Nici un creştin nu este singur în faţa morţii

O reflecţie despre toţi credincioşii răposaţi

De pr. Antonio Grappone

Cronicile din aceste zile propune foarte multe reflecţii despre moartea tragică a tânărului campion de motociclism Marco Simoncelli, dar mai ales cel care frecventează web-ul poate să constate că moarea sa a înduioşat cu adevărat mulţi oameni, în special pe tineri. Nu toate comentariile pe care le-am citit sunt probabil potrivite, dar şi reacţiile cele mai cinice nu reuşesc să disimuleze rătăcirea. Unii au afirmat că angrenajul îndârjit al mass-media ne pune în faţa ochilor în fiecare zi moartea a mii de persoane, adesea în forme mult mai teribile decât aceea pe care a avut-o Simoncelli, fără ca asta să trezească nici cea mai mică reacţie. Însă noi preoţii surprindem mai mult decât atât. Toţi am avut ocazia să celebrăm înmormântarea vreunui tânăr, cu biserica plină de oameni. Moartea unui tânăr şi în afara schemelor impune tuturor să se întrebe în mod serios.

Însă în timpul nostru problema morţii face parte din acele teme care sunt în mod obişnuit reduse la tăcere, ascunse, ba chiar aş spune că este prima temă care este înlăturată. Pe de o parte este disimulată dimensiunea ei tragică, banalizându-i semnificaţia, e suficient să ne gândim la tăcerea care apasă asupra temei avortului sau la dezinvoltura cu care se încearcă să se introducă eutanazia, sau la tentativele neghioabe de a exorciza frica de moarte, cum ar fi "Halloween". Însă pe de altă parte este ascunsă şi semnificaţia ei esenţială, ca şi cum ar fi o problemă care nu ne priveşte. Din punct de vedere cultural pare că este valabil de fapt vechiul sofism al lui Epicur: atunci când eu există moartea nu există, atunci când există moartea eu nu exist, deci problema nu există, este inutil să ne gândim la ea. Numai că, aşa cum pot înţelege toţi, problema nu este clipa morţii, ci moartea care în fiecare zi ne însoţeşte, moartea noastră şi cea a celor dragi ai noştri, şi este un lucru care nu se rezolvă întorcându-ne în partea ailaltă. A şterge moartea din panorama existenţei noastre înseamnă a elimina un element fundamental şi desigur pentru a înţelege cine suntem şi pentru a orienta în mod chibzuit alegerile noastre. Făcând o sumă, dacă se sare peste un număr de adunat rezultatul va fi în mod inevitabil greşit. A voi să ignorăm moartea comportă în mod inexorabil a greşi viaţa.

Ori, sfârşitul tragic al unui tânăr iubit şi vestit face să reapară pe scenă, chiar şi pentru o clipă, realitatea tragică a morţii. Emoţia pe care o provoacă zdruncină fiinţa noastră la rădăcină şi n-ar trebui lichidată cu superficialitate. Dar cum se ne întrebăm în mod senin despre moarte? Seninătatea şi moartea sună ca un oximoron, o contradicţie. Moartea într-adevăr este în sine o tragedie, distrugerea omului pe pământ, consecinţa ultimă, "salariul" păcatului, al răului, ceea ce Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Cartea Înţelepciunii, nu a creat şi nu a voit niciodată. Cum să învingem frica? Biserica vine în ajutorul nostru. Domnul i-a încredinţat ei cheile care deschid porţile vieţii. Prin liturgia Bisericii ne face prezente problemele fundamentale ale existenţei în lumina lui Cristos, a Celui care a asumat moartea răsturnându-i semnificaţia. Îndeosebi primele zile din noiembrie sunt dedicate celebrării marii solemnităţi a tuturor sfinţilor şi, ziua următoare, Comemorării tuturor credincioşilor răposaţi. Aşadar este luminat misterul morţii în orice aspect al său: este arătată ţinta la care suntem chemaţi să ajungem străbătând moartea, adică sfinţenia deplină şi cerul, iar ziua următoare este tratat sensul dificilei lupte interioare în faţa perspectivei morţii.

Comemorarea de la 2 noiembrie într-adevăr ne ajută. A ne ruga pentru răposaţi ne permite să le simţim apropierea, dincolo de privarea prezenţei fizice. A primi Euharistia permite o întâlnire adevărată şi profundă cu Cristos şi apoi cu cei dragi care ne-au părăsit şi trăiesc uniţi cu El, fie în condiţia bucuriei depline din cer, fie în aceea a purificării din purgator. A vizita cimitirul în credinţă ne ajută să relativizăm ceea ce ne nelinişteşte în această lume şi să ridicăm ochii spre cer, regăsind dezlipirea justă şi pacea interioară. Mijlocirea pentru cei răposaţi ne asigură şi întăreşte speranţa pentru mântuire: experimentăm că nici un creştin nu este singur în faţa morţii şi nici în faţa daunelor produse în el de păcat, ci descoperim că putem să ne ajutăm unul pe altul cu mult dincolo de limitele înguste al vieţii pământeşti. Învăţăm că cerul este populat de suflete generoase, care ne iubesc, ne susţine şi ne aşteaptă în paradis.

Însă atenţie! Nu e vorba de simplă ritualitate, aşa cum este împărtăşită într-un fel de toate tradiţiile religioase în faţa morţii. Liturgia Bisericii îşi scoate forţa sa din Misterul Pascal, din victoria lui Isus Cristos asupra păcatului şi a morţii. O victorie care este plantată în istorie şi ne este transmisă prin Botez. De aceea mângâierea credinţei nu este o iluzie, nici cu atât mai puţin un pariu pus în întuneric. Ea îşi scoate eficacitatea sa nu din ritualul în sine, ci din forţa vieţii creştine trezită de ritual. Dacă suntem creştini este pentru că am avut personal experienţa victoriei asupra morţii, deci nici o moarte, oricât de dureroasă, nu ne poate arunca în descurajare. De fapt există moduri de a muri mult mai amare în înfricoşătoare decât moartea fizică. Eşecuri, dezamăgiri, frici şi suferinţe care chinuiesc viaţa oamenilor, aruncă în disperare ajungând să inducă în mod paradoxal la sinucidere, numai pentru a scăpa de ele. Mai ales păcatele noastre ne sufocă, fie că o recunoaştem fie că nu. Însă creştinul a avut experienţa că Domnul ne răscumpără din moartea interioară, ne eliberează de orice moarte, iertându-ne, ridicându-ne din nou din disperare, reconstruind personalităţi distruse, familii în criză, comunităţi dezbinate... Orice creştin adevărat deja a pus un picior în cer, deja poartă în sine garanţia vieţii veşnice şi poate să înfrunte cu seninătate problema morţii. Pentru aceasta, cum mult dincolo de retorica de ocazie din aceste zile, putem să încredinţăm, plini de speranţă, sufletul lui Marco Simoncelli milostivirii lui Dumnezeu, rugându-ne pentru ca într-o zi să putem participa pe de plin cu toţii, împreună cu campionul Simoncelli, la victoria cea mai mare, Paştele lui Cristos.

(După Zenit, 30 octombrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.