Vatican: Audienţa generală de miercuri, 31 august 2011. Despre exprimările artistice

Iubiţi fraţi şi surori,

De mai multe ori am amintit, în această perioadă, necesitatea pentru orice creştin de a găsi timp pentru Dumnezeu, pentru rugăciune, în mijlocul multelor ocupaţii din zilele noastre. Însuşi Domnul ne oferă multe ocazii pentru ca să ne amintim de El. Astăzi aş vrea să mă opresc pe scurt asupra unuia din aceste canale care pot să ne conducă la Dumnezeu şi să fie de ajutor şi în întâlnirea cu El: este calea exprimărilor artistice, parte din acea "via pulchritudinis" - "calea frumuseţii" - despre care am vorbit de mai multe ori şi pe care omul de astăzi ar trebui să o recupereze în semnificaţia sa cea mai profundă. Probabil vi s-a întâmplat vreodată în faţa unei sculpturi, a unui tablou, a câtorva versuri dintr-o poezie sau a unei bucăţi muzicale, să simţiţi o emoţie intimă, un sentiment de bucurie, adică să percepeţi clar că în faţa voastră nu era numai materie, o bucată de marmură sau de bronz, o pânză pictată, un ansamblu de litere sau un cumul de sunete, ci ceva mai mare, ceva care "vorbeşte", capabil să atingă inima, să comunice un mesaj, să înalţe sufletul. O operă de artă este rod al capacităţii creative a fiinţei umane care se întreabă în faţa realităţii vizibile, încearcă să-i descopere sensul profund şi să-l comunice prin limbajul formelor, culorilor, sunetelor. Arta este capabilă să exprime şi să facă vizibilă necesitatea omului de a merge dincolo de ceea ce se vede, manifestă setea şi căutarea infinitului. Mai mult, este ca o poartă deschisă spre infinit, spre o frumuseţe şi un adevăr care merg dincolo de cotidian. Şi o operă de artă poate să deschidă ochii minţii şi ai inimii, stimulându-ne spre înălţimi.

Însă există exprimări artistice care sunt adevărate drumuri spre Dumnezeu, Frumuseţea supremă, ba chiar sunt un ajutor de a creşte în raportul cu El, în rugăciune. E vorba de opere care se nasc din credinţă şi care exprimă credinţa. Un exemplu îl putem avea atunci când vizităm o catedrală gotică: suntem răpiţi de liniile verticale care se înalţă spre cer şi atrag spre înălţime privirea noastră şi spiritul nostru, în timp ce, în acelaşi timp, ne simţim mici, şi totuşi doritori de plinătate... Sau atunci când intrăm într-o biserică romanică: suntem invitaţi în mod spontan la reculegere şi la rugăciune. Percepem că în aceste edificii splendide parcă este cuprinsă credinţa generaţiilor. Sau atunci când ascultăm o bucată de muzică sacră care face să vibreze coardele inimii noastre, sufletul nostru parcă este dilatat şi este ajutat să se adreseze lui Dumnezeu. Îmi revine în minte un concert de muzică de Johann Sebastian Bach, la München în Bavaria, dirijat de Leonard Bernstein. La sfârşitul ultimei bucăţi, una din Cantate, am simţit, nu prin raţionament, ci în adâncul inimii, că ceea ce am ascultat mi-a transmis adevăr, adevăr al marelui compozitor, şi mă stimula să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Lângă mine era episcopul luteran de München şi în mod spontan i-am spus: "Auzind asta se înţelege: este adevărat; este adevărată credinţa aşa de puternică şi frumuseţea pe care o exprimă în mod irezistibil prezenţa adevărului lui Dumnezeu. Dar de câte ori tablouri sau fresce, rod al credinţei artistului, în formele lor, în culorile lor, în lumina lor, ne stimulează să ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu şi fac să crească în noi dorinţa de a lua din izvorul oricărei frumuseţi. Rămâne profund adevărat ceea ce a scris un mare artist, Marc Chagall, că pictorii de-a lungul secolelor au înmuiat pensula lor în alfabetul colorat care este Biblia. Aşadar, de câte ori exprimările artistice pot să fie ocazii pentru a ne aminti de Dumnezeu, pentru a ajuta rugăciunea noastră sau chiar şi convertirea inimii! Paul Claudel, poet vestit, dramaturg şi diplomat francez, în Bazilica Notre Dame din Paris, în anul 1886, tocmai ascultând cântarea Magnificat în timpul Liturghiei de Crăciun, a simţit prezenţa lui Dumnezeu. Nu intrase în biserică din motive de credinţă, intrase tocmai pentru a căuta argumente împotriva creştinilor, şi în schimb harul lui Dumnezeu a lucrat în inima sa.

Dragi prieteni, vă invit să redescoperiţi importanţa acestei căi şi pentru rugăciune, pentru relaţia noastră vie cu Dumnezeu. Oraşele şi satele din toată lumea cuprind comori de artă care exprimă credinţa şi ne cheamă din nou la raportul cu Dumnezeu. Aşadar, vizita la locurile de artă să nu fie numai ocazie de îmbogăţire culturală - şi asta - dar mai ales să poată deveni un moment de har, de stimulare pentru a întări legătura noastră şi dialogul nostru cu Domnul, pentru a ne opri să contemplăm - în trecerea de la simpla realitate exterioară la realitatea mai profundă pe care o exprimă - raza de frumuseţe care ne uimeşte, care aproape că ne "răneşte" în interior şi ne invită să urcăm spre Dumnezeu. Termin cu o rugăciune dintr-un Psalm, Psalmul 27: "Un lucru am cerut de la Domnul şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să vizitez sanctuarul său" (v. 4). Sperăm ca Domnul să ne ajute să contemplăm frumuseţea lui, atât în natură cât şi în operele de artă, aşa încât să fim atinşi de lumina feţei sale, pentru ca şi noi să putem fi lumini pentru aproapele nostru. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.