Vatican: Audienţa generală de miercuri, 5 octombrie 2011. Despre Psalmul 23 (22)

Iubiţi fraţi şi surori,

Adresarea către Domnul în rugăciune implică un radical act de încredere, având conştiinţa că ne încredinţăm lui Dumnezeu care este bun, "milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de dragoste şi adevăr" (Ex 34,6-7; Ps 86,15; cf. Ioel 2,13; Gen 4,2; Ps 103,8; 145,8; Neh 9,17). Pentru aceasta astăzi aş vrea să reflectez împreună cu voi asupra unui Psalm în întregime impregnat de încredere, în care Psalmistul exprimă certitudinea sa senină că este condus şi ocrotit, pus în siguranţă de orice pericol, pentru că Domnul este păstorul său. E vorba de Psalmul 23 - conform datării greco-latine 22 - un text familiar tuturor şi iubit de toţi.

"Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic": aşa începe această rugăciune frumoasă, evocând ambientul nomad al păstoritului şi experienţa de cunoaştere reciprocă ce se stabileşte între păstor şi oile care compun mica sa turmă. Imaginea aminteşte de o atmosferă de confidenţă, intimitate, duioşie: păstorul cunoaşte oile sale una câte una, le cheamă pe nume şi ele îl urmează pentru că îl recunosc şi se încred în el (cf. In 10,2-4). El se îngrijeşte de ele, le păzeşte ca bunuri preţioase, gata să le apere, să le garanteze bunăstarea, să le facă să trăiască în linişte. Nimic nu poate lipsi dacă păstorul este cu ele. La această experienţă face referinţă Psalmistul numindu-l pe Dumnezeu păstorul său şi lăsându-se condus de El spre păşuni sigure:

"El mă paşte pe păşuni verzi,

mă conduce la ape de odihnă,

îmi înviorează sufletul.

Mă călăuzeşte pe cărări drepte

de dragul numelui său" (v. 2-3).

Viziunea care se deschide în faţa ochilor noştri este aceea a păşunilor verzi şi a izvoarelor de apă limpede, oaze de pace spre care păstorul însoţeşte turma, simboluri ale locurilor de viaţă spre care Domnul îl conduce pe Psalmist, care se simte ca oile tolănite pe iarbă lângă un izvor, într-o situaţie de odihnă, nu în tensiune sau în stare de alarmă, ci încrezătoare şi liniştite, pentru că locul este sigur, apa este proaspătă, iar păstorul veghează asupra lor. Şi să nu uităm aici că scena evocată de Psalm este localizată într-un ţinut în mare parte deşertic, bătut de soarele fierbinte, unde păstorul seminomad din Orientul Mijlociu trăieşte cu turma sa în stepele uscate care se extind în jurul satelor. Însă păstorul ştie unde să găsească iarbă şi apă proaspătă, esenţiale pentru viaţă, ştie să ducă la oaza în care sufletul "se înviorează" şi este posibil să-şi reia forţele şi noi energii pentru a porni din nou la drum.

Aşa cum spune Psalmistul, Dumnezeu îl conduce la "păşuni verzi" şi la "ape liniştite", unde totul este supraabundent, totul este dăruit din belşug. Dacă Domnul este păstorul, chiar şi în deşert, loc de absenţă şi de moarte, nu dispare certitudinea unei radicale prezenţe de viaţă, aşa încât să se poată spune: "nu voi duce lipsă de nimic". De fapt, păstorul are la inimă binele turmei sale, adaptează propriile ritmuri şi propriile exigenţe la cele ale oilor sale, merge şi trăieşte cu ele, conducându-le pe cărări "drepte", adică potrivite pentru ele, cu atenţie faţă de necesităţile lor şi nu faţă de cele ale sale. Siguranţa turmei sale este prioritatea sa şi de această ascultă atunci când o conduce.

Iubiţi fraţi şi surori, şi noi, asemenea Psalmistului, dacă mergem în urma "Păstorului bun", oricât de dificile, întortocheate sau lungi pot să apară parcursurile vieţii noastre, adesea chiar în zone deşertice din punct de vedere spiritual, fără apă şi cu un soare de raţionalism fierbinte, sub conducerea păstorului bun, Cristos, suntem siguri că mergem pe drumurile "drepte" şi că Domnul ne conduce şi ne este mereu aproape şi nu ne va lipsi nimic.

Pentru aceasta Psalmistul poate să declare o linişte şi o siguranţă fără incertitudini şi fără temeri:

"Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii,

nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine,

toiagul şi nuiaua ta mă mângâie" (v. 4).

Cel care merge cu Domnul chiar şi în văile întunecate ale suferinţei, ale incertitudinii şi ale tuturor problemelor umane, se simte sigur. Tu eşti cu mine: aceasta este certitudinea noastră, aceea care ne susţine. Întunericul nopţii ne provoacă teamă, cu umbrele sale schimbătoare, cu dificultatea de a distinge pericolele, cu tăcerea sa umplută de zgomote indescifrabile. Dacă turma se mişcă după apusul soarelui, când vizibilitatea devine nesigură, este normal ca oile să fie neliniştite, există riscul de a se împiedica sau de a se îndepărta sau de a se rătăci şi există încă teama de posibili agresori care se ascund în întuneric. Pentru a vorbi despre valea "întunecată" Psalmistul foloseşte o expresie ebraică ce evocă întunericul morţii, motiv pentru care valea care trebuie străbătută este un loc de angoasă, de ameninţări teribile, de pericol de moarte. Şi totuşi, cel care se roagă înaintează sigur, fără frică, pentru că ştie că Domnul este cu el. Acel "tu eşti cu mine" este o proclamaţie de încredere de neclintit şi sintetizează experienţa de credinţă radicală; apropierea lui Dumnezeu transformă realitatea, valea întunecată pierde orice periculozitate, se goleşte de orice ameninţare. Turma poate acum să meargă liniştită, însoţită de zgomotul familiar al toiagului care bate pe pământ şi semnalează prezenţa asiguratoare a păstorului.

Această imagine confortantă încheie prima parte a Psalmului şi lasă locul pentru o scenă diferită. Suntem încă în deşert unde păstorul trăieşte cu turma sa, dar acum suntem transportaţi sub cortul său care se deschide pentru a da ospitalitate:

"Tu pregăteşti masă pentru mine

în faţa duşmanilor mei,

îmi ungi capul cu untdelemn

şi paharul meu e plin de se revarsă" (v. 5).

Acum Domnul este prezentat ca Acela care îl primeşte pe cel care se roagă, cu semnele unei ospitalităţi generoase şi pline de atenţii. Oaspetele divin pregăteşte mâncarea pe "masă", un termen care în ebraică indică, în sensul său primar, pielea de animal care era întinsă pe pământ şi pe care se puneau mâncărurile pentru masa în comun. Este un gest de împărtăşire nu numai a mâncării, ci şi a vieţii, într-o ofertă de comuniune şi de prietenie care creează legături şi exprimă solidaritate. Şi apoi există darul generos al untdelemnului parfumat pe cap, care dă alinare de la arsura soarelui din deşert, răcoreşte şi vindecă pielea şi îmbucură spiritul cu parfumul său. În sfârşit, paharul plin adaugă o notă de sărbătoare, cu vinul său gustos, împărtăşit cu generozitate supraabundentă. Mâncare, ulei, vin: sunt darurile care fac să trăim şi dau bucurie pentru că merg dincolo de ceea ce este strict necesar şi exprimă gratuitatea şi belşugul iubirii. Proclamă Psalmul 104, celebrând bunătatea grijulie a Domnului: "Tu faci să crească iarbă pentru vite şi verdeţuri în folosul omului, ca el să scoată hrană din pământ: vinul care înveseleşte inima omului, untdelemnul care face să strălucească faţa sa şi pâinea care întăreşte inima omului" (v. 14-15). Psalmistul devine obiect al atâtor atenţii, motiv pentru care se vede ca un călător care găseşte adăpost într-un cort ospitalier, în timp ce duşmanii săi trebuie să se oprească pentru a privi, fără a putea interveni, pentru că acela pe care îl considerau prada lor a fost pus în siguranţă, a devenit oaspete sacru, de neatins. Şi Psalmistul suntem noi dacă suntem realmente credincioşi în comuniune cu Cristos. Atunci când Dumnezeu deschide cortul său pentru a ne primi, nimic nu ne poate face rău.

Apoi când călătorul pleacă din nou, ocrotirea divină se prelungeşte şi îl însoţeşte în călătoria sa:

"Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi

în toate zilele vieţii mele

şi voi locui în casa Domnului

până la sfârşitul zilelor mele" (v. 6).

Bunătatea şi fidelitatea lui Dumnezeu sunt escorta care îl însoţeşte pe Psalmistul care iese din cort şi porneşte din nou la drum. Însă este un drum care capătă un nou sens şi devine pelerinaj spre Templul Domnului, locul sfânt în care cel care se roagă vrea "să locuiască" pentru totdeauna şi la care vrea "să se întoarcă". Verbul ebraic folosit aici are sensul de "a se întoarce", dar, cu o mică modificare vocalică, poate să fie înţeles ca "a locui" şi aşa este redat de vechile versiuni şi de cea mai mare parte a traducerilor moderne. Ambele sensuri pot să fie menţinute: a se întoarce la Templu şi a locui în el este dorinţa oricărui israelit şi a locui aproape de Dumnezeu în apropierea şi bunătatea lui este dorinţa intensă şi nostalgia oricărui credincios: a putea locui realmente acolo unde este Dumnezeu, aproape de Dumnezeu. Urmarea Păstorului duce la casa lui, aceea este ţinta oricărui drum, oaza dorită în deşert, cort de refugiu în fuga de duşmani, loc de pace unde se experimentează bunătatea şi iubirea fidelă a lui Dumnezeu, zi după zi, în bucuria senină a unui timp fără de sfârşit.

Imaginile din acest Psalm, cu bogăţia şi profunzimea lor, au însoţit toată istoria şi experienţa religioasă a poporului lui Israel şi îi însoţesc pe creştini. Îndeosebi, figura păstorului evocă timpul originar al Exodului, drumul lung în deşert, ca o turmă sub conducerea Păstorului divin (cf. Is 63,11-14; Ps 77,20-21; 78,52-54). Şi în Ţara Promisă regele avea misiunea de a paşte turma Domnului, ca David, păstor ales de Dumnezeu şi figură a lui Mesia (cf. 2Sam 5,1-2; 7,8; Ps 78,70-72). Apoi, după exilul din Babilon, aproape într-un nou Exod (cf. Is 40,3-5.9-11; 43,16-21), Israel este readus în patrie ca oaia rătăcită şi regăsită, condusă din nou de Dumnezeu la păşuni îmbelşugate şi locuri de odihnă (cf. Ez 34,11-16.23-31). Însă în Domnul Isus toată forţa evocativă a Psalmului nostru ajunge la împlinire, îşi are plinătatea sa de semnificaţie: Isus este "Păstorul cel bun" care merge în căutarea oii rătăcite, care cunoaşte oile sale şi îşi dă viaţa pentru ele (cf. Mt 18,12-14; Lc 15,4-7; In 10,2-4.11-18), El este calea, drumul drept care ne duce la viaţă (cf. In 14,6), lumina care luminează valea întunecată şi învinge orice frică a noastră (cf. In 1,9; 8,12; 9,5; 12,46). El este gazda generoasă care ne primeşte şi ne salvează de duşmani pregătindu-ne masa trupului său şi a sângelui său (cf. Mt 26,26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,19-20) şi cea definitivă a ospăţului mesianic în cer (cf. Lc 14,15 şu; Ap 3,20; 19,9). El este Păstorul regesc, rege în blândeţe şi în iertare, întronat pe lemnul glorios al crucii (cf. In 3,13-15; 12,32; 17,4-5).

Iubiţi fraţi şi surori, Psalmul 23 ne invită se reînnoim încrederea noastră în Dumnezeu, abandonându-ne total în mâinile sale. Aşadar să cerem cu credinţă ca Domnul să ne dea, şi în drumurile dificile din timpul nostru, să mergem mereu pe cărările sale ca turmă docilă şi ascultătoare, să ne primească în casa sa, la masa sa şi să ne conducă la "ape liniştite", pentru ca, prin primirea darului Duhului său, să putem să ne adăpăm la izvoarele sale, izvoare ale acelei ape vii "care ţâşneşte pentru viaţa veşnică" (In 4,14; cf. 7,37-39). Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.