Vatican: Audienţa generală de miercuri, 7 septembrie 2011. Despre Psalmul 3

Iubiţi fraţi şi surori,

Reluăm astăzi Audienţele în Piaţa Sfântul Petru şi, în "şcoala de rugăciune" pe care o trăim împreună în aceste cateheze de miercuri, aş vrea să încep să meditez despre câţiva Psalmi, care, aşa cum spunea în iunie, formează "cartea de rugăciune" prin excelenţă. Primul Psalm asupra căruia mă opresc este un Psalm de plângere şi de implorare pătruns de încredere profundă, în care certitudinea prezenţei lui Dumnezeu stă la baza rugăciunii care provine dintr-o condiţie de dificultate extremă în care se află cel care se roagă. E vorba de Psalmul 3, atribuit de tradiţia ebraică lui David în momentul în care fuge de fiul său Abslamom (cf. v. 1): este unul din episoadele cele mai dramatice şi dificile din viaţa regelui, atunci când fiul său uzurpă tronul său regal şi îl constrânge să părăsească Ierusalimul pentru a-şi salva viaţa (cf. 2Sam 15 ş.u.). Situaţia de pericol şi de angoasă experimentată de David este, aşadar, ca un fundal pentru această rugăciune şi ajută la înţelegerea ei, prezentându-se ca situaţia tipică în care un astfel de Psalm poate să fie recitat. În strigătul psalmistului orice om poate recunoaşte acele sentimente de durere, de amărăciune şi în acelaşi timp de încredere în Dumnezeu care, conform relatării biblice, au însoţit fuga lui David din cetatea sa.

Psalmul începe cu o invocaţie adresată Domnului:

"Doamne, cât de mulţi sunt vrăjmaşii mei!
Mulţi se ridică împotriva mea!
Mulţi spun despre mine:
«Nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu!»" (v. 2-3).

Descrierea pe care o face despre situaţia sa cel care se roagă este deci marcată de tonuri puternic dramatice. De trei ori se reafirmă ideea de mulţime - "cât de mulţi", "mulţi", "mulţi" - care în textul original este redat cu aceeaşi rădăcină ebraică, aşa încât să sublinieze şi mai mult enormitatea pericolului, în mod repetat, aproape ciocănitor. Această insistenţă asupra numărului şi măreţiei vrăjmaşilor foloseşte pentru a exprima percepţia, din partea psalmistului, a disproporţiei absolute existente între el şi persecutorii săi, o disproporţie care justifică şi stă la baza urgenţei cererii sale de ajutor: asupritorii sunt mulţi, înving, în timp ce acela care se roagă este singur şi lipsit de apărare, în voia agresorilor săi. Şi totuşi, primul cuvânt pe care psalmistul îl rosteşte este "Doamne"; strigătul său începe cu o invocaţie adresată lui Dumnezeu. O mulţime atacă şi se năpusteşte împotriva lui, generând o teamă care măreşte ameninţarea făcând-o să apară şi mai mare şi teribilă; însă cel care se roagă nu se lasă învins de această viziune de moarte, menţine tare raportul cu Dumnezeul vieţii şi spre El în primul rând se îndreaptă, în căutare de ajutor. Însă duşmanii încearcă să frângă şi această legătură cu Dumnezeu şi să slăbească credinţa victimei lor. Ei insinuează că Domnul nu poate să intervină, afirmă că nici măcar Dumnezeu nu-l poate salva. Deci agresiunea nu este numai fizică, ci atinge dimensiunea spirituală: "Domnul nu-l poate salva" - spun ei -, nucleul central al sufletului psalmistului trebuie agresat. Este tentaţia extremă la care credinciosul este supus, este tentaţia de a pierde credinţa, încrederea în apropierea lui Dumnezeu. Cel drept trece peste ultima încercare, rămâne tare în credinţa şi în certitudinea adevărului şi în încrederea deplină în Dumnezeu şi tocmai aşa găseşte viaţa şi adevărul. Mi se pare că aici Psalmul ne atinge foarte personal: în atâtea probleme suntem tentaţi să credem că probabil nici Dumnezeu nu mă salvează, nu mă cunoaşte, probabil nu are posibilitate; tentaţia împotriva credinţei este ultima agresiune a duşmanului şi la aceasta trebuie să rezistăm; astfel îl găsim pe Dumnezeu şi găsim viaţa.

Cel care se roagă în Psalmul nostru este deci chemat să răspundă cu credinţa la atacurile celor răi: duşmanii - aşa cum am spus - neagă că Dumnezeu poate să-l ajute, el în schimb Îl invocă, Îl cheamă pe nume, "Doamne", şi apoi se adresează lui cu un "tu" emfatic, care exprimă un raport tare, solid şi cuprinde în sine certitudinea răspunsului divin:

"Tu însă, Doamne, eşti scutul meu,
tu eşti gloria mea, tu îmi înalţi capul.
Cu glasul meu strig către Domnul
şi el îmi răspunde din muntele său cel sfânt" (v. 4-5).

Viziunea duşmanilor dispare acum, nu au învins pentru că acela care crede în Dumnezeu este sigur că Dumnezeu este prietenul său: rămâne numai acel "tu" al lui Dumnezeu, celor "mulţi" se contrapune acum unul singur, dar mult mai mare şi puternic decât mulţi vrăjmaşi. Domnul este ajutor, apărare, mântuire; ca scut protejează pe cel care se încrede în El şi îi înalţă capul, în gestul de triumf şi de victorie. Omul nu mai este singur, duşmanii nu sunt imbatabili aşa cum păreau, pentru că Domnul ascultă strigătul celui asuprit şi răspunde din locul prezenţei sale, din muntele său cel sfânt. Omul strigă, în angoasă, în pericol, în durere; omul cere ajutor şi Dumnezeu răspunde. Această împletire a strigătului uman şi a răspunsului divin este dialectica rugăciunii şi cheia de lectură a întregii istorii a mântuirii. Strigătul exprimă nevoia de ajutor şi apelează la fidelitatea celuilalt; a striga înseamnă a face un gest de credinţă în apropierea şi în disponibilitatea la ascultare a lui Dumnezeu. Rugăciunea exprimă certitudinea unei prezenţe divine deja experimentate şi crezute, care în răspunsul mântuitor al lui Dumnezeu se manifestă în plinătate. Acest lucru este relevant: ca în rugăciunea noastră să fie importantă, prezentă, certitudinea prezenţei lui Dumnezeu. Astfel, psalmistul, care se simte asediat de moarte, mărturiseşte credinţa sa în Dumnezeu vieţii care, ca scut, îl învăluie de jur împrejur cu o protecţie invulnerabilă; cel care credea că de acum este pierdut poate să-şi înalţe capul pentru că Domnul îl salvează; cel care se roagă, ameninţat şi batjocorit, este în glorie pentru că Dumnezeu este gloria sa.

Răspunsul divin care primeşte rugăciunea îi dă psalmistului o siguranţă totală; s-a terminat şi frica, iar strigătul se linişteşte în pace, într-o profundă linişte interioară:

"Mă culc şi adorm şi mă trezesc iarăşi,
pentru că Domnul mă susţine.
Nu mă tem de mulţimile de popoare
care mă împresoară din toate părţile" (v. 6-7).

Cel care se roagă, deşi este în mijlocul pericolului şi al bătăliei, poate să adoarmă liniştit, într-o incontestabilă atitudine de abandonare încrezătoare. În jurul lui vrăjmaşii îl împresoară, îl asediază, sunt mulţi, se ridică împotriva lui, îl batjocoresc şi încearcă să-l facă să cadă, în schimb el se culcă şi doarme liniştit şi senin, fiind sigur de prezenţa lui Dumnezeu. Şi la trezire îl găseşte pe Dumnezeu tot lângă el, ca paznic care nu doarme (cf. Ps 121,3-4), care îl susţine, îl ţine de mână, nu-l părăseşte niciodată. Frica morţii este învinsă de prezenţa Celui care nu moare. Şi chiar noaptea, populată de temeri atavice, noaptea dureroasă a singurătăţii şi a aşteptării neliniştite, acum se transformă: ceea ce evocă moartea devine prezenţă a Celui Veşnic.

Vizibilităţii asaltului duşman, masiv, impunător, i se contrapune prezenţa invizibilă a lui Dumnezeu, cu toată puterea sa invincibilă. Şi către el psalmistul, după expresiile sale de încredere, îndreaptă din nou rugăciune: "Ridică-te, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu!" (v. 8a). Agresorii "se ridicau" (cf. v. 2) împotriva victimei lor, în schimb cel care "se va ridica" este Domnul şi va fi pentru a-i nimici. Dumnezeul îl va salva răspunzând la strigătul său. De aceea Psalmul se încheie cu viziunea eliberării de pericolul care ucide şi de tentaţia care poate să ucidă. După cererea adresată Domnului de a se ridica pentru a mântui cel care se roagă descrie victoria divină: duşmanii care, cu asuprirea lor nedreaptă şi crudă, sunt simbol a tot ceea ce se opune lui Dumnezeu şi planului său de mântuire, sunt învinşi. Loviţi peste gură, nu vor mai putea să agreseze cu violenţa lor destructivă şi nu vor mai putea să inducă răul îndoielii în prezenţa şi în acţiunea lui Dumnezeu: vorbirea lor neruşinată şi sacrilegă este definitiv dezminţită şi redusă la tăcere de intervenţia mântuitoare a Domnului (cf. v. 8bc). Astfel, Psalmistul poate conclude rugăciunea sa cu o frază care are conotaţii liturgice care îl celebrează, în recunoştinţă şi în laudă, pe Dumnezeu vieţii: "A ta, Doamne, este mântuirea şi binecuvântarea ta pe poporul tău" (v. 9).

Iubiţi fraţi şi surori, Psalmul 3 ne-a prezentat o implorare plină de încredere şi de mângâiere. Rugându-ne acest Psalm putem să ne însuşim sentimentele psalmistului, figură a dreptului persecutat care are în Isus împlinirea sa. În durere, în pericol, în amărăciunea neînţelegerii şi a ofensei, cuvintele Psalmului deschid inima noastră la certitudinea mângâietoare a credinţei. Dumnezeu este mereu aproape - chiar şi în dificultăţi, în probleme, în obscurităţile vieţii - ascultă, răspunde şi mântuieşte în modul său. Însă trebuie să ştim să recunoaştem prezenţa sa şi să acceptăm căile sale, asemenea lui David în fuga sa umilitoare din faţa fiului Absalom, asemenea dreptului persecutat din Cartea Înţelepciunii şi, în cele din urmă şi în mod deplin, asemenea lui Isus pe Golgota. Şi atunci când, în ochii celor răi, Dumnezeu pare să nu intervină şi Fiul moare, chiar atunci se manifestă, pentru toţi cei care cred, adevărata glorie şi realizarea definitivă a mântuirii. Fie ca Domnul să ne dăruiască credinţă, să vină în ajutorul slăbiciunii noastre şi să ne facă capabili să credem şi să ne rugăm în orice angoasă, în nopţile dureroase ale îndoielii şi în zilele lungi ale durerii, abandonându-ne cu încredere Lui, care este "scutul" nostru şi "gloria" noastră. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.