anul 2012 despre aceeaşi temă, îmi propun să găsesc, în aceste meditaţii de Advent, patru valuri de nouă evanghelizare în istoria Bisericii, adică patru momente în care se asistă la o accelerare sau la o reluare a angajării misionare. Ele sunt:

1. Expansiunea creştinismului în primele trei secole de viaţă, până în ajunul edictului lui Constantin care îi are ca protagonişti mai întâi pe profeţii itineranţi şi apoi pe episcopi;

2. Secolele VI-IX în care se asistă la reevanghelizarea Europei după invaziile barbare, făcută mai ales de monahi;

3. Secolul al XVI-lea, cu descoperirea şi convertirea la creştinism a popoarelor din "lumea nouă", făcută mai ales de fraţi;

4. Epoca actuală care vede Biserica angajată într-o reevanghelizare a Occidentului secularizat, cu participarea determinantă a laicilor.

În fiecare dintre aceste momente voi încerca să scot în evidenţă ce anume putem învăţa în Biserica de astăzi: care sunt erorile care trebuie evitate şi exemplele care trebuie imitate şi ce aport specific pot să dea evanghelizării păstorii, monahii, călugării cu viaţă activă şi laicii.

1. Răspândirea creştinismului în primele trei secole

Începem astăzi cu o reflecţie despre evanghelizarea creştină în primele trei secole. Mai ales un motiv face din această perioadă un model pentru toate timpurile. Este perioada în care creştinismul înaintează exclusiv prin propria forţă. Nu există nici un "braţ secular" care să-l sprijine; convertirile nu sunt determinate de avantaje externe, materiale sau culturale; a fi creştini nu este o cutumă sau o modă, ci o alegere împotriva curentului, adesea cu riscul vieţii. În anumite privinţe, situaţia care s-a creat din nou astăzi în diferite părţi ale lumii.

Credinţa creştină se naşte cu o deschidere universală. Isus le spusese apostolilor săi să meargă "în toată lumea" (Mc 16,15), "să facă ucenici din toate naţiunile" (Mt 28,19), să-i fie martori "până la marginile pământului" (Fap 1,8), "să predice tuturor popoarelor convertirea şi iertarea păcatelor" (Lc 24,47).

Realizarea de principiu a acestei universalităţi are loc deja în generaţia apostolică, deşi nu fără dificultăţi şi sfâşieri. În ziua de Rusalii este depăşită prima barieră, aceea a rasei (cei trei mii de convertiţi aparţineau la popoare diferite, dar toţi erau credincioşi ai ebraismului); în casa lui Corneliu şi în aşa-numitul conciliu din Ierusalim, mai ales prin impulsul lui Paul, este depăşită bariera cea mai tenace dintre toate, cea religioasă care îi împărţea pe evrei de păgâni. Evanghelia are de acum în faţa sa întreaga lume, deşi pentru moment această lume este limitată, în cunoaşterea oamenilor, la bazinul mediteranean şi la graniţele imperiului roman.

Mai complex este a urmări expansiunea de fapt, sau geografică, a creştinismului în primele trei secole care însă este mai puţin necesară pentru scopul nostru. Studiul cel mai complet, şi încă nedepăşit, în această privinţă este cel al lui Adolph Harnack, "Misiunea şi expansiunea creştinismului în primele trei secole"¹.

O puternică intensificare în activitatea misionară a Bisericii are loc sub împăratul Commodus (180-192) şi apoi în a doua jumătate a secolului al III-lea, adică până în ajunul marii persecuţii a lui Diocleţian (302). Aceasta, în afară de persecuţii locale sporadice, a fost o perioadă de relativă pace care a permis Bisericii care se năştea să se consolideze în interiorul său şi să dezvolte o activitate misionară de tip nou.

Să vedem în ce constă această noutate. În primele două secole propagarea credinţei era încredinţată iniţiativei personale. Era vorba despre profeţii itineranţi, despre care vorbeşte Didahia, care se mutau din loc în loc; multe convertiri se datorau contactelor personale, favorizate de meseria comună exercitată, de călătorii şi de raporturile comerciale, de serviciul militar şi de alte circumstanţe ale vieţii. Origene ne dă o descriere emoţionantă a zelului acestor primi misionari: "Creştinii fac toate eforturile posibile pentru a răspândi credinţa pe tot pământul. Pentru acest scop, unii dintre ei îşi propun în mod formal ca misiune a vieţii lor peregrinarea nu numai din oraş în oraş, ci şi din cătun în cătun şi din vilă în vilă pentru a câştiga noi credincioşi pentru Domnul. Nici nu se va spune, sper, că ei fac asta pentru câştig, din moment ce adesea ei refuză să accepte chiar şi ceea ce este necesar pentru viaţă"².

Acum, adică în a doua jumătate a secolului al III-lea, aceste iniţiative personale sunt tot mai coordonate şi în parte înlocuite de comunitatea locală. Episcopul, şi ca reacţie la stimulentele dezagregatoare ale ereziei gnostice, capătă superioritate asupra învăţătorilor, ca regizor al vieţii interne a comunităţii şi centru propulsor al activităţii sale misionare. Comunitatea este de acum subiectul evanghelizator, până acolo încât un studios nebănuit desigur de simpatie faţă de instituţie, Harnack, poate să afirme: "Trebuie să ţinem cont desigur că numai existenţa şi strădania constantă a fiecărei comunităţi a fost principalul coeficient în propagarea creştinismului"³.

Pe la sfârşitul secolului al III-lea, credinţa creştină a pătruns practic în fiecare strat al societăţii, are de acum o literatură proprie în limba greacă şi una, chiar dacă la începuturi, în limba latină; are o solidă organizare internă; începe să construiască edificii tot mai încăpătoare, semn al numărului crescut de credincioşi. Marea persecuţie a lui Diocleţian, în afară de numeroasele victime, nu a făcut decât să scoată în evidenţă forţa de acum de nesuprimat a credinţei creştine. Ultimul braţ de fier între imperiu şi creştinism a dat dovadă despre asta.

În fond, Constantin nu va face decât să ia act de noul raport de forţe. Nu el va impune poporului creştinismul, ci poporul îi impune lui creştinismul. Afirmaţii ca acelea ale lui Dan Brown în romanul "Codul lui Da Vinci" şi ale altor divulgatori, conform cărora Constantin, din motive personale, a transformat, cu edictul său de toleranţă şi cu conciliul din Niceea, o sectă religioasă iudaică obscură în religie a imperiului, se întemeiază pe o totală necunoaştere a ceea ce a precedat aceste evenimente.

2. Motivele succesului

O temă care i-a pasionat mereu pe istorici este cea a motivelor triumfului creştinismului. Un mesaj născut într-un colţ întunecat şi dispreţuit al imperiului, între persoane simple, fără cultură şi fără putere, în mai puţin de trei secole se extinde la toată lumea cunoscută pe atunci, subjugând cultura foarte rafinată a grecilor şi puterea imperială a Romei!

Între diferitele motive ale succesului unii insistă asupra iubirii creştine şi a exercitării active a carităţii, ajungând să facă din ea "singurul factor cel mai puternic al succesului credinţei creştine" aşa încât l-a indus, mai târziu, pe împăratul Iulian Apostatul să înzestreze păgânismul cu opere caritative asemănătoare pentru a contrasta acest succes⁴.

Harnack, la rândul său, dă mare importanţă capacităţii credinţei creştine de a concilia în sine tendinţele opuse şi diferitele valori prezente în religiile şi în cultura timpului. Creştinismul se prezintă în acelaşi timp ca religie a Duhului şi a puterii, adică însoţită de semne supranaturale, carisme şi minuni, şi ca religie a raţiunii şi a Logosului integral, "adevărata filozofie", după cum spune sfântul Iustin Martirul. Autorii creştini sunt "raţionaliştii supranaturalului"⁵, afirmă Harnack, citând vorba lui Paul despre credinţă ca "supunere raţională" (Rom 12,1). În felul acesta creştinismul reuneşte în sine, în echilibru perfect, ceea ce filozoful Nietzsche defineşte elementul apolinică şi elementul dionisiac al religiei greceşti, Logosul şi Pneuma, ordinea şi entuziasmul, măsura şi "excesul". Este ceea ce, măcar în parte, înţelegeau Părinţii Bisericii cu tema "beţiei sobre a Duhului".

"Religia creştină - scrie Harnack la sfârşitul cercetării sale monumentale - încă de la început s-a arătat cu o universalitate care i-a permis să ia asupra sa întreaga viaţă, cu toate funcţiile sale, înălţimile şi adâncimile sale, sentimentele, gândurile şi acţiunile. Acest spirit de universalitate i-a asigurat victoria. Acest lucru a condus-o să mărturisească faptul că Isus cel vestit de ea era Logosul divin... Aşa se luminează cu lumină nouă şi apare aproape o necesitate şi acea atracţie puternică prin care ea a ajuns să absoarbă şi să subordoneze sieşi elenismul. Tot ceea ce în orice fel era capabil încă de viaţă a intrat ca element în construcţia sa... Şi această religie nu trebuia să învingă?"⁶.

Impresia care există citind această sinteză este că succesul creştinismului se datorează unui ansamblu de factori. Unii au mers atât de departe în căutarea motivelor acestui succes încât au găsit douăzeci de motive în favoarea credinţei şi tot atâtea care acţionau în sens contrar, ca şi cum rezultatul final ar fi depins de prevalenţa celor dintâi asupra celorlalte.

Acum aş vrea să scot în evidenţă limita prezentă în această abordare istorică, şi atunci când ea este făcută de istorici care cred cum sunt aceia de care am ţinut cont până acum. Limita, datorată însăşi metodei istorice, este de a da mai mult importanţă subiectului decât obiectului misiunii, mai mult evanghelizatorilor şi condiţiilor în care ea se desfăşoară decât conţinutului său.

Motivul care mă determină să fac asta este că ea este şi limita şi pericolul prezent în atâtea abordări actuale şi mediatice, atunci când se vorbeşte despre o nouă evanghelizare. Se uită un lucru foarte simplu: că Isus a dat el însuşi, cu anticipare, o explicaţie a răspândirii evangheliei sale şi de la ea trebuie să se pornească din nou de fiecare dat când se preconizează un nou efort misionar.

Să reascultăm două scurte parabole evanghelice, aceea a seminţei care creşte şi noaptea şi aceea a bobului de muştar.

"Şi spunea: Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera pentru că a venit timpul secerişului" (Mc 4,26-29).

Această parabolă, singură, ne spune că motivul esenţial al succesului misiunii creştine nu vine din exterior ci din interior, nu este operă a semănătorului şi nici îndeosebi a terenului, ci a seminţei. Sămânţa nu se poate arunca de la sine însăşi, totuşi în mod automat şi de la sine ea răsare. După ce a aruncat sămânţa, semănătorul poate să meargă chiar să doarmă, viaţa seminţei nu mai depinde de el. Atunci când această sămână este "sămânţa căzută în pământ şi moartă", adică Isus Cristos, nimic nu va putea să împiedice ca ea "să aducă mult rod". Se pot da toate explicaţiile care se vor despre aceste roade, dar ele vor rămâne mereu la suprafaţă, nu vor percepe niciodată esenţialul.

Cel care a perceput cu luciditate prioritatea obiectului vestirii asupra subiectului este apostolul Paul. "Eu - spune el - am plantat, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească". Pare un comentariu la parabola lui Isus. Nu e vorba de trei operaţiuni de aceeaşi importanţă; de fapt apostolul adaugă: "aşa încât nici cel care plantează, nici cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu, cel care face să crească" (1Cor 3,6-7). Aceeaşi distanţă calitativă între subiectul şi obiectul vestirii este prezentă într-un alt cuvânt al Apostolului: "Dar noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi" (2Cor 4,7). Toate acestea se traduc în exclamaţiile programatice: "Noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Cristos Isus Domnul!" şi iarăşi "Noi îl predicăm pe Cristos răstignit".

Isus a rostit o a doua parabolă bazată pe imaginea seminţei care explică succesul misiunii creştine şi de care trebuie să se ţină cont astăzi în faţa misiunii enorme de reevanghelizare a lumii secularizate.

"Apoi le-a spus: Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui" (Mc 4,30-32).

Învăţătura pe care ne-o dă aici Isus este că Evanghelia sa şi însăşi persoana sa este ceea ce există mai mic pe pământ pentru că nu există nimic mai mic şi mai slab decât o viaţă care se sfârşeşte într-o moarte pe cruce. Şi totuşi acest mic "grăunte de muştar" este destinat să devină un copac imens, aşa încât să primească între ramurile sale toate păsările care se refugiază acolo. Toată creaţia, absolut toată, va mergi să găsească refugiu acolo.

Ce contrast faţă de reconstrucţiile istorice amintite mai sus! Acolo totul părea nesigur, aleatoriu, suspendat între succes şi eşec; aici totul era deja decis şi asigurat de la început! La încheierea episodului ungerii din Betania, Isus a rostit aceste cuvinte: "Adevăr vă spun, oriunde fa fi predicată evanghelia aceasta în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea" (Mt 26,13). Aceeaşi conştiinţă liniştită că într-o zi mesajul său se va răspândi "în lumea întreagă". Şi nu e vorba desigur de o profeţie "post eventum". Totul, în acel moment, făcea să se presimtă contrariul.

Şi aici, cel care a prevăzut cu siguranţă mai mare viitorul credinţei a fost Paul. Mă uimeşte acest fapt. Apostolul a predicat la Areopagul din Atena şi a asistat practic la o refuzare a mesajului. Din Corint, unde a mers imediat după aceea, scrie Scrisoarea către Romani şi în ea afirmă că a primit misiunea de a conduce "la ascultarea credinţei toate naţiunile" (Rom 1,5-6). Insuccesul nu a rănit deloc încrederea sa în mesaj: "Eu nu mă ruşinez de evanghelie - strigă el - căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede, mai întâi a iudeului şi apoi a grecului" (Rom 1,16).

"Orice pom se cunoaşte după fructele sale" (Lc 6,44). Acest lucru este valabil pentru orice pom, cu excepţia pomului născut din el, creştinismul (şi de fapt el vorbeşte aici despre oameni); acest unic pom nu se cunoaşte după roade, ci după rădăcină. În creştinism plinătatea nu este la sfârşit (ca în dialectica hegeliană a devenirii, conform căreia "adevărat este întregul"), ci este la început; nici un rod, nici măcar cei mai mari sfinţi, nu adaugă ceva la perfecţiunea modelului. În acest sens are dreptate cel care a afirmat că "creştinismul nu este perfectibil"⁷.

3. A semăna şi apoi a dormi

Ceea ce istoricii de la începuturile nu înregistrează sau căreia îi dau importanţă mică este certitudinea de neclintit pe care creştinii de atunci, măcar cei mai buni dintre ei, o aveau cu privire la bunătatea şi victoria finală a cauzei lor. "Voi puteţi să ne ucideţi, dar nu ne puteţi dăuna", spunea martirul Iustin judecătorului roman care îl condamna la moarte. La sfârşit această certitudine liniştită le-a asigurat victoria şi a convins autorităţile politice despre inutilitatea eforturilor pentru a suprima credinţa creştină.

Este ceea ce avem nevoie mai mult astăzi: a trezi din nou în creştini, măcar în cei care intenţionează să se dedice operei de reevanghelizare, o certitudine intimă a adevărului a ceea ce vestesc. "Biserica, a spus odată Paul al VI-lea, are nevoie să redobândească neliniştea, gustul şi certitudinea adevărului său"⁸. Trebuie să credem, noi cei dintâi, în ceea ce vestim; dar să credem cu adevărat. Trebuie să putem spune cu Paul: "Având acelaşi duh al credinţei, după cum este scris: Am crezut, de aceea am vorbit, credem şi noi şi de aceea vorbim" (2Cor 4,13).

Pentru aceasta, mi se pare o adevărată inspiraţie a Duhului Sfânt aceea care l-a determinat pe Sfântul Părinte să convoace Anul Credinţei de la 11 octombrie 2012 la 24 noiembrie 2013. De fapt, succesul noii evanghelizări va depinde de masa de credinţă care se va reuşi să se creeze în Biserică, printre evanghelizatorii înşişi.

Trebuie să ne debarasăm de orice sentiment de neputinţă şi de resemnare. E adevărat, avem în faţa noastră o lume închisă în secularismul său, îmbătată de succesele tehnicii şi de posibilităţile oferite de ştiinţă, refractară faţă de vestirea evanghelică. Dar oare era mai puţin singură de sine şi mai puţin refractară faţă de Evanghelie lumea căreia îi apăreau primii creştini, adică grecitatea cu înţelepciunea sa şi imperiul roman cu puterea sa?

Misiunea practică pe care cele două parabole ale lui Isus ne-o încredinţează este să semănăm. Să semănăm cu generozitate, "la timp potrivit şi la timp nepotrivit" (2Tim 4,2). Semănătorul din parabolă care iese ca să semene nu se preocupă de faptul că o parte din seminţe ajunge pe drum şi o parte printre spini. Şi dacă ne gândim că acel semănător, în afara metaforei, este el însuşi, Isus! Motivul este că, în acest caz, nu se poate şti cu anticipaţie care teren se va dovedi bun şi care se va dovedi dur ca asfaltul sau sufocant ca un rug de spini. Există la mijloc libertatea umană pe care omul nu o poate prevedea şi Dumnezeu nu vrea să o încalce.

De câte ori printre persoanele care au ascultat o anumită predică sau au citit o anumită carte se descoperă că acela care a luat mai în serios şi a avut viaţa schimbată era persoana la care se aştepta mai puţin, unul care eventual era acolo din întâmplare, sau chiar împotriva voinţei sale. Aş putea să povestesc eu însumi zeci de cazuri.

Aşadar a semănă şi apoi... a merge la culcare! Adică a semăna şi apoi a nu sta acolo tot timpul pentru a privi şi a măsura rezultatele. Răsărirea şi creşterea nu este treaba noastră, ci a lui Dumnezeu şi a ascultătorului. Un mare umorist englez din secolul al XIX-lea, Jerome Klapka Jerome, spune că modul cel mai bun pentru a întârzia clocotirea apei într-o oală este aceea de a sta deasupra ei şi a aştepta cu nerăbdare ca să clocotească.

A face contrariul este izvor de nelinişte şi de răbdare: toate sunt lucruri care nu-i plac lui Isus şi pe care el nu le făcea niciodată atunci când era pe pământ. În evanghelie el nu pare niciodată să fie grăbit. "Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei" (Mt 6,34). Poetul credincios Charles Péguy pune pe buzele lui Dumnezeu aceste cuvinte:

"Mi se spune că există oameni - spune Dumnezeu -

Care lucrează bine şi dorm rău.

Că nu dorm. Ce lipsă de încredere în mine.

Este aproape mai grav

Decât dacă nu ar lucra ci ar dormi, pentru că lenea

Nu este un păcat mai mare decât neliniştea...

Nu vorbesc, spune Dumnezeu, despre acei oameni

Care nu lucrează şi nu dorm.

Aceia sunt păcătoşi, se înţelege...

Vorbesc despre cei care lucrează şi nu dorm...

Le plâng de milă. Ţin la ei, un pic. Nu au încredere în mine...

Se ocupă foarte bine de treburile lor în timpul zilei.

Dar nu vor să mă lase să conduc eu în timpul nopţii...

Cine nu doarme este infidel faţă de Speranţă..."⁹.

Este un mod poetic de a vorbi, dar conţine, dacă ştim să percepem, o mare înţelepciune evanghelică.

Dacă există un lucru pe care îl putem face, după ce am "semănat", este acela de "a iriga", cu rugăciunea, sămânţa aruncată. Pentru aceasta terminăm cu rugăciunea pe care liturgia o propune să o recităm la Liturghia "pentru evanghelizarea popoarelor":

Dumnezeule, tu vrei ca toţi oamenii să fie mântuiţi

şi să ajungă la cunoaşterea adevărului;

priveşte cât de mare este secerişul tău şi trimite pe lucrătorii tăi,

pentru ca să fie vestită Evanghelia la toată făptura

şi poporul tău, adunat de cuvântul vieţii

şi plăsmuit de puterea sacramentelor,

să înainteze pe calea mântuirii şi a iubirii.

Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ A. von Harnack, ...
² Origene, C. Celsum, III, 9.
³ O.c. pag. 321 şu.
⁴ H. Chadwick, The early Church, Penguin Books 1967, pag. 56-58.
⁵ A. von Harnack, Missione e propagazione del cristianesimo nei primi tre secoli, Rist. anast., Cosenza 1986, pag. 173.
⁶ Harnack, o.c., pag. 370.
⁷ S. Kierkegaard, Diario, X5 A 98 (ed. C. Fabro, Brescia II, 1963, pag. 386 şu).
⁸ Discurs la audienţa generală din 29 noiembrie 1972 (Insegnamenti di Paolo VI, Tipografia Poliglotta Vaticana, X, pag. 1210 şu.).
⁹ Ch. Péguy, Il portico del mistero della seconda virt?, Jaca Book, Milano 1978, pag. 120 şu.

lecturi: 12.