Poveste de Crăciun

Întotdeauna se trezea aşa, cam pe la mijlocul podului. Fiindcă dimineaţa e tare greu să deschizi ochii, să te gândeşti la treburile de peste zi şi să pleci de acasă "cu noaptea în cap". Şi apoi, drumul e ştiut şi răsştiut, poţi merge şi dormind - n-ai cum să te rătăceşti. Doar când ajungi pe pod parcă începe cu adevărat ziua. Nu, să nu credeţi că sunt oameni mulţi sau circulaţie şi trebuie să te fereşti - deşi podul e trainic iar oamenii se laudă că e chiar "modern" - mă rog, modern ca în urmă cu vreo câteva zeci de ani - abia dacă trece când şi când cineva agale, parcă numărându-şi alene gândurile. Şi ce-i mai ciudat, parcă nici nu s-ar cunoaşte când trec unul pe lângă altul, pe pod. Prin sat când se întâlnesc e altceva - vorbesc şi râd, se bucură sau se întristează de ce aud, îşi împărtăşesc până şi visele - dar pe pod e ...altceva. Şi doar "ziua bună" se dă oricui pe aici, fie că-l ştii, fie că nu - doar aşa e în sat, suntem toţi rude şi chiar străinii sunt tot de-ai noştri când vin cu gânduri bune. Că doar omul, după căutătură şi mers îl cunoşti.

Dar pe pod - e fiecare cu ale lui. Şi e linişte. Nu se aude decât râul de munte zvonind de dedesubt. Şi adierea răcoroasă urcând din unde, ca răsuflarea zăpezii de pe munte - fiindcă aşa e la noi, chiar în miezul verii stăruie acolo sus, zăpada. De asta i se părea că toate sunt deodată acolo, pe la mijlocul podului: vara şi iarna, zăpada şi soarele fierbinte, apa săltând peste pietre şi arşiţa zilei. Uneori se oprea să se uite la râu. Şi dacă te uiţi mult, mult la curgerea râului, pare că apa încremeneşte în schimb el, cu pod cu tot, lunecă departe, prin ceaţa albăstruie a zării, spre marea cea mare şi tot mai departe, până spre norii mărunţi şi pufoşi cărora noi le spunem pe aici, "îngeraşi" şi iarăşi se adună din picăturile lungi de ploaie şi ceaţă acolo, pe podul tuturor clipelor. Iar când pornea mai departe, fiecare pas i se părea o clipă, ca şi când nu el, ci timpul ar fi mers - iar el ar fi rămas acolo, în mijlocul podului, nemişcat în curgerea vremii, acolo unde toate sunt una.

De asta i se păru că sunt doar gândurile lui care au prins glas - dar cine a mai auzit vreodată gânduri vorbind singure?! Dar după un timp, glăsciorul se făcu din nou auzit:

- Hai, ia-mă cu tine, te rog!

Se smulse cu greu din goana podului si nemişcarea apei- iar se uitase mult, mult la râul de dedesubt - privi în dreapta, se întoarse spre stânga, dar în jur - nimeni. Şi tocmai când se gândi s-o pornească mai departe - oricum, farmecul se stinsese, râul curgea ca orice râu iar el stătea pe pod, privindu-l - auzi din nou, de data asta mai aproape, rugător şi parcă înecat în lacrimi, glăsciorul:

- Te rog, sunt cuminte şi bun, ia-mă cu tine!

Grăbi pasul, dar parcă îl învăluia de pretutindeni şi de nicăieri glăsciorul acela, al nimănui:

- ...Te rog...

Ştia şi el că nu e bine să te pui cu gândurile - mai bine lasă-le-n pace şi or să plece în cele din urmă:

- Bine, hai...răspunse într-o doară, tocmai când un sătean trecea pe lângă el. Omul puse capul în pământ, privind armătura de fier a podului şi iuţi pasul. Na! - îşi zise cu ciudă - te pomeneşti că de-acu' umple satul că vorbesc de unul singur - dar îşi aminti că niciodată, nimeni nu vorbeşte nici pe pod, nici despre pod, ca şi cum aceea e taina fiecăruia.

Când trecu podul, uitase deja întâmplarea, cu glăscior şi sătean cu tot. Dar parcă ziua toată avea altă lumină. Caldă şi blândă, razele soarelui picurau parcă prin miere - şi nu ştiu cum, dar lucrurile toate se făceau de la sine, uşor şi în bucurie. Şi bucuria stăruia şi creştea, ca şi cum dăruind-o, ar fi venit iarăşi spre el, răsfrântă în mii de oglinzi - suavă, împlinită, înmiresmată - cine-ar fi crezut, îşi spuse el, că bucuria are mireasmă?!

Iar seara adormi blând, îmbrăţişat de bucuria aceea fără nume, ca răsuflarea tuturor stelelor...

- Ba a unei singure stele, nu crezi?- glăsciorul se făcu auzit tocmai când luneca în somn. De uimire, sări la marginea patului. Nu, nu visa.

- Chiar aşa, a unei singure stele - continua glăsciorul - şi nu ştii care?!

- ...

- A singurei stele care vreodată şi-a trimis razele mănunchi, drept spre pământ - acolo unde, într-un staul dintr-o grotă de piatră...

- Da, ştiu, fusese aşezat pruncuşorul Isus...Dar ...

- ...dar ce, trebuie să aştepţi Crăciunul ca să te bucuri? Sau ca să se nască Isus? Şi când mă gândesc că treci în fiecare zi pe pod, stai şi te uiţi cum curge apa şi pe urmă cum curgi tu peste apa vremii şi tot nu înţelegi că în mijlocul acelui pod arcuit peste lucruri şi vreme, adică aici şi acum, le avem pe toate. Mănunchiul de raze al stelei era şuvoi de lumină, ştii, aşa ca râul tău...

Glăsciorul tăcu. Într-un târziu, adormi şi el.

Dis-de-dimineaţă porni ca de obicei, la lucru. Cu noaptea-n cap. Somnoros, dar cu bucuria aceea fără nume luminându-i gândul, ca o mare taină. Şi tot ca de obicei, se trezi pe la mijlocul podului. Privi râul, apoi curgerea lui peste râul încremenit şi când se trezi de-a binelea văzu ambele capete ale podului, începutul şi sfârşitul, iar el era în fiecare din punctele arcului peste ape, dar şi deasupra lui. Şi cuteză să înţeleagă al cui era glăsciorul. Şi atunci auzi iarăşi:

- Eu sunt copil, dar şi tânăr ...

-...dar ca bătrân, oare cum ai arăta?- întrebă el.

Glăsciorul râse ce râse, de părea că toate razele soarelui sunt clopoţei de aur - şi într-un târziu răspunse cât putea de serios:

-...eu nu pot fi bătrân - pe voi doar lipsa de încredere vă îmbătrâneşte. Adică grijile. Şi tristeţea - de aceea tristeţea e un păcat.

- Stai, stai că n-am înţeles. Încrederea...în ce sau cine?

- Cum adică?! Încrederea în Tata! Ieri m-ai luat cu tine, fără să ştii cine sunt. Şi aşa, prin credinţa ta, m-am născut şi în sufletul tău. Şi toată ziua ta a fost doar bucurie. Tata te-a creat pentru bucurie. Şi pe mine m-a trimis ca bucuria voastră să fie întreagă, mereu şi voi sa fiţi la Tata, împreuna cu mine. De asta steaua aceea de atunci nu-şi mai trimite razele mănunchi în jos, pe pământ - ea exista şi acum -, ci razele ei se fac izvor şi râu şi mare ca să te aducă la mine şi apoi, odată cu tine, să pot coborî iar şi iar pe pământ, ca să mă nasc în sufletul tău şi al fiecăruia, pentru bucuria ta. Şi a fiecăruia.

Nici acum nu ştii cine sunt, frate?

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 12.