Titlul honoris causa dat preşedintelui Consiliului Pontifical al Culturii de Universitatea din Bucureşti

Cioran şi Ionesco în Curtea Neamurilor

Publicăm textul lectio magistralis pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii a ţinut-o la 11 octombrie 2011 cu ocazia conferirii titlului honoris causa din partea Universităţii din Bucureşti.

De Gianfranco Ravasi

Era denumită Curtea Neamurilor. Era vorba de un spaţiu simbolic al templului din Ierusalim, destinat să-i găzduiască pe păgâni, gentes, popoarele externe lui Israel. Urmând o indicaţie a lui Benedict al XVI-lea, Consiliul Pontifical al Culturii a voit - sub acest titlu - să recreeze un loc de dialog serios şi aprofundat între cei care cred şi atei, doritori să se confrunte între ei cu privire la marile teme ale fiinţei şi existenţei şi cu privire la misterul însuşi al lui Dumnezeu.

În interiorul său vrem în mod ideal să situăm două figuri emblematice originare din România, alese pe versantul necredinţei deschise şi sensibile la întrebările spirituale. Primul personaj este Emil Cioran (1911-1995). "Eu sunt un străin pentru poliţie, pentru Dumnezeu, pentru mine însumi": probabil aceasta este cea mai lapidară şi fulgerătoare carte de identitate a lui Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari, în Transilvania română. Aşa cum se ştie, acest inclasificabil scriitor-gânditor, în anul 1937, la 26 de ani, a emigrat la Paris unde şi-a petrecut restul vieţii sale până la moarte care a avut loc în anul 1995. Deci străin pentru patria sa de origine, pe care a şters-o din datele sale personale, abandonându-i şi limba. Străin pentru naţiunea care l-a găzduit, din cauza izolaţionismului său constant: "Suprimam din vocabularul meu un cuvânt după altul. După ce s-a terminat masacrul, unul singur a mai rămas supravieţuitor: Singurătate. M-am trezit satisfăcut". În sfârşit, străin pentru Dumnezeu, el care era fiu de preot ortodox. Aşa de străin încât s-a înscris la "rasa ateilor", şi totuşi cu o dorinţă grijă neîntreruptă de urmărire în privinţa misterului divin: "M-am învârtit mereu în jurul lui Dumnezeu ca un denunţător: incapabil să-l invoc, l-am spionat". Pentru acest motiv aş vrea să vorbesc pe scurt despre el, fără pretenţii de a depăşi perimetrul meu de teolog invadând în analiza de critică literară pe care alţii o vor face la acest centenar. De fapt, Cioran s-a aşezat la pândă în mai multe rânduri pentru a întinde curse lui Dumnezeu constrângându-l să reacţioneze, deci să se dezvăluie.

Este emblematic dialogul pe care l-a avut la distanţă cu teologul Petre Ţuţea. Acesta nu părăsise ţara sa, în pofida celor treisprezece ani petrecuţi în închisorile lui Ceauşescu, cu atât mai puţin credinţa sa ajungând să-i replice lui Cioran aşa: "Fără Dumnezeu omul rămâne un sărman animal, raţional şi vorbitor, care nu vine de nicăieri şi merge nu se ştie unde". În realitate, interlocutorul său nu era strict ateu, nici agnostic, fapt este că ajunsese până acolo încât să sugereze teologilor o particulară cale a sa "estetică" pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu. De fapt, scria el în Lacrimi şi sfinţi: "Atunci când voi ascultaţi muzica lui Bach vedeţi cum se naşte Dumnezeu (...). După un oratoriu, o cantată sau o "Passio", Dumnezeu "trebuie" să existe (...). Să ne gândim că atâţia teologi şi filozofi au irosit nopţi şi zile pentru a căuta dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, uitând-o pe singura!".

Cioran acuză Occidentul de un delict extrem, acela că a extenuat şi a disecat puterea generatoare a Evangheliei: "Consumat până la os, creştinismul a încetat să fie un izvor de uimire şi de scandal, a încetat să dezlănţuie vicii şi să fecundeze inteligenţe şi iubiri". Acest Qohelet-Ecleziast modern se transformă deci într-un soi de "mistic al Nimicului", lăsând să se întrevadă coşmarul "nopţilor sufletului" anumitor mari mistici ca Ioan al Crucii sau Angelo Silesio, ajungând până la descumpănitorul cântăreţ al legăturii Dumnezeu-Nimic, celebrul Meister Eckhart medieval. "Era încă un copil când am cunoscut pentru prima dată sentimentul nimicului, în urma unei iluminări pe care n-aş reuşi să o definesc". O epifanie de lumină obscură, am putea spune cu oximoronul folosit de Iob cel biblic.

"Avem mereu pe cineva deasupra noastră - continua el - dincolo de Dumnezeu însuşi se ridică Nimicul". Dar iată paradoxul: "Câmpul vizual al inimii este: lumea, plus Dumnezeu, plus Nimicul. Adică totul". Şi atunci aceasta este concluzia lui: "Şi dacă existenţa ar fi pentru noi un exil şi Nimicul o patrie?". Nimicul - tot prin oximoron - devine numele unui Dumnezeu, desigur foarte diferit de Dumnezeul creştin, şi totuşi asemenea lui gata să adune răul de trăit al omenirii. Scria Cioran evocând "psihostazia" din Egiptul antic, adică acea cântărire a sufletelor răposaţilor pentru verificarea gravităţii păcatelor lor: "În ziua judecăţii vor fi cântărite numai lacrimile". De fapt, în timpul disperării anumite blesteme - declara Cioran, urmându-l pe Iob - sunt "rugăciuni negative", a căror virulenţă este primită de Dumnezeu mai mult decât lauda teologică foarte controlată (ideea fusese formulată deja de Luther).

Deci Cioran este un ateu-credincios sui generis. Mai mult, pesimismul său, negaţionismul său se referă mai degrabă la umanitate: "Dacă Noe ar fi avut darul de a citi viitorul, nu este nici o îndoială că s-ar fi scufundat!". Şi aici Nimicul devine simplul nimic, un eliminare goală: a adora pământul şi a spune că tocmai el este capătul şi speranţa chinurilor noastre şi că ar fi zadarnic să căutăm ceva mai bun pentru a ne odihni şi a ne dizolva". Omul te face să pierzi orice credinţă, este un soi de demonstraţie a non-existenţei lui Dumnezeu şi în această lumină se explică pesimismul radical al lui Cioran care străluceşte deja în titlurile operelor sale: Inconvenientul de a ne fi născut, Ispita de a exista, Pe culmile disperării, Spintecarea, Silogismele amărăciunii şi aşa mai departe. Şi uneori este greu să nu-i dai dreptate privind nu numai istoria omenirii, ci şi golul din atâţia indivizi care nu au nimic din tragicul Nimic transcendent: "Despre multe persoane se poate afirma cât valorează prin anumite picturi, adică partea cea mai preţioasă este rama". Dar din fericire - şi aceasta este marea contradicţie - există, aşa cum se spune, şi Bach.

Cealaltă figură originară din România pe care o conducem în mod ideal în interiorul Curţii Neamurilor este marele dramaturg Eugčne Ionesco, prieten al lui Cioran, născut din tată român şi mamă franceză la Slatina (o sută cincizeci de kilometri de Bucureşti) în anul 1909 şi a emigrat şi el la Paris unde a trăit până la moare care a avut loc la 28 martie 1994, cu funeraliile celebrate după ritul ortodox în care fusese botezat. Într-o zi, glumind dar nu prea mult, în timpul unui interviu el a declarat: "Dau buzna la telefon ori de câte ori sună, în speranţa, uneori dezamăgită, că poate îmi telefonează Dumnezeu. Sau măcar unul dintre îngerii săi de la secretariat". Însă tot în acel interviu a mărturisit: "Ceea ce mă plictiseşte mai mult decât bătrâneţea şi decât suferinţa este plictiseala însăşi". Agnosticismul său era sever, şi totuşi era alterat de iubirea faţă de misticii spanioli, flamanzi şi germani. Încă Besançon amintea că biblioteca lui se asemăna mai mult cu aceea a unui filozof sau a unui teolog decât a unui literat.

În jurnalul său nu se ruşina să noteze aceste rânduri: "Îmi spun mie însumi: Nu te teme, sărman micuţ (...). Citeşte Cartea, citeşte Cartea, instruieşte-te până la ultima respiraţie. Eşti neştiutor". Şi Cartea prin excelenţă - pentru el care a fost seminarist la Bucureşti, care a avut printre prietenii cei mai intimi pe marele istoric al religiilor şi conaţionalul său emigrat şi el la Paris, Mircea Eliade, pentru el care avea legături strânse cu părintele dominican Ambroise-Marie Carré, colegul său în Académie de France - era Biblia. Desigur, privirea pe care el o aruncase asupra realităţii era descurajantă, fapt este că el a fost etichetat ca exponent al teatrului absurdului, în linia lui Samuel Beckett, alt dramaturg celebru contemporan cu el.

În realitate el voia să înfiereze fără milă şi cu ironie ("unde nu este umorism - scria el în anul 1962 în Note şi contranote - nu este umanitate, este lagăr de concentrare") societatea burgheză modernă, fără idealuri, alimentată cu forţa de locuri comune, în mod obositor repetitivă şi la sfârşit goală şi efemeră. Emblematică este capodopera sa, anticomedia în unsprezece scene, din anul 1950 intitulată în mod îngrozit Cântăreaţa cheală. Să încercăm să o rezumăm, pornind de la interiorul său mic burghez englez. Soţii Smith conversau cu fraze asemănătoare cu banalităţile care se citesc în manuale pentru a învăţa o limbă străină. Vin în vizită soţii Martin care se aşează în faţa soţilor Smith ca străini, gata însă să se recunoască prin diferitele glume pe care şi le spun, de tipul: "Luaţi un cer, mângâiaţi-l, va deveni vicios".

Dintr-o dată intră un pompier care este în căutarea unui incendiu care trebuie stins, pe care însă nu reuşeşte să-l găsească... Continuă conversaţia celor două perechi într-un crescendo de stereotipuri dar şi de agresivităţi ajungând la emiterea de fraze obraznice, de sunete sufocate care conţin numai consoane şi vocale fragmentare. Dintr-o dată se sting luminile care, puţin după aceea, se reaprind. Şi iată din nou cele două perechi în poziţii inversate că reiau dialogul lor format din fraze demenţiale. Cade cortina. Este uşor de intuit mai mult decât absurdul non-sensul care domneşte în colocviile atâtor oameni: e suficient numai să adunăm ecourile discursurilor la celular în tren sau ale (să-i zicem) conversaţiei târâită a anumitor grupuri de tineri. Se poate înţelege cum Ionesco, sub vălul comicităţii şi al sarcasmului, simte o profundă amărăciune: "Comicul - scria tot în Note şi contranote - fiind intuiţia absurdului, mi se pare mai disperant decât tragicul".

Pentru aceasta, din reacţie el ridica privirea spre vârfurile misticii sau ale transcendentului. El nu încerca numai să combată sau să demoleze stupiditatea, aşa cum afirma într-o altă operă cunoscută, Lecţia (1951): "Nu e suficient a integra. Trebuie dezintegrat. Aceasta este viaţa, filozofia, ştiinţa". Ionesco a voit implicit să încerce în felul său şi o cale de mântuire pentru acel "mic burghez care a uitat arhetipul pentru a se pierde în stereotip", ca să folosim o altă afirmaţie a lui. El se întoarce la cuvânt, conştient de puterea sa: "O, cuvintelor, câte delicte se comit în numele vostru!", afirmă un personaj din Jacques sau supunerea (1955). Dar rămâne mereu dezamăgit chiar şi de rezultatele raţiunii idolatrizate, aşa cum scria în Jurnalul în fărâme (1967): "Raţiunea este nebunia cea mai puternică, dar şi raţiunea celui mai puţin puternic este nebunie".

La baza acestui pesimism este uimirea unei persoane rănite de domnia stupidităţii, a răului, a răutăţii, a umilirii celor mici şi a celor nevinovaţi, a minciunii comuniste dominante în ţara sa. Şi tocmai din această furtună morală înfloreşte dorinţa sa puternică spre mister, neliniştea sa spirituală, căutarea Dumnezeu ascuns care nu telefonează niciodată creaturii sale care este totuşi în aşteptarea neliniştită a unui telefon. Ultimul rând din jurnalul său este însă strălucitor: "Să mă rog. Nu ştiu pe Cine. Sper: Isus Cristos". Tocmai pentru aceasta este important şi pentru noi cei care credem să urmăm parcursuri de asemenea căutări, conduşi de persoane care nu cred dar care au faţa îndreptată spre infinit şi spre veşnic.

Angajarea lor este sinceră şi, spre deosebire de anumiţi atei devotaţi, nu are conotaţii de alt gen, umezite cu salivă cu alte gusturi de ton politic sau social. Aşa cum recunoştea un scriitor catolic francez, Pierre Reverdy, "există atei de o asprime feroce care, până la urmă, se interesează de Dumnezeu mult mai mult decât anumiţi credincioşi frivoli şi uşuratici". Tocmai pentru aceasta consider că această Curte a Neamurilor, voită de Benedict al XVI-lea, este o experienţă culturală şi pastorală semnificativă. Şi acea imagine a "curţii", la prima vedere un pic încurcătoare, mi se pare sugestivă. Nu se intră în spaţiile păzite ale Palatului, unde are sediu puterea laică şi se desfăşoară viaţa socială şi politică; nu se pătrunde nici în Templu cu riturile sale, limbajul său, atmosfera sa hieratică. În schimb ne întâlnim împreună în spaţiul liber al pieţei unde suflă vânturile Duhului dar şi cele ale cuvintelor umane, ale protestelor, chiar ale blestemelor. Acolo s-au încrucişat în trecut săbiile din duelurile nu întotdeauna metaforice dintre credinţă şi ateism; acum se întâlnesc gânduri şi glasuri care caută cu inimă liberă să dea cont despre propriile îndoieli, despre propriile speranţe şi - de ce nu? - despre propriile certitudini.

(După L'Osservatore romano, 12 octombrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.