Papa în Germania: Întâlnirea seminariştii în Capela "Sfântul Carol Borromeu" a Seminarului din Freiburg im Breisgau (24 septembrie 2011)

Dragi seminarişti, iubiţi fraţi şi surori!

Este pentru mine o mare bucurie să mă pot întâlni aici cu tineri care pornesc la drum pentru a-l sluji pe Domnul; care ascultă chemarea lui şi vor să-l urmeze. Aş vrea să mulţumesc în mod deosebit de călduros pentru scrisoarea frumoasă pe care Rectorul seminarului şi seminariştii mi-au scris-o. Cu adevărat mi-a atins inima să văd cum aţi reflectat asupra scrisorii mele şi asupra ei aţi dezvoltat întrebările şi răspunsurile voastre; cu ce seriozitate primiţi ceea ce am încercat să propun şi, pe baza aceasta, dezvoltaţi propria voastră viaţă.

Cu siguranţă cel mai frumos lucru ar fi dacă am putea să avem un dialog împreună, însă orarul călătoriei, la care sunt obligat şi de care trebuie să ascult, din păcate nu-mi permite astfel de lucruri. Deci pot doar să încerc să subliniez încă o dată câteva gânduri în lumina a ceea ce aţi scris şi a ceea ce am scris eu.

În contextul întrebării: "Din ce anume face parte seminarul, ce înseamnă această perioadă?" în fond mă uimeşte mereu mai mult decât orice, modul în care sfântul Marcu, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, descrie constituirea comunităţii apostolilor: "Domnul a făcut doisprezece". El creează ceva, El face ceva, e vorba de un act creator. Şi El i-a făcut, "pentru ca să fie cu El şi ca să-i trimită" (cf. Mc 3,14): aceasta este o dublă voinţă care, sub anumite aspecte, pare contradictorie. "Pentru ca să fie cu el": trebuie să fie cu El, pentru a ajunge să-l cunoască, pentru a-l asculta, pentru a se lăsa plăsmuiţi de El; trebuie să meargă cu El, să fie cu El pe drum, în jurul lui şi în urma lui. Însă în acelaşi timp trebuie să fie nişte trimişi care pleacă, care duc afară ceea ce au învăţat, îl duc celorlalţi oameni aflaţi pe drum - spre periferie, în ambientul vast, chiar faţă de ceea ce este foarte departe de El. Şi totuşi, aceste aspecte paradoxale merg împreună: dacă ei sunt într-adevăr cu El, atunci sunt mereu şi pe drum spre ceilalţi, atunci sunt în căutarea oiţei rătăcite, atunci merg acolo, trebuie să transmită ceea ce au găsit, atunci trebuie să-l facă cunoscut, să devină trimişi. Şi viceversa: dacă vor să fie adevăraţi trimişi, trebuie să fie mereu cu El. Sfântul Bonaventura a spus odată că îngerii, oriunde merg, oricât de departe, se mişcă mereu în interiorul lui Dumnezeu. Aşa este şi aici: ca preoţi trebuie să ieşim afară pe străzile multiple în care se găsesc oameni, pentru a-i invita la ospăţul său de nuntă. Dar putem face asta numai rămânând la El. Şi a învăţa aceasta, acest a ieşi afară împreună, a fi trimişi şi a fi cu El, a rămâne la El, este - cred - tocmai ceea ce trebuie să învăţăm în seminar. Modul corect al rămânerii cu El, faptul de a fi profund înrădăcinaţi în El - a fi tot mai mult cu El, a-l cunoaşte tot mai mult, tot mai mult a nu ne separa de El - şi în acelaşi timp a ieşi tot mai mult, a duce mesajul, a-l transmite, a nu-l ţine pentru noi, ci a duce cuvântul la cei care sunt departe şi care, totuşi, fiind creaturi ale lui Dumnezeu şi iubiţi de Cristos, poartă în inimă dorinţa după El.

Aşadar seminarul este un timp al exerciţiului; desigur şi al discernământului şi al învăţării: El mă vrea pentru asta? Vocaţia trebuie să fie verificată şi din aceasta face parte apoi viaţa comunitară şi face parte desigur dialogul cu călăuzele spirituale pe care le aveţi, pentru a învăţa să discerneţi ceea ce este voinţa sa. Şi apoi a învăţa încrederea: dacă El vrea asta cu adevărat, atunci pot să mă încred în El. În lumea de astăzi, care se transformă în mod incredibil şi în care tot se schimbă încontinuu, devine tot mai greu a crede: eu voi rezista toată viaţa. Deja pentru noi, în timpurile noastre, nu era atât de uşor să ne imaginăm câte decenii va intenţiona probabil Dumnezeu să-mi dea, cât se va schimba lumea. Voi persevera cu El aşa cum i-am promis?... Este o întrebare care, întocmai, cere verificarea vocaţiei, însă apoi - recunosc mai mult: da, El mă vrea - şi încrederea: dacă mă vrea, atunci mă va şi sprijini; în ora ispitei, în ora pericolului va fi prezent şi îmi va da persoane, îmi va arăta căi, mă va susţine. Şi fidelitatea este posibilă, pentru că El este mereu prezent şi pentru că El există ieri, astăzi şi mâine; pentru că El nu aparţine numai acestui timp, ci este viitor şi poate să ne susţină în orice moment.

Un timp de discernământ, de învăţare, de chemare... Şi apoi, desigur, ca timp de a fi cu El, timp de rugăciune, de ascultare a Lui. A asculta, a învăţa să-l ascultăm cu adevărat - în Cuvântul Sfintei Scripturi, în credinţa Bisericii, în liturgia Bisericii - şi a învăţa ziua de azi în Cuvântul său. În exegeză învăţăm atâtea lucruri despre ziua de ieri: tot ceea ce era atunci, ce izvoare există, ce comunităţi existau şi aşa mai departe. Şi acest lucru este important. Dar mai important este ca în această zi de ieri noi să învăţăm ziua de azi; că El cu aceste cuvinte vorbeşte acum şi că ele poartă toate în ele ziua de azi a lor şi că, dincolo de începutul lor istoric, poartă în ele o plinătate care vorbeşte tuturor timpurilor. Şi este important a învăţa această actualitate a vorbirii sale - a învăţa să ascultăm - şi astfel a putea vorbi despre asta celorlalţi oameni. Desigur, atunci când se pregăteşte omilia pentru duminică, această vorbire... o, Dumnezeule, este adesea aşa de departe! Însă dacă eu trăiesc cu Cuvântul, atunci văd că nu este deloc departe, este foarte actual, este prezent acum, mă priveşte pe mine şi îi priveşte pe ceilalţi. Şi atunci învăţ şi să-l explic. Însă pentru aceasta este nevoie de un drum constant cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Faptul de a fi personal cu Cristos, cu Dumnezeul cel viu, este un lucru; celălalt lucru este că mereu numai în acel "noi" putem să credem. Uneori spun: sfântul Paul a scris: "Credinţa vine din ascultare" - nu din citire. Are nevoie şi de citire, dar vine din ascultare, adică din cuvântul viu, din cuvintele pe care alţii mi le adresează şi pe care le pot auzi; din cuvintele Bisericii de-a lungul tuturor timpurilor, din cuvântul actual pe care ea mi-l adresează prin preoţi, episcopi şi fraţi şi surori. Face parte din credinţă acel "tu" al aproapelui şi face parte din credinţă acel "noi". Şi tocmai exercitarea în suportarea reciprocă este ceva foarte important; a învăţa să-l primesc pe celălalt ca altul în diferenţa sa şi a învăţa că el trebuie să mă suporte pe mine în diferenţa mea, pentru a deveni un "noi", aşa încât într-o zi şi în parohie să putem forma o comunitate, să chemăm persoanele să intre în comuniunea Cuvântului şi să fie împreună pe drum spre Dumnezeul cel viu. Face parte din aceasta acel "noi" foarte concret, aşa cum este seminarul, cum va fi parohia, dar apoi şi acel a privi dincolo de acel "noi" concret şi limitat la marele "noi" al Bisericii din orice loc şi din orice timp, pentru a nu face din noi înşine criteriul absolut. Atunci când spunem: "Noi suntem Biserică" - da, este adevărat: suntem noi, nu orice persoană. Însă acel "noi" este mai amplu decât grupul care-l spune. Acel "noi" este întreaga comunitate a credincioşilor, de astăzi şi din toate locurile şi toate timpurile. Şi spun apoi mereu: în comunitatea credincioşilor, e adevărat, acolo există, ca să spunem aşa, judecata majorităţii de fapt, dar nu poate exista niciodată o majoritate împotriva apostolilor şi împotriva sfinţilor: acest lucru ar fi o falsă majoritate. Noi suntem Biserica: Să fim asta! Să fim asta chiar în deschiderea noastră şi în faptul de a merge dincolo de noi înşine şi în faptul de a fi cu alţii!

Cred că, pe baza orarului, ar trebui probabil să închei. Aş vrea să vă spun numai încă un lucru. Pregătirea la preoţie, drumul spre ea, cere înainte de toate şi studiul. Nu e vorba de o cazualitate academică. Ştim cu toţii că sfântul Petru a spus: "Fiţi mereu gata să oferiţi oricui vă întreabă, ca răspuns, motivul, logosul credinţei voastre" (cf. 1Pt 3,15). Lumea noastră astăzi este o lume raţionalistă şi condiţionată de scientism, chiar dacă foarte adesea e vorba de un scientism numai aparent. Însă spiritul scientismului, a înţelegerii, al explicării, al faptului de a putea şti, al refuzării a tot ceea ce nu este raţional, este dominant în timpul nostru. Există în asta şi ceva mare, chiar dacă adesea în spate se ascunde multă prezumţie şi nesimţire. Credinţa nu este o lume paralelă a sentimentului, pe care apoi ne-o permitem ca un ceva mai mult, ci este ceea ce cuprinde totul, îi dă sens, îl interpretează şi îi dă şi directivele etice interioare, pentru ca să fie înţeles şi trăit în vederea lui Dumnezeu şi pornind de la Dumnezeu. Pentru aceasta este important a fi informaţi, a înţelege, a avea mintea deschisă, a învăţa. Desigur, peste douăzeci de ani vor fi la modă teorii filozofice complet diferite de cele de astăzi: dacă mă gândesc la ceea ce printre noi era cea mai înaltă şi cea mai modernă modă filozofică şi văd cum toate acestea sunt de acum uitate... Cu toate acestea nu este inutil a învăţa aceste lucruri pentru că în ele există şi elemente durabile. Şi mai ales cu asta învăţăm să judecăm, să urmăm mintal o gândire - şi să facem asta în mod critic - şi învăţăm să facem în aşa fel încât, gândind, lumina lui Dumnezeu să ne lumineze şi să nu se stingă. A studia este esenţial: numai aşa putem face faţă timpului nostru şi îi putem vesti logosul credinţei noastre. A studia şi în mod critic - având conştiinţa că, întocmai, mâine altcineva va spune ceva diferit - dar a fi studenţi atenţi şi deschişi şi umili, pentru a studia mereu cu Domnul, în faţa Domnului şi prin El.

Da, aş mai putea spune atâtea lucruri şi poate că ar trebui să fac asta... Dar mulţumesc pentru ascultare. Şi în rugăciune toţi seminariştii din lume sunt prezenţi în inima mea - nu aşa bine, cu fiecare nume, aşa cum i-am primit aici, dar totuşi într-un drum interior spre Domnul: El să-i binecuvânteze pe toţi, să le dea tuturor lumină şi să le arate drumul corect şi să ne dea mulţi preoţi buni. Mulţumesc din inimă.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 14.