Vatican: Audienţa generală de miercuri, 12 octombrie 2011. Despre Psalmul 126

Iubiţi fraţi şi surori,

În catehezele precedente am meditat despre câţiva Psalmi de plângere şi de încredere. Astăzi aş vrea să reflectez împreună cu voi despre un Psalm cu tonuri de sărbătoare, o rugăciune care, în bucurie, cântă minunăţiile lui Dumnezeu. Este Psalmul 126 - conform numerotării greco-latine 125 - care celebrează marile lucruri pe care Domnul le-a făcut cu poporul său şi pe care încontinuu le face cu fiecare credincios.

Psalmistul, în numele întregului Israel, începe rugăciunea sa amintind de experienţa exaltantă a mântuirii:

"Când Domnul a restabilit soarta Sionului,

ni se părea că visăm.

Atunci, gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie

şi limba de cântări de veselie" (v. 1-2a).

Psalmul vorbeşte despre o "soartă restabilită", adică revenire la starea originară, în toată pozitivitatea sa precedentă. Adică se porneşte de la o situaţie de suferinţă şi de necesitate la care Dumnezeu răspunde realizând mântuirea şi readucându-l pe cel care se roagă la condiţia de dinainte, ba chiar îmbogăţită şi schimbată în mai bine. Este ceea ce i se întâmplă lui Iob, atunci când Domnul îi redă tot ceea ce pierduse, dublând şi dăruind o binecuvântare şi mai mare (cf. Iob 42,10-13), şi este ceea ce experimentează poporul lui Israel întorcându-se în patrie din exilul babilonian. Tocmai cu referinţă la sfârşitul deportării în ţară străină este interpretat acest psalm: expresia "a restabili soarta Sionului" este citită şi înţeleasă ca o "întoarcere a locuitorilor Sionului din robie". De fapt, întoarcerea din exil este paradigma oricărei intervenţii divine de mântuire deoarece căderea Ierusalimului şi deportarea în Babilon au fost o experienţă devastantă pentru poporul ales, nu numai pe planul politic şi social, ci şi mai ales pe planul religios şi spiritual. Pierderea ţării, sfârşitul monarhiei davidice şi distrugerea templului apar ca o dezminţire a promisiunilor divine şi poporul alianţei, risipit printre păgâni, se întreabă cu durere despre un Dumnezeu care pare că l-a abandonat. De aceea, sfârşitul deportării şi întoarcerea în patrie sunt experimentate ca o minunată întoarcere la credinţă, la încredere, la comuniunea cu Domnul; este o "restabilire a sorţii" care implică şi convertirea inimii, iertare, prietenie regăsită cu Dumnezeu, conştiinţă milostivirii sale şi posibilitate reînnoită de a-L lăuda (cf. Ier 29,12-14; 30,18-20; 33,6-11; Ez 39,25-29). E vorba de o experienţă de bucurie care se revarsă, de zâmbete şi strigăte de bucurie, aşa de frumoasă încât "pare că se visează". Intervenţiile divine au adesea forme neaşteptate, care merg dincolo de ceea ce îşi poate imagina omul; iată atunci uimirea şi bucuria care se exprimă în laudă: "Lucruri mari a făcut Domnul". Este ceea ce spun naţiunile şi este ceea ce proclamă Israelul:

"Atunci se spunea printre neamuri:

«Lucruri mari a făcut Domnul pentru ei».

Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi,

şi suntem plini de bucurie" (v. 2b-3).

Dumnezeu face minunăţii în istoria oamenilor. Realizând mântuirea, se revelează tuturor ca Domn puternic şi milostiv, refugiu pentru cel asuprit, care nu uită strigătul celor săraci (cf. Ps 9,10.13), care iubeşte dreptatea şi dreptul şi de iubirea căruia plin este pământul (cf. Ps 33,5). De aceea, în faţa eliberării poporului lui Israel toate neamurile recunosc lucrurile mari şi minunate pe care Domnul le face pentru poporul său şi îl celebrează pe Domnul în realitatea lui de Mântuitor. Şi Israelul face ecou la proclamaţia naţiunilor şi o preia repetând-o, dar ca protagonist, ca destinatar direct al acţiunii divine: "Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi"; "pentru noi", sau şi mai precis, "cu noi", în ebraică 'immanű, afirmând astfel acel raport privilegiat pe care Domnul îl întreţine cu aleşii săi şi care va avea în numele Immanuel, "Dumnezeu cu noi", cu care este numit Isus, culmea sa şi manifestarea sa deplină (cf. Mt 1,23).

Iubiţi fraţi şi surori, în rugăciunea noastră ar trebui să privim mai des la modul în care, în evenimentele din viaţa noastră, Domnul ne-a ocrotit, ne-a condus, ne-a ajutat şi să-l lăudăm pentru ceea ce a făcut şi face pentru noi. Trebuie să fim mai atenţi la lucrurile bune pe care Domnul ni le dă. Suntem mereu atenţi la probleme, la dificultăţi şi aproape că nu vrem să percepem că există lucruri frumoase care vin de la Domnul. Această atenţie, care devine recunoştinţă, este foarte importantă pentru noi şi ne creează o amintire a binelui care ne ajută şi în orele întunecate. Dumnezeu face lucruri mari şi cel care experimentează asta - atent la bunătatea Domnului cu atenţia inimii - este plin de bucurie. Pe această notă de sărbătoare se încheie prima parte a Psalmului. A fi mântuiţi şi a se întoarce în patrie din exil este ca o întoarcere la viaţă: eliberarea deschide la zâmbet, dar în acelaşi timp la aşteptarea unei împliniri care încă trebuie dorită şi cerută. Aceasta este a doua parte a Psalmului nostru care sună aşa:

"Restabileşte, Doamne, soarta noastră,

ca pâraiele din Negheb.

Cei ce seamănă cu lacrimi

vor secera cu bucurie.

Plecând, mergeau şi plângeau,

aruncând în pământ sămânţa;

venind, se întorceau cu veselie,

adunându-şi snopii" (v. 4-6).

Dacă la începutul rugăciunii sale Psalmistul celebra bucuria unei sorţi de acum restabilite de către Domnul, acum în schimb o cere ca pe ceva care încă trebuie realizat. Dacă se aplică acest Psalm la întoarcerea din exil, această aparentă contradicţie s-ar explica prin experienţa istorică, avută de Israel, a unei întoarceri în patrie dificile, numai parţiale, care îl induce pe cel care se roagă să solicite o ulterioară intervenţie divină pentru a duce la plinătate restaurarea poporului.

Însă Psalmul merge dincolo de faptul pur istoric pentru a se deschide la dimensiuni mai ample, de tip teologic. Experienţa mângâietoare a eliberării din Babilon este oricum încă neîmplinită, "deja" întâmplată, dar "încă nu" marcată de plinătatea definitivă. Astfel, în timp ce în bucurie celebrează mântuirea primită, rugăciunea se deschide la aşteptarea realizării depline. Pentru aceasta Psalmul foloseşte imagini deosebite care, cu complexitatea lor, trimit la realitatea misterioasă a răscumpărării, în care se împletesc darul primit şi care încă trebuie aşteptat, viaţa şi moartea, bucuria visătoare şi lacrimile dureroase. Prima imagine face referinţă la pâraiele uscate din deşertul Negheb, care cu ploile se umplu cu apă năvalnică ce redă viaţă terenului uscat şi-l face să reînflorească. Aşadar cererea Psalmistului este ca restabilirea sorţii poporului şi întoarcerea din exil să fie ca acea apă, năvalnică şi de neoprit, şi capabilă să transforme deşertul într-o imensă pajişte cu iarbă verde şi cu flori.

A doua imagine se mută de la colinele uscate şi stâncoase al Neghebului la câmpiile pe care agricultorii le cultivă pentru a scoate hrană din ele. Pentru a vorbi despre mântuire se aminteşte aici de experienţa care în fiecare an se reînnoieşte în lumea agricolă: momentul dificil şi obositor al semănatului şi apoi bucuria care se revarsă datorită recoltei. Un semănat care este însoţit de lacrimi, pentru că se aruncă ceea ce ar putea să mai devină pâine, expunându-se la o aşteptare plină de incertitudini: agricultorul lucrează, pregăteşte terenul, aruncă sămânţa, dar, aşa cum ilustrează bine parabola semănătorului, nu ştie unde va cădea această sămânţă, dacă păsările o vor mânca, dacă va încolţi, dacă va avea rădăcini, dacă va deveni spic (cf. Mt 13,3-9; Mc 4,2-9; Lc 8,4-8). A arunca sămânţa este un gest de încredere şi de speranţă; este necesară activitatea omului, dar apoi trebuie să se intre într-o aşteptare neputincioasă, ştiind bine că mulţi factori vor fi determinanţi pentru rezultatul bun al recoltei şi că riscul unui eşec este mereu la pândă. Şi totuşi, an după an, agricultorul repetă gestul său şi aruncă sămânţa. Şi atunci când aceasta devine spic şi ogoarele se umplu de holde, iată bucuria celui care este în faţa unei minuni extraordinare. Isus cunoştea bine această experienţă şi vorbea despre ea cu ai săi: "Spunea: «Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum»" (Mc 4,26-27). Este misterul ascuns al vieţii, sunt minunatele "lucruri mari" ale mântuirii pe care Domnul le face în istoria oamenilor şi al căror secret oamenii nu-l ştiu. Intervenţia divină, atunci când se manifestă în plinătate, arată o dimensiune care se revarsă, asemenea pâraielor din Negheb şi asemenea grâului pe ogoare, evocator acesta din urmă şi a unei disproporţii tipice a lucrurilor lui Dumnezeu: disproporţie între truda semănatului şi bucuria imensă a recoltării, între neliniştea aşteptării şi viziunea înseninătoare a hambarelor pline, între micile seminţe aruncate în pământ şi marile cantităţi de snopi auriţi de soare. La seceriş totul este transformat, plânsul s-a terminat, a lăsat locul strigătelor de bucurie exultantă.

La toate acestea face referinţă Psalmistul pentru a vorbi despre mântuire, despre eliberare, despre restabilirea sorţii, despre întoarcerea din exil. Deportarea în Babilon, ca orice altă situaţie de suferinţă şi de criză, cu întunericul său dureros format din îndoieli şi din aparenta îndepărtare a lui Dumnezeu, în realitate, spune Psalmul nostru, este ca un semănat. În Misterul lui Cristos, la lumina Noului Testament, mesajul devine şi mai explicit şi clar: credinciosul care trece prin acel întuneric este ca bobul de grâu căzut în pământ care moare, dar pentru a da mult rod (cf. In 12,24); sau, preluând o altă imagine îndrăgită de Isus, este ca femeie care suferă în durerile naşterii pentru a putea ajunge la bucuria că a dat naştere unei vieţi noi (cf. In 16,21).

Iubiţi fraţi şi surori, acest Psalm ne învaţă că, în rugăciunea noastră, trebuie să rămânem mereu deschişi la speranţă şi tari în credinţa în Dumnezeu. Istoria noastră, chiar dacă este marcată adesea de durere, de incertitudini, de momente de criză, este o istorie de mântuire şi de "restabilire a sorţilor". În Isus, orice exil al nostru se termină şi orice lacrimă este ştearsă, în misterul Crucii sale, al morţii transformate în viaţă, ca bobul de grâu care se frânge în pământ şi devine spic. Şi pentru noi această descoperire a lui Isus Cristos este marea bucurie a "da"-ului lui Dumnezeu, a restabilirii sorţii noastre. Dar aşa cum cei care - întorşi din Babilon plini de bucurie - au găsit o ţară sărăcită, devastată, ca şi dificultatea semănatului şi au suferit plângând neştiind realmente dacă la sfârşit va fi recoltă, tot aşa şi noi, după marea descoperire a lui Isus Cristos - viaţa noastră, adevărul, drumul - intrând în terenul fertil al credinţei, în "pământul credinţei", găsim adesea şi o viaţă întunecată, dură, dificilă, un semănat cu lacrimi, dar siguri că lumina lui Cristos ne dăruieşte, la sfârşit, realmente, marea recoltă. Şi trebuie să învăţăm asta şi în nopţile întunecate; să nu uităm că lumina există, că Dumnezeu este deja în mijlocul vieţii noastre şi că putem semăna cu mare încredere că "da"-ul lui Dumnezeu este mai puternic decât noi toţi. Este important să nu pierdem această amintire a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, această bucurie profundă că Dumnezeu a intrat în viaţa noastră, eliberându-ne: este recunoştinţa datorită descoperii lui Isus Cristos, care a venit la noi. Şi această recunoştinţă se transformă în speranţă, este stea a speranţei care ne dă încrederea, este lumina, pentru că tocmai durerile semănatului sunt începutul vieţii noi, al bucuriei mari şi definitive a lui Dumnezeu.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.