Vizita pastorală a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea la Ancona pentru încheierea celui de-al XXV-lea Congres Euharistic Naţional Italian

Omilia Sfântului Părinte

Preaiubiţi fraţi şi surori!s

În urmă cu şase ani, prima călătorie apostolică în Italia din pontificatul meu m-a dus la Bari, pentru al 24-lea Congres Euharistic Naţional. Astăzi am venit să închei în mod solemn al 25-lea, aici la Ancona. Îi mulţumesc Domnului pentru aceste momente ecleziale intense care întăresc iubirea noastră faţă de Euharistie şi ne văd uniţi în jurul Euharistiei! Bari şi Ancona, două oraşe la Marea Adriatică; două oraşe bogate în istorie şi în viaţă creştină; două oraşe deschise spre Orient, spre cultura sa şi spre spiritualitatea sa; două oraşe pe care temele Congreselor Euharistice au contribuit să le apropie: la Bari am comemorată cum "fără duminică nu putem trăi"; astăzi reîntâlnirea noastră este sub semnul "Euharistiei pentru viaţa zilnică".

Înainte de a vă oferi câteva gânduri, aş vrea să vă mulţumesc pentru această participare corală a voastră: în voi îmbrăţişez în mod spiritual toată Biserica prezentă în Italia. Adresez un salut recunoscător Preşedintelui Conferinţei Episcopale, Cardinalul Angelo Bagnasco, pentru cuvintele cordiale pe care mi le-a adresată şi în numele vostru al tuturor; Delegatului meu la acest Congres, Cardinalul Giovanni Battista Re; Arhiepiscopului de Ancona-Osimo, Mons. Edoardo Menichelli, Episcopilor din Mitropolie, din regiunea Marche şi celor veniţi în număr mare din toate părţile ţării. Împreună cu ei îi salut pe preoţi, pe diaconi, pe călugări şi pe călugăriţe şi pe credincioşii laici, între care văd multe familii şi mulţi tineri. Recunoştinţa mea se îndreaptă şi spre autorităţile civile şi militare şi spre cei care, în diferite moduri, au contribuit la rezultatul bun al acestui eveniment.

"Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?" (In 6,60). În faţa discursului lui Isus despre pâinea vieţii, în sinagoga din Cafarnaum, reacţia discipolilor, dintre care mulţi l-au părăsit pe Isus, nu este foarte departe de rezistenţele noastre în faţa dăruirii totale de Sine însuşi pe care o face Isus. Pentru că a primi cu adevărat acest dar înseamnă a ne pierde pe noi înşine, a ne lăsa implicaţi şi transformaţi, ajungând să trăim din El, aşa cum ne-a amintit apostolul Paul în lectura a doua: "Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem" (Rom 14,8).

"Greu este cuvântul acesta!"; este greu pentru că adesea confundăm libertatea cu lipsa de legături, având convingerea că putem reuşi singuri, fără Dumnezeu, văzut ca o limită pusă libertăţii. Aceasta este o iluzie care nu întârzie să se transforme în deziluzie, generând nelinişte şi frică şi ducând, în mod paradoxal, la regretul după lanţurile din trecut: "Mai bine muream de mâna Domnului în ţara Egiptului..." - spuneau evreii în deşert (Ex 16,3), aşa cum am ascultat. În realitate, numai în deschiderea spre Dumnezeu, în primirea darului său, devenim cu adevărat liberi, liberi de sclavia păcatului care desfigurează chipul omului şi capabili să slujim spre adevărul bine al fraţilor.

"Greu este cuvântul acesta!"; este greu pentru că omul cade adesea în iluzia că poate "transforma pietrele în pâine". După ce l-a pus deoparte pe Dumnezeu sau după ce l-a tolerat ca o alegere privată care nu trebuie să interfereze cu viaţa publică, anumite ideologii au năzuit să organizeze societatea cu forţa puterii şi a economiei. Istoria ne demonstrează, în mod dramatic, că obiectivul de a asigura tuturor dezvoltare, bunăstare materială şi pace făcând abstracţie de Dumnezeu şi de revelaţia sa s-a rezolvat prin a da oamenilor pietre în loc de pâine. Pâinea, iubiţi fraţi şi surori, este "rod al muncii oamenilor" şi în acest adevăr este cuprinsă toată responsabilitatea încredinţată mâinilor noastre şi ingeniozităţii noastre; însă pâinea este, mai înainte încă, şi "rod al pământului", care primeşte de sus soare şi ploaie: este dar care trebuie cerut, care ne ia orice mândrie şi ne face să invocăm cu încrederea celor umili: "Tată (...), pâinea noastre cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi" (Mt 6,11).

Omul este incapabil să-şi dea viaţă de la sine însuşi, el se înţelege numai pornind de la Dumnezeu: relaţia cu El dă consistenţă umanităţii noastre şi face bună şi dreaptă viaţa noastră. În Tatăl Nostru cerem să fie sfinţit numele Său, să vină împărăţia Sa, să se facă voia Sa. Înainte de toate trebuie să recuperăm primatul lui Dumnezeu în lumea noastră şi în viaţa noastră, pentru că acest primat ne permite să regăsim adevărul a ceea ce suntem şi în cunoaşterea şi urmarea voinţei lui Dumnezeu găsim adevăratul nostru bine. A da timp şi spaţiu lui Dumnezeu, pentru ca să fie centrul vital al existenţei noastre.

De unde trebuie pornit, ca de la izvor, pentru a recupera şi a reafirma primatul lui Dumnezeu? De la Euharistie: aici Dumnezeu se apropie aşa de mult încât devine hrana noastră, aici El devine forţă pe drumul adesea dificil, aici devine prezenţă prietenească ce transformă. Deja Legea dată prin intermediul lui Moise era considerată ca "pâine din cer", graţie căreia Israelul a devenit poporul lui Dumnezeu, însă în Isus cuvântul ultim şi definitiv al lui Dumnezeu se face trup, ne vine în întâmpinare ca Persoană. El, Cuvânt veşnic, este adevărata mană, este pâinea vieţii (cf. In 6,32-35) şi a face lucrările lui Dumnezeu înseamnă a crede în El (cf. In 6,28-29). La Ultima Cină, Isus rezumă toată existenţa sa într-un gest care se înscrie în marea binecuvântare pascală adusă lui Dumnezeu, gest pe care El îl trăieşte ca Fiu ca aducere de mulţumire Tatălui pentru iubirea sa imensă. Isus frânge pâinea şi o împarte, dar cu o noutate profundă, pentru El se dăruieşte pe sine însuşi. Ia potirul şi îl împarte pentru ca toţi să poată bea din el, însă cu acest gest El dăruieşte "noul legământ în sângele său", se dăruieşte pe sine însuşi. Isus anticipă actul de iubire supremă, ascultând de voinţa Tatălui: sacrificiul Crucii. Viaţa îi va fi luată pe Cruce, dar deja acum El o oferă de la sine însuşi. Astfel moartea lui Cristos nu este redusă la o execuţie violentă, ci este transformată de El într-un act liber de iubire, de auto-dăruire, care străbate victorios însăşi moartea şi reafirmă bunătatea creaţiei care a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, umilită de păcat şi în sfârşit răscumpărată. Acest imens dar este accesibil pentru noi în Sacramentul Euharistiei: Dumnezeu ni se dăruieşte pentru a deschide existenţa noastră la El, pentru a o implica în misterul de iubire al Crucii, pentru a o face părtaşă de misterul veşnic din care provenim şi pentru a anticipa noua condiţie a vieţii depline în Dumnezeu, în aşteptarea căreia trăim.

Dar ce comportă pentru viaţa noastră zilnică acest a porni de la Euharistie pentru a reafirma primatul lui Dumnezeu? Împărtăşania euharistică, dragi prieteni, ne smulge din individualismul nostru, ne comunică spiritul lui Cristos mort şi înviat, ne conformează cu El; ne uneşte intim cu fraţii în acel mister de comuniune care este Biserica, unde unica Pâine face din cei mulţi un singur trup (cf. 1Cor 10,17), realizând rugăciunea comunităţii creştine de la începuturi prezentată în cartea Didahia: "Aşa cum această pâine frântă era risipită pe dealuri şi adunată fiind a devenit un singur lucru, tot aşa Biserica ta de la marginile pământului să fie adunată în Împărăţia ta" (IX, 4). Euharistia susţine şi transformă întreaga viaţă zilnică. Aşa cum aminteam în prima mea enciclică, "în împărtăşania euharistică este conţinut faptul de a fi iubit şi de a-i iubii pe alţii la rândul tău", de aceea "o Euharistie care nu se traduce într-o trăire concretă a iubirii este în ea însăşi fragmentată" (Deus caritas est, 14).

Istoria bimilenară a Bisericii este presărată de sfinţi şi sfinte a căror existenţă este semn elocvent al modul în care tocmai din împărtăşirea cu Domnul, din Euharistie se naşte o nouă şi intensă asumare a responsabilităţii la toate nivelele vieţii comunitare, deci se naşte o dezvoltare socială pozitivă, care are în centru persoana, în special cea săracă, bolnavă sau necăjită. A ne hrăni cu Cristos este calea pentru a nu rămâne străini sau indiferenţi faţă de soarta fraţilor, ci de a intra în aceeaşi logică de iubire şi de dăruire a sacrificiului Crucii; cine ştie să îngenuncheze în faţa Euharistiei, cine primeşte trupul Domnului nu poate să nu fie atent, în amalgamul activităţilor obişnuite de fiecare zi, la situaţiile nevrednice de om şi ştie să se aplece personal asupra celui nevoiaş, ştie să frângă pâinea proprie cu cel înfometat, să împartă apa cu cel însetat, să-l îmbrace pe cel care este gol, să-l viziteze pe cel bolnav şi pe cel în închisoare (cf. Mt 25,34-36). În fiecare persoană va şti să-l vadă pe acelaşi Domn care nu a ezitat să se dăruiască pe sine însuşi în întregime pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Aşadar, o spiritualitate euharistică este adevărat antidot pentru individualismul şi egoismul care adesea caracterizează viaţa cotidiană, duce la redescoperirea gratuităţii, a centralităţii relaţiilor, pornind de la familia, cu atenţie deosebită de a alina rănile familiilor dezbinate. O spiritualitate euharistică este sufletul unei comunităţi ecleziale care depăşeşte dezbinări şi contrapoziţii şi valorizează diversitatea carismelor şi slujirilor, punându-le în slujba unităţii Bisericii, a vitalităţii sale şi a misiunii sale. O spiritualitate euharistică este cale pentru a reda demnitate zilelor omului, deci muncii sale, în căutarea reconcilierii sale cu timpurile de sărbătoare şi ale familiei şi în angajarea de a depăşi nesiguranţa lipsurilor şi problema şomajului. O spiritualitatea euharistică ne va ajuta să ne apropiem şi de diferitele forme de fragilitate umană conştienţi că ele nu întunecă valoarea persoanei, ci cere apropiere, primire şi ajutor. Din Pâinea vieţii va scoate vigoare o reînnoită capacitate educativă, atentă să mărturisească valorile fundamentale ale existenţei, ştiinţei, patrimoniului spiritual şi cultural; vitalitatea sa ne va face să locuim în cetatea oamenilor cu disponibilitatea de a ne dedica în orizontul binelui comun pentru construirea unei societăţi mai drepte şi fraterne.

Dragi prieteni, să pornim din nou din acest ţinut Marche cu forţa Euharistiei într-o osmoză constantă între misterul pe care îl celebrăm şi locurile din viaţa noastră zilnică. Nu este nimic autentic uman care să nu aibă în Euharistie forma adecvată pentru a fi trăită în plinătatea: viaţa zilnică să devină aşadar loc al cultului spiritual, pentru a trăi în toate circumstanţele primatul lui Dumnezeu, în cadrul raportului cu Cristos şi ca ofrandă adusă Tatălui (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis, 71). Da, "nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4): noi trăim din ascultarea faţă de acest cuvânt, care este pâine vie, ajungând să ne încredinţăm, asemenea lui Petru, cu inteligenţa iubirii: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti sfântul lui Dumnezeu" (In 6,68-69).

Asemenea Fecioarei Maria să devenim şi noi "sân" disponibil să-l ofere pe Isus omului din timpul nostru trezind dorinţa profundă după acea mântuire care vine numai de la El. Drum bun, cu Cristos Pâinea vieţii, întregii Biserici care este în Italia!

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.