Bucureşti: Relatări de la Curtea Neamurilor

În zilele de 11 şi 12 octombrie 2011 la Bucureşti s-a desfăşurat "Atrium gentium / Il Cortile dei Gentili / Curtea Neamurilor", un program dedicat dialogului între cei care cred şi cei care nu cred, lansat de Consiliul Pontifical pentru Cultură în luna martie a acestui an.

Partea I. 11 octombrie 2001. Universitatea Bucureşti

Seria evenimentelor cultural creştine "Curtea Neamurilor la Bucureşti" a debutat cu decernarea titlului de "Doctor honoris causa" cardinalului Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican, de către Universitatea de Bucureşti, în sala Senatului, în prezenţa rectorului, a decanilor facultăţilor de fizică şi filosofie, a mai multor profesori şi studenţi ai aceleiaşi Universităţi.

Printre alte personalităţi prezente la eveniment, se aflau IPS Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, împreună cu auxiliarul său, PS Cornel Damian, IPS Javier Lozano, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova, reprezentanţi ai Ministerului Culturii şi ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, Excelenţa sa dr. Bogdan Tătaru-Cazaban care a rostit Laudatio Domini card. Gianfranco Ravasi.

În centrul discursului domnului ambasador s-a aflat noţiunea de raţiune lărgită sau raţiune universală, pe care, pe de o parte, card. Ravasi o moşteneşte spiritual de la card. John Henry Newman, deoarece Biserica sa de cardinal este Biserica pe care a avut-o card. Newman între anii 1879 şi 1890 (San Giorgio in Velabro din Roma), iar pe de alta o promovează pastoral şi cultural în calitate de preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican.

Într-un anumit fel, card. Ravasi era pregătit pentru această misiune importantă, fiindcă s-a remarcat în lumea exgeţilor ca ebraist, traducător al textelor Vechiului Testament, iar în lumea catolică italiană, şi nu numai, ca om al credinţei şi al ştiinţei, om al spiritualităţii şi al cunoaşterii, om al întrebărilor fundamentale şi al răspunsurilor juste. Opera sa ştiinţifică şi literară este vastă, impresionantă; a publicat peste 150 de volume. Dintre lucrările sale, câteva i-au reţinut atenţia domnului Bogdan Tătaru-Cazaban: Giobbe. Traduzione e commento (1979), monumentalul comentariu la Psalmi în trei volume (1981-1984), comentariul la Qohelet, "cartea cea mai originală şi mai scandaloasă" a Vechiului Testament (1988) şi comentariul la Cântarea Cântărilor. Toate aceste scrieri ilustrează condiţia contemporană a hermeneutului biblic şi a profesorului de exegeză care a fost card. Ravasi (prins între criza interpretării şi derivele hermeneuticii de la începutul secolului al XXI-lea), arta bifrontală (ars interrogandi - ars respondendi) pe care el o stăpâneşte într-un chip desăvârşit, pledoaria autorului pentru caracterul dialogic al teologiei. De asemenea, prin opera sa, card. Ravasi se dovedeşte a fi un veritabil vir eruditus al textului sacru, un remarcabil povestitor al artei, "un umanist al Întrupării", cum ar spune Jacques Maritain, pentru că "şi-a înmuiat penelul în alfabetul colorat al speranţei care este Biblia" (Marc Chagall), amintindu-ne nouă tuturor că Biblia reprezintă marele cod al civilizaţiei occidentale. În sfârşit, această personalitate marcantă a Bisericii Catolice şi a culturii italiene este şi un mare prieten al culturii române.

Am rămas impresionat de mărturisirea card. Ravasi, care la începutul discursului său a spus că a citit în întregime opera lui Mircea Eliade, a lui Emil Cioran, a lui Eugen Ionesco, că a citit tot ce s-a tradus în franceză sau în italiană din Constantin Noica, în special lucrarea Maladiile omului contemporan, de asemenea că preţuieşte şi ascultă deseori muzica lui George Enescu şi că opera sculpturală a lui Constantin Brâncuşi îl emoţionează profund.

Aici trebuie să remarc inteligenţa practică, nu doar cea teoretică a cardinalului Ravasi, sau mai curând capacitatea lui de adaptare la publicul din sală. Pentru această întâlnire, pregătise o lectio magistralis intitulată Tre frontiere della teologia, dar, văzând că cei mai mulţi din sală erau tineri, a renunţat la materialul pregătit şi a improvizat o conferinţă în care a formulat mesajul lui de suflet către noile generaţii de studenţi din România, din Europa.

Astfel, la început, a evocat marile personalităţi culturale româneşti despre care am amintit mai sus şi care l-au influenţat şi l-au format, într-un fel sau altul. I-a îndemnat pe tineri să-i frecventeze, să-i citească, pentru că în momentul de faţă, în Europa, ei sunt o prezenţă critică în stare să trezească lumea adormită în superficialitate.

Apoi, conferinţa s-a centrat pe descrierea profilului culturii contemporane, care e marcat de două curente de gândire şi de comportamente importante: pe de o parte, modernitatea, iar pe de alta postmodernitatea. În privinţa modernităţii, card. Ravasi a arătat că ea stă sub semnul descoperirii subiectivităţii (Descartes) şi sub semnul adoptării înţelegerii ştiinţei ca cercetare empirică (Galilei, Newton şi alţii). În modernitatea târzie, curentele de gândire subiectivă au degenerat în subiectivism, eliminând orice discurs despre obiectivitate, cu urmări grave în privinţa noţiunii de adevăr, iar ştiinţa a derapat în ştiinţism, fiindcă a ignorat orice fel de supoziţie etică. Comentariul card. Ravasi la această stare de lucruri a fost următorul: ştiinţa trebuie să rămână ştiinţă, iar filosofia/teologia să rămână filozofie/teologie; fiecare disciplină să-şi respecte propriile metodologii şi propriile obiective. Dar, pentru ca omul să nu fie distrus de propriile lui cercetări (ştiinţifice sau filosofice), ştiinţa şi filosofia/teologia ar trebui să se privească în ochi una pe ala, să se asculte reciproc: ştiinţa să descrie scena lumii, fenomenele, iar filosofia/teologia să prezinte principiile, fundamentele pe care se sprijină această lume.

Referitor la postmodernitate, card. Ravasi a subliniat cuvântul cheie ce cuprinde spiritul acestei epoci, şi anume "fragment". Într-adevăr, acum totul este relativ, totul este redus la fragment, marginal şi trecător, după cum cere piaţa volatilă şi în continuă schimbare. În acest context, a fost invocată o afirmaţie a filozofului englez Thomas Hobbes, din lucrarea lui Leviathanul, potrivit căreia "autoritatea face legea, nu adevărul". Pe cale de consecinţă, s-a ajuns la o societate lichidă, fără profil, fără adevăr, cum spunea sociologul polonez Zygmunt Baumann. În fine, pentru a ilustra această stare de spirit a postmodernităţii, card. Ravasi a evocat o scenă din piesa Cântăreaţa cheală (1950) a lui Eugen Ionescu. Două familii stau de vorbă folosind cuvinte la întâmplare din dicţionare şi manuale. Discursul lor este lipsit de noimă, de sens. La un moment dat, familiile schimbă locul, cadrul de referinţă, dar discuţia continuă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru a sublinia mai mult absenţa sensului, în final, intră în scenă un pompier, care fusese chemat să stingă un incendiu, însă nu găsea locul unde arde. Concluzia lui Ionescu este simplă: trăim într-o lume fără sens.

Răspunsul card. Ravasi la provocările postmodernităţii este următorul: doar o mare cultură poate deschide drumul spre descoperirea sensului, care trebuie căutat mereu. În sensul acesta, a făcut referinţă la vorba lui Socrate, din Apologia, după care "o viaţă lipsită de căutarea adevărului nu merită trăită".

În concluzie, card. Ravasi a adresat o urare Universităţii de Bucureşti, şi anume să fie un loc de căutare a adevărului, iar pentru această frumoasă lucrare şi-a permis să sugereze două idei: 1) să promoveze ideea de utopie, de proiect, de viziune; Europa, dar şi România a cunoscut experienţa prăbuşirii ideologiilor, iar acum trăim o anumită teamă de ideile mari; românii trebuie să capete acest curaj, din acest punct de vedere, fiindcă ei au cunoscut drama amară a ideologiei comuniste; card. Ravasi a insistat pe asumarea convingerii că ideile conduc lumea; a dat un exemplu din Antoine de Saint-Exupery: marinar nu este acela care ştie să vâslească, să facă o barcă, să citească o hartă, ci acela care simte în el nostalgia spaţiilor infinite ale mării. 2) să creeze cadrul salvării omului, nu distrugerii lui; a invocat şapte direcţii de acţiune pentru salvarea omului, potrivit spiritului lui Gandhi, care spunea că omul se distruge dacă face politică, fără principii; dacă se îmbogăţeşte, fără muncă; dacă cultivă inteligenţă, fără înţelepciune; dacă propune o economie, fără morală; dacă dezvoltă ştiinţă, fără umanitate; dacă are o religie, fără credinţă; dacă iubeşte, fără jertfirea de sine.

În fine, după conferinţă, card. Ravasi a fost ovaţionat minute în şir, iar în mintea noastră se cuibărea ultima idee: marea cultură, marile culturi deschid drumul spre descoperirea sensului.

*

Partea a II-a. 11 octombrie 2001. Ora 18-21, Ateneul Român

Marţi, 11 octombrie 2011, ora 18, Ateneul Român era plin de lume: episcopi, preoţi, persoane consacrate, credincioşi laici, catolici şi ortodocşi, oameni obişnuiţi şi oameni şcoliţi, intelectuali tineri şi bătrâni - toţi îl aşteptau pe card. Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican, atât pentru prezentarea primei lui cărţi în limba română, şi anume "Întrebări privitoare la credinţă. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred", cât şi pentru dialogul cu directorul Institutului Cultural Român, d-l Horia Roman Patapievici, programat să înceapă la ora 19.

Într-adevăr, câteva minute după ora 18, au intrat în holul central al Ateneului, card. Ravasi, însoţit de Kelemen Hunor, ministrul culturii din România, de Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, de profesorul Gabriel Liiceanu, directorul Editurii "Humanitas", unde s-a publicat cartea, şi de Andrei Dumitriu, directorul Ateneului Român.

Primul dintre vorbitori a fost prof. Gabriel Liiceanu, care s-a întrebat de ce este importantă această carte? Pentru că ne prezintă mai multe întrebări şi răspunsuri şi, din acest punct de vedere, cartea îi educă pe oamenii din zilele noastre să-şi pună întrebări mari, ultime, fundamentale despre viaţă. Apoi, prof. Liiceanu s-a întrebat: De ce nu există răspunsuri definitive? De ce sunt întrebări fără răspuns? Pentru că, a răspuns directorul Editurii "Humanitas", întrebările vieţii nu au un răspuns unic. În fine, prof. Liiceanu s-a întrebat de unde provine competenţa unui cardinal să pună şi să caute un răspuns la întrebările mari ale vieţii? Priceperea şi autoritatea card. Ravasi provin din cunoaşterea profundă a Bibliei, a tradiţiei creştine şi a misiunii ce i-a fost încredinţată. Totuşi, a remarcat prof. Gabriel Liiceanu, competenţa card. Ravasi este limitată la lumea celor care cred. În fine, cartea este fascinantă, pentru că spune că există întrebări fără răspuns şi, în felul acesta, cultivă prestigiul misterului.

În cuvântul său, Kelemen Hunor, ministrul culturii din România, a remarcat invitaţia subtilă pe care o adresează cartea, şi anume aceea de a dialoga unii cu alţii, şi ideea pe care o propune, adică dialogul ca formă de convieţuire. Cartea i se pare importantă, pentru că formulează întrebări esenţiale, descrie frământările profunde ale omului care caută să creadă şi, din acest punct de vedere, rămâne o carte vie, constituindu-se într-un reper pentru întrebările mari ale vieţii.

Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, care a avut o contribuţie deosebită în organizarea acestui eveniment cultural-creştin, a salutat apariţia cărţii card. Ravasi şi a spus că vede în ea o invitaţie de a ieşi din indiferenţă. Pentru Bogdan Tătaru-Cazaban, cartea demonstrează faptul că Biblia este Marele Cod al civilizaţiei europene şi, prin întrebările pe care le conţine, educă fără pedanterie, fără protocol. În fine, cartea este expresia unei atenţii întreite: spirituale, intelectuale şi culturale.

Luând cuvântul la lansarea primei lui cărţi în limba română, în mod vădit emoţionat, card. Ravasi a spus mai întâi cum a ajuns să scrie această carte. Astfel, în calitate de interpret al Scripturii în mas-media italiană, fie în scris, fie în direct la televizor, a provocat multe întrebări în sufletele cititorilor şi ascultătorilor săi, din Italia, dar şi din Albania sau chiar Malta. De la aceştia a primit foarte multe întrebări, pe care a trebuit să le selecteze într-un prim moment, apoi să le dea un răspuns. Aşa s-a născut cartea cardinalului Ravasi: Întrebări privitoare la credinţă. În al doilea rând, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican a pledat pentru importanţa întrebărilor în viaţa omului şi, mai ales, pentru cultura întrebărilor fundamentale care, după opinia Eminenţei Sale, sunt cauză de creştere nu doar morală, spirituală şi culturală, ci şi economică şi socială. În fine, card. Ravasi l-a citat pe Oscar Wilde, aşa cum a făcut-o şi în Introducerea cărţii sale şi a spus: "Oricine poate da răspunsuri, dar pentru a pune cu adevărat întrebări e nevoie de un geniu" (p. 9).

După prezentarea cărţii, în aula principală a Ateneului Român, în prezenţa a circa 800 de invitaţi, printre care am observat, alături de publicul menţionat mai sus, atât clerici ortodocşi, cât şi oficialităţi diplomatice, a început dialogul dintre card. Gianfranco Ravasi şi Horia Roman-Patapievici, dialog care a fost prefaţat de un cuvânt de bun venit adresat mai întâi de Andrei Dumitriu, directorul Ateneului, şi apoi de IPS Javier Lozano, nunţiul apostolic în România şi Republica Moldova. În fine, după o scurtă pauză muzicală, un tânăr a interpretat la pian o piesă de Haydn, dialogul a început cu prima întrebare adresată card. Ravasi: Ce este curtea neamurilor? Răspunsul eminenţei sale i-a purtat pe cei prezenţi în sală, dar şi pe cei care au urmărit dialogul la televiziunea română (programul cultural) în Ţara Sfântă, la Ierusalim, acolo unde se afla templul cu acel zid despărţitor între curtea israeliţilor (a celor care cred în Dumnezeul adevărat) şi curtea neamurilor sau a păgânilor (curtea celor care nu cred în Dumnezeul adevărat). Totuşi, acest zid nu despărţea complet, fiindcă peste zid dintr-o partea într-alta, treceau rugăciunile şi psalmii israeliţilor sau dorurile şi curiozităţile păgânilor. Astfel, zidul era o invitaţie la ascultare reciprocă, lucru confirmat de sfântul Paul în Ef 2,14-16, unde spune că Isus Cristos a venit ca să dărâme zidul despărţitor şi să facă din toţi oamenii un singur popor. Astăzi, însă, există trei curţi: pe lângă cele două menţionate mai sus există o a treia: curtea celor indiferenţi, căldicei, cărora li se adresează Curtea Neamurilor, voită de papa Benedict al XVI-lea, prin Consiliul Pontifical pentru Cultură din Vatican. Voinţa Papei a fost adusă în discuţie de Horia Roman-Patapievici, care a citat următorul pasaj dintr-un discurs al lui Benedict al XVI-lea din 2009: "Cred că Biserica ar trebui şi astăzi să deschidă o curte a neamurilor, unde oamenii să poată într-un fel să se raporteze la Dumnezeu, chiar fără să-l cunoască şi înainte de a fi găsit calea spre taina sa, pe care o slujeşte viaţa interioară a Bisericii. Dialogului cu religiile trebuie astăzi să i se adauge mai ales dialogul cu cei pentru care religia este ceva străin, cu cei pentru care Dumnezeu este necunoscut şi care, totuşi, nu ar vrea să rămână pur şi simplu fără Dumnezeu, ci ar dori să se apropie de El cel puţin ca faţă de cel ce este necunoscut". Card. Ravasi a adus numeroase argumente în favoarea dialogului cu "neamurile" sau "păgânii" din zilele noastre, folosind afirmaţiile şi textele unor poeţi, scriitori, sociologi ai religiilor, filosofi şi teologi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi publicului românesc: Heine, Nietzsche, Cioran, Ionesco, Ch. Taylor, Kierkegaard şi alţii.

Comentând situaţia în care se găseşte omul de azi, parcă subjugat cumva de mijloacele de comunicare socială, Patapievici a spus că valoare credinţei riscă să dispară atât pe filiera relaţiei dintre individ şi Dumnezeu, pe verticală, cât şi pe aceea a relaţiei dintre individ şi ceilalţi indivizi, adică pe orizontală. Răspunsul card. Ravasi a fost unul mai curând optimist, evocând principiul lui Blaise Pascal: omul întrece omul în mod infinit. Faptul că s-a ajuns acum ca în spaţiul public să fie interzis creştinismul, se datorează, într-o anumită măsură, şi oamenilor Bisericii care au propus o apologetică greşită. Oricum, îndemnul card. Ravasi a fost că trebuie să ieşim din catacombe şi să vestim în locurile publice, în şcoală, în politică, în mas media etc., valorile creştine. Din acest punct de vedere, Eminenţa sa a făcut distincţie între conceptul de vid şi conceptul de absenţă. Valorile creştine nu se văd, dar asta nu înseamnă că au dispărut definitiv, ci pur şi simplu lipsesc, ele rămânând legate de toate semnele culturale încă existente în lumea post-creştină. Misiunea noastră este aceea de a le aduce la suprafaţă, de a le face vizibile.

Vorbind despre valori, H. Roman-Patapievici a spus că trei valori i se par deosebit de importante, pentru noi românii, mai mult sau mai puţin credincioşi: tradiţia, comunitatea şi libertatea. De aceea, l-a întrebat, în final, pe card. Ravasi: Cum putem să promovăm spiritul de comunitate astăzi? Mai întâi, trebuie să remarcăm în oameni, în ciuda tendinţelor individualiste, existenţa nostalgiei comuniunii cu ceilalţi. A dat un exemplu personal: şi-a deschis un cont pe Tweeter, comunicând zilnic un text biblic la o comunitate virtuală de 2.000 de persoane, şi, mai recent, un blog pe un ziar italian laic, unde iarăşi s-a adunat o comunitate impresionantă de cititori. Pornind de la această nevoie de comuniune, card. Ravasi a încheiat dialogul său, cu o parabolă orientală, care descrie întâlnirea unui călător prin pustiu cu aproapele său, cu celălalt, întâlnire care la început este pătrunsă de frică, iar în final, când se descoperă că aproapele este fratele pe care călătorul prin pustiu nu-l mai văzuse de 20 de ani, copleşită de bucurie.

Cu această pledoarie pentru dialogul, întâlnirea directă, unii cu alţi, pentru privirea faţă în faţă, unii cu alţii, pentru exorcizarea fricii de celălalt, făcând referinţă atât la problemele actuale pe care le creează comunitatea românilor din Italia, cât şi la rolul pozitiv în sânul comunităţii poporului din Peninsulă, dialogul dintre card. Ravasi şi Horia Roman-Patapievici s-a încheiat într-un puternic ropot de aplauze. Lumea a gustat din plin mărturia senină a cardinalului catolic despre adevăr şi iubire, o mărturie luminoasă pe care a dat-o, adaug eu, un prinţ nu doar al Bisericii, ci şi al frământărilor minţii şi sufletului uman.

*

Partea a III-a. Miercuri, 12 octombrie 2011, Colegiul Noua Europă

Al treilea moment important din seria întâlnirilor pe care le-a prilejuit Curtea Neamurilor la Bucureşti a fost colocviul intitulat "Raţiunea şi antinomiile credinţei. Dialogul dintre cei care cred şi cei ce nu cred", un colocviu co-prezidat de cardinalul Gianfranco Ravasi şi Andrei Pleşu şi găzduit de Colegiul Noua Europă, miercuri, 12 octombrie 2011, începând cu ora 18.

Şi de data aceasta, sala în care a avut loc dialogul s-a dovedit a fi neîncăpătoare. Am remarcat printre cei prezenţi în sală, alături de IPS Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, IPS Javier Lozano, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova, PS Cornel Damian, Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul României la Sfântul Scaun, câţiva clerici ortodocşi, numeroşi intelectuali şi oameni de cultură importanţi din România.

La ora 18 fix, cu o precizie elveţiană, amintesc aici că edificiul în care se află Colegiul Noua Europă este o donaţie a statului elveţian, au intrat în sală card. Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican, şi prof. Andrei Pleşu, rectorul Colegiului Noua Europă. După ce i-a salutat pe cei prezenţi, rectorul colegiului a descris pe scurt metodologia dialogului ce urma să aibă loc, precizând cele două momente principale: mai întâi prezentarea cadrului general al temei întâlnirii de către co-preşedinţii colocviului, adică Andrei Pleşu şi card. Ravasi, apoi prezentarea unor puncte de vedere asupra aceleiaşi tematici de către următorii invitaţi: Vlad Alexandrescu, Alexander Baumgarten, Francisca Băltăceanu, Andrei Cornea, Michel Kubler, Anca Manolescu şi Dan C. Mihăilescu - toţi oameni de cultură din România care s-au remarcat în ultima vreme nu doar printr-o anumită legătură cu Colegiul Noua Europă, aşa cum spunea d-l Pleşu, adică prin faptul că au fost bursieri ai acestui Colegiu, ci şi prin numeroase publicaţii în domeniul ştiinţelor exacte, literaturii, filosofiei şi teologiei.

Cu farmecul lui caracteristic, d-l Andrei Pleşu a spus în cuvântul introductiv că, în viaţa de zi cu zi, este destul de greu să facem o distincţie radicală între cei ce cred şi cei ce nu cred; viaţa ne arată că aceste două categorii sunt amestecate. Totuşi, a făcut distincţia între "cei ce cred că cred" şi "cei ce cred că nu cred". Din prima categorie fac parte adepţii ortopraxiei, credincioşii fără patos, fără tulburare; celei de-a doua categorii îi aparţin cei ce consideră credinţa ca un fel de beatitudine permanentă, un extaz fără sfârşit, o bucurie continuă de prezenţă lui Dumnezeu. Punctul lui Andrei Pleşu asupra credinţei se inspiră din parabolele evanghelice care vorbesc despre aşteptarea Stăpânului. Aşteptarea îl face prezent pe Stăpân, astfel încât credinţa devine un dialog cu absenţa şi tăcerea lui Dumnezeu. Aici A. Pleşu a invocat un cuvânt al Papei Benedict al XVI-lea care spunea într-o carte a sa: "orice credincios trăieşte şi ispita necredinţei şi orice necredincios trăieşte şi ispita credinţei". În concluzie, raportul dintre credinţă şi necredinţă în sufletul unui om nu poate să fie ceva confortabil sau sedentar.

Cu eleganţă şi fineţe intelectuală, card. Gianfranco Ravasi a continuat ideile lui A. Pleşu şi a indicat patru elemente fundamentale ale raportului dintre credinţă şi necredinţă. Mai întâi, deosebirea dintre credinţă şi necredinţă nu este fixă, rigidă, ci mobilă sau flexibilă. De aceea experienţa absenţei lui Dumnezeu face parte din dinamica credinţei. A ilustrat acest aspect cu o scenă dintr-un film de Ingmar Bergman, care descrie drama unui păstor de suflete ce-şi pierde credinţa şi, cu toate acestea, trebuie să vorbească despre Dumnezeu. Al doilea element este legătura complexă dintre credinţă şi religie. Se întâmplă ca uneori religia să întunece credinţa. Referindu-se la K. Barth, renumitul teolog protestant, card. Ravasi a preluat rugăciunea pe care acesta o spunea în fiecare dimineaţă: "Doamne, eliberează-mă de religie şi dă-mi credinţa!". Al treilea element priveşte raportul tensionat din sufletul multor credincioşi care cred că nu cred. Într-un mod cu totul aparte, curtea neamurilor se adresează acestei categorii de oameni credincioşi, pe care îi invită la căutarea lui Dumnezeu, încercând să-i scoată din indiferenţă şi superficialitate. Pentru a exemplifica această stare de lucruri, a fost adus în discuţie şi Julien Green, care spunea într-o pagină de jurnal: "atâta vreme cât suntem neliniştiţi, putem sta liniştiţi!". În fine, ultimul element la care a făcut referinţă eruditul cardinal Ravasi este legat de sentimentul absenţei pe care îl comportă actul credinţei. Reluând deosebirea pe care a făcut cu o seară înainte la Ateneul Român, şi anume deosebirea dintre gol sau vid şi absenţă, a spus că absenţa Stăpânului sau a lui Dumnezeu ar trebui să întărească, să hrănească, nu să slăbească credinţa noastră. În concluzie, a insistat pe două comportamente intelectuale şi spirituale importante: în aventura credinţei, să nu uităm niciodată că iniţiativa o are Dumnezeu (aspect subliniat de sfântul Paul în scrisorile sale), apoi, dezvoltând o constatare care trezeşte uimirea filosofului francez Jean-Luc Marion - faptul că astăzi lumea nu vorbeşte despre Dumnezeu, despre Cristos (Cristofobia) - i-a invitat pe participanţii la colocviu să aibă curajul să-l spună, să-l proclame pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu lumii de astăzi.

După aceste poziţionări metodologice generale, au intervenit mai mulţi invitaţi, cum am spus mai sus. În ordinea intervenţiilor, primul a fost Andrei Cornea, de religie evreu şi specialist în filosofia artei. Amestecând puţin lucrurile, în opinia lui Cornea, credinţa este prezentă oriunde şi peste tot, nu doar în viaţa religioasă, ci şi în viaţa ştiinţifică. Pentru el, credinţa este un conglomerat artificial, şi asta se datorează inconsecvenţei structurale a fiinţei umane. Desigur aici s-ar putea spune că există o diferenţă între credinţa religioasă şi credinţa ştiinţifică. Al doilea invitat a fost Michel Kubler, fost redactor şef al cotidianului francez La Croix, actualmente parohul comunităţii catolicilor francofoni din Bucureşti. Pentru Kubler, în România nu ar exista necredincioşi, procentele participării la viaţa liturgică a Bisericii sunt foarte mari, de aceea s-a întrebat în ce măsură se poate vorbi în comunitatea creştină majoritar ortodoxă din România despre laicitate şi dacă această comunitate este conştientă de fenomenul secularizării. Precizez că Michel Kubler înţelege secularizarea în sensul lui Ch. Taylor, adică drept repoziţionare a credinţei. Erudita profesoară de ştiinţe biblice, Francisca Băltăceanu a vorbit despre condiţiile dialogului, invitând la respect reciproc şi la cuminţenie intelectuală, zicând că "antinomiile credinţei non sunt multiplicanda sine necessitate". Pentru Dan C. Mihăilescu, cel mai important critic literar român al zilelor noastre, sunt mulţi în situaţia celui care crede că nu crede, de aceea s-a întrebat: oare cultura este un fel de blestem în calea credinţei? De ce oamenii de cultură nu au curajul să îngenuncheze în biserici? Anca Manolescu, matematician de profesie, a adus în discuţie calea apofatismului, interpretând ideile lui Simone Weil, Nikolai Berdiaev şi Nicolaus Cusanus. Pentru Anca Manolescu, credinţa creştină ar trebui să se manifeste într-o formă mai verticală sau spirituală. Vlad Alexandrescu, fost ambasador, cu o pregătire ştiinţifică, dar şi filosofico-teologică, s-a oprit frământările lui Blaise Pascal, pe care le-a adus în atenţia celor prezenţi printr-o adâncire a relaţiei dintre lumină şi credinţă; în concluzie, a spus că fiecare vede cât poate, potrivit psalmistului (şi sfântului Augustin): "In lumine tuo videbimus lumen tuum, Domine!" (Ps 35). În sfârşit, pentru Alexander Baumgarten, profesor de filozofie medievală la Cluj, aducând o discuţie a preocupare scolastică - diferenţa dintre copist, compilator, comentator şi autor - a indicat una dintre condiţiile de bază ale dialogului dintre credincioşi şi necredincioşi, şi anume asumarea conceptului de raţionalitate deschisă, universală.

Ultimul cuvânt l-a avut card. Ravasi, care a terminat cu o parabolă orientală. A spus aşa: "Ultimul care vorbeşte la sfatul înţelepţilor, trebuie să se ridice în picioare, să tacă şi să iasă afară". Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican a confirmat dubiile şi observaţiile invitaţilor la colocviu şi a formulat urarea ca această întâlnire pe care a prilejuit-o Curtea Neamurilor la Bucureşti să fie începutul unui itinerar continuu de căutare, fie la nivel individual, fie la nivel comunitar.

Colocviul a durat până la ora 20,30. Participanţii nu păreau obosiţi, chiar dacă au trecut mai bine de două ore de mini conferinţe de mare înălţime speculativă; păreau gata să o ia de la capăt. Am văzut că discuţiile au continuat afară, pe stradă, în maşină, poate şi acasă. Din toate cele văzute şi ascultate în Atrium gentium de la Bucureşti în zilele de 11 şi 12 octombrie 2011, tragem concluzia că iniţiativa pontificală a Curţii Neamurilor este un drum care ar trebui urmat, continuat.

Pr. dr. Wilhelm Dancă

* * *

Bucureşti: "Atrium Gentium" sau "Curtea Neamurilor"
Card. Ravasi, "Doctor honoris causa" al Universităţii din Bucureşti
"Curtea Neamurilor" va fi la Bucureşti

lecturi: 25.