Predici de Advent 2011 de Raniero Cantalamessa (IV)

A PORNI DIN NOU DE LA ÎNCEPUT

Valul de evanghelizare în desfăşurare

1. Un nou destinatar al vestirii

"Prope este iam Dominus: venite, adoremus": "Domnul este de acum aproape: veniţi să-l adorăm". Începem această meditaţie aşa cum începe Liturgia Orelor în aceste zile care preced Crăciunul, în aşa fel încât să fie şi ea parte din pregătirea noastră pentru solemnitate.

Încheiem astăzi reflecţiile noastre despre evanghelizare. Am încercat să reconstruiesc până acum trei mari valuri evanghelizatoare în istoria Bisericii. Se puteau aminti desigur alte mari acţiuni misionare, ca aceea din Orient începută de sfântul Francisc Xaveriu în secolul al XVI-lea, sau ca aceea din continentul african în secolul al XIX-lea prin activitatea lui Daniele Comboni, a cardinalului Guglielmo Massaia şi a atâtor altora. Există totuşi un motiv pentru alegerea făcută care sper că a reieşit din reflecţiile desfăşurate.

Ceea ce schimbă şi distinge diferitele valuri evanghelizatoare amintite nu este obiectul vestirii - "credinţa, transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna", aşa cum o numeşte Scrisoarea lui Iuda - ci destinatarii ei, respectiv lumea greco-romană, lumea barbară şi lumea nouă, continentul american.

Ne întrebăm aşadar: cine este noul destinatar care ne permite să vorbim despre cel în desfăşurare astăzi, ca despre un al patrulea val de nouă evanghelizare? Răspunsul este: lumea occidentală secularizată şi în anumite privinţe postcreştină. Această specificare apărea deja în documentele fericitului Ioan Paul al II-lea, a devenit explicită în magisteriul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea. În Motu proprio cu care a instituit Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări el vorbeşte despre "multe ţări cu veche tradiţie creştină, devenite refractare la mesajul evanghelic"¹.

În Adventul de anul trecut am încercat să evidenţiez ceea ce caracterizează acest nou destinatar al vestirii, rezumându-l sub trei puncte: scientismul, secularismul, raţionalismul. Trei tendinţe care au o rădăcină comună în criza de credinţă. Cine ştie dacă nu cumva credinţa creştină trebuie să se întoarcă din nou în Europa din ţările evanghelizate de ea odinioară; însă de data aceasta nu din nord, ca după invaziile barbare, ci din sud. În discursul de ieri adresat Curiei, Sfântul Părinte ne vorbea despre credinţa întâlnită în Africă, cu mult mai vibrantă şi bucuroasă decât aceea care se întâlneşte de acum în Occident.

Paralel cu apariţia pe scenă a unei noi lumi care trebuie evanghelizată am asistat şi la apariţia de fiecare dată a unei noi categorii de vestitori: episcopii în primele trei secole (mai ales în al III-lea), călugării în al doilea val şi fraţii în al treilea. Şi astăzi asistăm la apariţia unei noi categorii de protagonişti ai evanghelizării: laicii. Nu e vorba desigur de înlocuirea unei categorii cu alta, ci de o nouă componentă a poporului lui Dumnezeu care se adaugă la celelalte, rămânând tot episcopii, în frunte cu Papa, conducătorii autoritari şi responsabilii din urmă ai îndatoririi misionare a Bisericii.

2. Ca urma unei frumoase corăbii

Am spus că de-a lungul secolelor s-au schimbat destinatarii vestirii, dar nu vestirea însăşi. Însă trebuie să precizez această ultimă afirmaţie. Este adevărat că nu se poate schimba esenţialul vestirii, dar poate şi trebuie să se schimbe modul de a o prezenta, priorităţile, punctul de la care trebuie pornit în vestire.

Să rezumăm drumul făcut de vestirea evanghelică făcut pentru a ajunge până la noi. Este înainte toate vestirea făcută de Isus care are ca obiect central vestea: "A venit la voi Împărăţia lui Dumnezeu". După această fază unică şi irepetabilă, pe care îl numim "timpul lui Isus", urmează, după Paşti, "timpul Bisericii". În el, Isus nu mai este vestitorul, ci cel vestit; cuvântul "Evanghelie" nu mai înseamnă "vestea bună adusă de Isus", ci vestea bună despre Isus, adică vestea care are ca obiect pe Isus şi, îndeosebi, moartea şi învierea sa. Este ceea ce înţelege mereu sfântul Paul prin cuvântul "Evanghelie".

Însă trebuie să fim atenţi să nu dezlipim prea mult cele două timpuri şi cele două vestiri, cel al lui Isus şi cel al Bisericii, sau, aşa cum se obişnuieşte să se spună de mult timp, pe "Isus istoric" de "Cristos al credinţei". Isus nu este numai obiectul vestirii Bisericii, lucrul anunţat. Vai să-l reducem numai la asta! Ar însemna "transformarea lui în lucru", uitând învierea. În vestirea Bisericii, Cristos înviat, cu Duhul său, vorbeşte încă; el este şi subiectul care vesteşte. Aşa cum spune un text al Conciliului: "Cristos este prezent în cuvântul său, de vreme ce el vorbeşte atunci când în Biserică se citeşte Sfânta Scriptură"².

Pornind de la vestirea iniţială, putem rezuma cu o imagine desfăşurarea succesivă a predicării Bisericii. Să ne gândim la urma unei corăbii. Ea începe cu un vârf care este prora corabiei, dar se lărgeşte tot mai mult, ajungând să se piardă la orizont şi să atingă cele două maluri opuse ale mării. Este ceea ce s-a întâmplat în vestirea Bisericii; ea începe cu un vârf: kerygma "Cristos a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră" (cf. Rom 4,25; 1Cor 15,1-3); în manieră şi mai pregnantă şi sintetică: "Isus este Domnul!" (Fap 2,36; Rom 10,9).

O primă dilatare a acestui vârf are loc cu naşterea celor patru evanghelii, scrise pentru a explica acel nucleu iniţial, şi cu restul Noului Testament; după asta vine tradiţia Bisericii, cu magisteriul său, liturgia sa, teologia sa, instituţiile sale, legile sale, spiritualitatea sa. Rezultatul final este un imens patrimoniu care ne face să ne gândim întocmai la urma corabiei în dilatarea sa maximă.

În acest moment, dacă se vrea reevanghelizarea lumii descreştinate, se impune o alegere. De unde trebuie pornit? De la un punct oarecare al urmei sau de la vârf? Bogăţia imensă de învăţătură şi de instituţii poate să devină un handicap dacă încercăm să ne prezentăm cu ea omului care a pierdut orice contact cu Biserica şi nu mai ştie cine este Isus. Ar fi ca şi cum am pune unul din acele enorme şi grele pluviale brodate de odinioară peste un copil.

Trebuie ajutat acest om să restabilească un raport cu Isus; să se facă cu el ceea ce a făcut Petru în ziua de Rusalii cu cele trei mii de persoane prezente: să i se vorbească despre Isus pe care noi l-am răstignit şi pe care Dumnezeu l-a înviat, să fie dus la punctul în care şi el, atins în inimă, să întrebe: "Fraţilor, ce trebuie să facem?" şi noi îi vom răspunde, aşa cum a răspuns Petru: "Căiţi-vă, botezaţi-vă, dacă încă nu sunteţi botezaţi, sau mărturisiţi-vă dacă deja sunteţi botezaţi". Modurile şi timpurile în care trebuie făcute acestea depind de capacitatea noastră creativă şi pot să varieze, aşa cum variază deja în Noul Testament: de la discursul lui Petru adresat mulţimilor în ziua de Rusalii, la cel, de la persoană la persoană, al lui Filip adresat eunucului reginei Candace (Fap 8,27).

Cei care vor răspunde la vestire se vor uni, ca atunci, cu comunitatea celor care cred, vor asculta învăţătura apostolilor şi vor lua parte la frângerea pâinii; în funcţie de chemarea şi de corespunderea fiecăruia, vor putea să-şi însuşească, puţin câte puţin, întregul acel imens patrimoniu născut din kerygma. Nu este acceptat Isus la cuvântul Bisericii, ci este acceptată Biserica la cuvântul lui Isus.

Avem un aliat în acest efort: falimentul tuturor tentativelor făcute de lumea secularizată pentru a înlocui kerygma creştină cu alte "strigăte" şi alte "manifeste". Eu aduc adesea exemplul celebrei picturi a pictorului norvegian Edvard Munch, intitulată "Urletul". Un om pe o punte, pe un fond roşiatic, cu mâinile în jurul gurii deschise larg, scoate un strigăt care, se înţelege imediat, este un strigăt de nelinişte, un strigăt gol, fără cuvinte, numai sunet. Mi se pare descrierea cea mai eficace a situaţiei omului modern care, uitând strigătul plin de conţinut care este kerygma, ajunge să trebuiască să urle în gol propria nelinişte existenţială.

3. Cristos, contemporanul nostru

Acum aş vrea să încerc să explic pentru ce este posibil, în creştinism, să se pornească din nou, în orice moment, de la vârful corabiei, fără ca acest lucru să fie o ficţiune mentală, sau o simplă operaţiune de arheologie. Motivul este simplu: acea corabie încă brăzdează marea şi urma începe tot cu un vârf!

Există un punct în care nu sunt de acord cu filozoful Kierkegaard care totuşi a spus lucruri foarte frumoase despre credinţă şi despre Isus. Una din temele sale preferate este aceea a contemporaneităţii lui Isus. Însă el concepe această contemporaneitate ca o devenire a noastră contemporani ai lui Cristos. "Cel care crede în Cristos - scrie el - este obligat să devină contemporanul său în înjosire"³. Ideea este că pentru a crede cu adevărat, cu aceeaşi credinţă cerută apostolilor, trebuie făcut abstracţie de cei două mii de ani de istorie şi de confirmări despre Cristos şi să ne aşezăm în locul celor cărora Isus le adresa cuvântul său: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Chiar el, un om care nu avea o piatră pe care să-şi rezeme capul!

Adevărata contemporaneitate a lui Cristos este alta: el devine contemporanul nostru pentru că, înviind, trăieşte în Duh şi în Biserică. Dacă am fi noi să devenim contemporani ai lui Cristos, ar fi o contemporaneitate numai intenţională; dacă Isus Cristos devine contemporanul nostru, este o contemporaneitate reală. Conform unui gând curajos din spiritualitatea ortodoxă, "anamneza este o amintire bucuroasă care face trecutul încă şi mai prezent decât atunci când a fost trăit". Nu este o exagerare. În celebrarea liturgică a Liturghiei evenimentul morţii şi învierii lui Cristos devine mai real pentru mine decât a fost pentru cei care au asistat de fapt şi material la eveniment, pentru că atunci era o prezenţă "după trup", acum e vorba de o prezenţă "după Duh".

Acelaşi lucru atunci când unul proclamă cu credinţă: "Cristos a murit pentru păcatele mele, a înviat pentru justificarea mea, el este Domnul". Un autor din secolul al IV-lea scrie: "Pentru orice om, începutul vieţii este acela pornind de la care Cristos a fost jertfit pentru el. Dar Cristos este jertfit pentru el în momentul în care el recunoaşte harul şi devine conştient de viaţa procurată lui de acea jertfire"⁴.

Îmi dau seama că nu este uşor şi probabil nici posibil să spunem aceste lucruri oamenilor, cu atât mai puţin lumii secularizate de astăzi; dar este ceea ce trebuie să ne fie clar nouă evanghelizatorilor pentru a lua din acestea curajul şi a crede în cuvântul evanghelistului Ioan care spune: "Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume" (1In 4,4).

4. Laicii, protagonişti ai evanghelizării

Spuneam la început că, din punctul de vedere al protagoniştilor, noutatea, în faza prezentă a evanghelizării, sunt laicii. Despre rolul lor în evanghelizare au tratat Conciliul în Apostolicam actuositatem, Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi, Ioan Paul al II-lea în Christifideles laici.

Premisele acestei chemări universale la misiune se află deja în Evanghelie. După prima trimitere a apostolilor în misiune, Isus, citim în Evanghelia lui Luca, "a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el" (Lc 10,1). Aceşti şaptezeci şi doi de discipoli erau probabil toţi cei pe care el îi adunase până în acel moment, sau măcar toţi cei care erau dispuşi să se angajeze în mod serios pentru el. Aşadar Isus îi trimite pe toţi discipolii săi.

Am cunoscut un laic din Statele Unite, tată de familie, care, alătură de meseria sa, desfăşoară şi o intensă evanghelizare. Este un tip plin de humour şi evanghelizează cu sunet de râsete puternice, pe care numai americanii ştiu să le facă. Atunci când merge într-un loc nou, începe spunând foarte serios: "Două mii cinci sute de episcopi, adunaţi în Vatican, mi-au cerut să vin ca să vă vestesc evanghelia". Oamenii desigur sunt curioşi. Atunci el explică faptul că cei două mii cinci sute de episcopi sunt cei care au luat parte la Conciliul al II-lea din Vatican şi au scris decretul despre apostolatul laicilor (Apostolicam actuositatem), în care este îndemnat fiecare laic creştin să participe la misiunea evanghelizatoare a Bisericii. Avea perfect dreptate să spună "mi-au cerut". Acele cuvinte nu sunt spuse în vânt, tuturor şi nimănui; sunt adresate personal fiecărui laic catolic.

Astăzi cunoaştem energia nucleară care se eliberează din "fisiunea" atomului. Un atom de uraniu este bombardat şi "rupt" în două de izbitura unei particule numită neutron, eliberând, în acest proces, energie. Începe din aceasta o reacţie în lanţ. Cele două noi elemente "fisurează", adică rup, la rândul lor, alţi doi atomi, aceştia alţi patru şi aşa mai departe pentru miliarde de atomi, aşa încât energia "eliberată", la urmă, este imensă. Şi nu în mod necesar energie distructivă, pentru că energia nucleară poate să fie folosită şi pentru scopuri paşnice, în favoarea omului.

În acest sens putem spune că laicii sunt un fel de energie nucleară a Bisericii pe planul spiritual. Un laic la care a ajuns Evanghelia, trăind alături de alţii, poate "să contagieze" alţi doi, aceştia pe alţi patru, şi de vreme ce laicii creştini nu sunt numai câteva zeci de mii asemenea clerului, ci sute de milioane, ei pot într-adevăr să desfăşoare un rol decisiv în răspândirea în lume a luminii binefăcătoare a Evangheliei. Ceea ce face mai meritorie evanghelizarea laicilor este că e făcut gratuit, adesea dând din propriul buzunar.

Despre apostolatul laicilor nu s-a început să se vorbească numai cu Conciliul al II-lea din Vatican, se vorbea deja de mult timp. Însă ceea ce a adus nou Conciliul în acest domeniu se referă la titlul cu care laicii colaborează la apostolatul ierarhiei. Ei nu sunt simpli colaboratori chemaţi să-şi aducă propria contribuţie profesională, timpul lor şi resursele lor; sunt purtători de carisme cu care, spune Lumen gentium, "sunt făcuţi capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii"⁵.

Isus a voit ca apostolii săi să fie păstori de oi şi pescari de oameni. Pentru noi cei din cler este mai uşor să fim păstori decât pescari; adică să hrănim cu cuvântul şi sacramentele pe cei care vin la biserică decât să mergem în căutarea celor îndepărtaţi, în locurile cele mai disparate ale vieţii. Parabola oii rătăcite se prezintă astăzi răsturnată: nouăzeci şi nouă de oi s-au îndepărtat şi una a rămas în staul. Pericolul este de a petrece tot timpul pentru a o hrăni pe acea singură rămasă şi a nu avea timp, şi datorită lipsei clerului, să mergem în căutarea celor rătăcite. În aceasta, aportul laicilor se revelează providenţial.

Realizarea cea mai avansată în acest sens sunt mişcările ecleziale. Contribuţia lor specifică la evanghelizare este să ofere adulţilor o ocazie pentru a redescoperi botezul lor şi a deveni membri activi şi angajaţi ai Bisericii. Multe convertiri de necredincioşi şi întoarceri la practica religioasă a creştinilor numai cu numele au loc astăzi în cadrul acestor mişcări. Unul din scopurile întâlnirii despre evanghelizare ţinută în octombrie era, mi se pare, tocmai acela de a aduna diferitele forme, uneori originale, de evanghelizare experimentate de ele.

Recent, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a revenit asupra importanţei familiei în vederea evanghelizării, vorbind despre "un protagonism" al familiilor creştine în acest domeniu. "Aşa cum sunt în relaţie eclipsa de Dumnezeu şi criza familiei, spunea el, tot aşa noua evanghelizare este inseparabilă de familia creştină"⁶.

Comentând textul despre cei 72 de discipoli, sfântul Grigore cel Mare scrie că Isus îi trimite "doi câte doi", "pentru că mai puţin decât între doi nu poate exista iubire", şi iubirea este aceea după care oamenii vor putea recunoaşte că suntem discipolii săi. Acest lucru este valabil pentru toţi, dar în mod special pentru doi părinţi. Dacă ei nu pot să mai facă nimic pentru a ajuta în credinţă pe copiii lor, ar face deja mult dacă, privindu-i, ei ar putea să spună între ei: "Priviţi cum se iubesc tata şi mama". "Iubirea este de la Dumnezeu", spune Scriptura (1In 4,7) şi acest lucru explică pentru ce peste tot unde există un pic de iubire adevărată, acolo este mereu vestit Dumnezeu.

Prima evanghelizare începe între zidurile casei. Unui tânăr care îl întreba ce trebuie să facă pentru a fi mântuit, Isus îi răspunde: "Mergi, vinde tot ce ai şi dă săracilor..., apoi vină şi urmează-mă" (Mc 10,21); dar unui alt tânăr care voia să lase toate şi să-l urmeze, nu i-a permis, ci i-a spus: "Mergi acasă la ai tăi şi povesteşte-le ceea ce a făcut Domnul pentru tine şi cum s-a îndurat de tine" (Mc 5,19).

Există un vestit cântec spiritual negro intitulat "There is a balm in Gilead", "Există un balsam în Gilead". Câteva cuvinte ale sale pot să-i încurajeze pe laici, şi nu numai pe ei, în misiunea unei evanghelizări de la persoană la persoană, de la uşă la uşă. Spune aşa: "If you cannot preach like Peter, if you cannot preach like Paul, go home and tell your neighbor that Jesus died for all" ("Dacă nu ştii să predici ca Petru; dacă nu ştii să predici ca Paul, mergi acasă la tine şi spune vecinilor tăi: Isus a murit pentru noi!").

Peste două zile este Crăciunul. Este mângâietor pentru fraţii laici să amintim că în jurul leagănului lui Isus, în afară de Maria şi Iosif, erau reprezentanţii lor, păstorii şi magii.

Crăciunul de duce din nou la vârful urmei corabiei, pentru că totul a început de acolo, de la acel Prunc în iesle. În liturgie vom auzi proclamându-se: "Hodie Christus natus est, hodie Salvator apparuit" ("Astăzi Cristos s-a născut, astăzi a apărut Mântuitorul"). Ascultând aceste cuvinte, să ne gândim din nou la ceea ce am spus despre anamneza care face evenimentul mai prezent decât atunci când s-a întâmplat prima dată. Da, Cristos se naşte astăzi, pentru că el se naşte cu adevărat prin mine în momentul în care recunosc şi cred în mister. "Ce-mi foloseşte mie că Isus Cristos s-a născut odată la Betleem din Maria dacă nu se naşte din nou prin credinţă în inima mea?": sunt cuvinte rostite de Origene şi repetate de sfântul Augustin şi de sfântul Bernard⁷.

Să ne însuşim invocaţia aleasă de Sfântul nostru Părinte pentru urările sale de Crăciun de anul acesta şi să repetăm împreună cu el cu toată dorinţa aprinsă a inimii: "Veni ad salvandum nos", "Vino, Doamne, şi mântuieşte-ne!".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Motu proprio Ubicumque et semper.
² Sacrosanctum concilium, nr. 7.
³ S. Kierkegaard, Exercitarea creştinismului, I, E (Arestarea) (în: Opere, îngrijită de C. Fabro, Firenze 1972, pag. 708).
⁴ Omilia pascală din anul 387 (SCh 36, pag. 59 şu).
⁵ Lumen gentium, nr. 12.
⁶ Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Adunării plenare a Consiliului Pontifical pentru Familie, în "L'Osservatore Romano", 2 decembrie, pag. 8.
⁷ Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca, 22,3 (SCh 87, pag. 302).

lecturi: 13.