Se împlineşte în Maria aşteptarea umană a învierii trupului

Splendida excepţie

De Inos Biffi

Cu învierea lui Cristos apare începutul omenităţii în mod perfect corespunzătoare veşnicului plan divin: omenitatea, care pe cruce a învins definitiv moartea, intrată în lume din cauza păcatului şi ca amprentă a păcatului, şi a ajuns la plinătatea gloriei. Se manifestă astfel în Răstignitul înviat, fericit în suflet şi transfigurat în trup, modelul şi reuşita tuturor oamenilor chemaţi să apară pe pământ - începutul - cum este spus de Paul (1Cor 15,20) - destinului încredinţat lor în mod divin încă din veşnicie.

Ziua a treia, când Isus s-a trezit din mormânt, a fost ziua creării adevăratului Adam, omul "ceresc" (cf. 1Cor 15,47): Cristos este Testamentul Nou, în care evenimentele din cel Vechi se reînnoiesc şi îşi au împlinirea.

La întrebarea: "Pentru ce în creează Dumnezeu pe oameni?" există un singur răspuns: "Pentru ca, murind împreună cu Cristos, să învie cu el, cu el să fie glorificaţi şi aşezaţi la dreapta Tatălui", oricare ar fi timpul în care se nasc, cultura pe care o găsesc, peripeţiile şi acelea pe care le considerăm nebunii şi tragedii absurde şi iraţionalităţi pe care le întâlnesc.

Nimeni nu este gândit pentru un destin care să fie diferit de cel al lui Isus, adică un destin de gloria, participat nu numai de sufletul, ci şi de trupul omului.

Până când acest lucru nu este obţinut, omul este în mod neîmplinit şi imperfect fericit. Iată pentru ce în această stare care încă trebuie terminată locuiesc înşişi sfinţii, care se bucură totuşi de binele esenţial, care este vederea lui Dumnezeu. Lipsindu-le corporeitatea, ei sunt suflete, dar încă nu "persoane umane" fericite.

Acest lucru va avea loc cu învierea trupului, atunci când gloria se va revărsa şi în trupul lor. Conform învăţăturii lui Toma de Aquino, sufletului care posedă prin natură prerogativa "posibilităţii de unire" cu un trup, dar de fapt este privat de el, "nu-i revine nici numele nici definiţia de persoană" (Summa Theologiae, I, 29, 1, 5m).

Iată pentru ce, înainte de învierea morţilor, sufletul fericit "este străbătut de dorinţa ca însăşi bucuria sa de a fi cu Dumnezeu să se reverse din belşug şi asupra trupului" (Summa Theologiae, I-II, 4, 5, 4m).

Însă există o excepţie şi se referă la Fecioara Maria. Credinţa Bisericii, definită solemn de Pius al XII-lea, mărturiseşte că "neprihănita Născătoare de Dumnezeu pururi fecioară Maria, după ce şi-a terminat cursul vieţii pământeşti, a fost primită în gloria cerească cu sufletul şi trupul": în Maria, cu glorificarea trupului său, deja acum răscumpărarea este perfectă şi este împlinită conformitatea ei cu Cristos înviat.

Şi nu uimeşte asta. Harul crucii o atrăsese şi o pătrunsese pe Maria, încă înainte ca Fiul să urce pe cruce, atunci când a zămislită imună de păcatul strămoşesc şi aşezată "mai sus de iertare".

Destinată, ca favorită a lui Dumnezeu ("Ai aflat har la Dumnezeu", Lc 1,30), să fie mamă a Domnului, Maria - "maica Domnului meu", o salută Elisabeta, prevenind Conciliul din Efes (Lc 1,43) - apare imediat marcată de amprenta sfinţeniei lui Cristos şi intim unită cu el.

Existenţa Sfintei Fecioare se va desfăşura în întregime în cadrul misterului Fiului lui Dumnezeu, care s-a făcut trup în ea. Declarându-se "slujitoarea Domnului", ea primeşte în totală adeziune de credinţă maternitatea feciorelnică, lucrare a Duhului Sfânt care coboară asupra ei - aşa cum este spus la buna vestire - şi miracol al atotputerniciei Celui Preaînalt care o acoperă cu umbra sa, ca vechiul nor luminos, pentru a indica prezenţa lui Dumnezeu (cf. Lc 1,30-38).

Misterele lui Isus se vor reflecta în Maria, în întregime orientată să mediteze, în uimire şi în tăcere, sensul lor profund. Nu ne sunt cunoscute amănuntele acestei prezenţe a Mariei alături de Fiul lui Dumnezeu, născut ca om din sânul ei şi educat de ea şi crescut cu înţelepciune maternă.

Cu siguranţă o conducea o credinţă docilă, tare şi perseverentă, întemeiată pe Cuvântul divin: însă acea credinţă nici pentru ei nu echivala cu viziunea, ci, am crede, cu un ansamblu de strălucire şi de obscuritate. De altfel, cu cât unul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât îi experimentează mai mult apropierea şi în îndură întunericul; ori, nimeni mai mult ca Maria nu a experimentat şi nu a trăit comuniunea şi convieţuirea cu Dumnezeu.

Isus s-a născut de puţină vreme şi iată-l deja pe Simeon ridicând în mod profetic vălul viitorului, îi face să lumineze, ca într-o breşă, destinul de pătimire care îi va fi rezervat: "Iar ţie o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35).

Maria va urma îndeaproape vicisitudinile lui Isus.

Urcă împreună cu el în vârstă de doisprezece ani pentru sărbătoarea Paştelui la templul din Ierusalim unde cunoaşte angoasa datorită dispariţiei sale şi îi rămân învăluite în enigmă cuvintele despre faptul că el trebuie "să se ocupe de cele ale Tatălui". Şi aceste evenimente, asemenea cuvintelor păstorilor din Betleem (Lc 2,18-19), Fecioara le depune şi le păstrează, în meditaţie, în inimă (Lc 2,51).

O întâlnim la Cana, grijulie până la accelerarea, cu libertate şi confidenţă maternă, venirea Orei lui Isus, spre care orientează toată atenţia discipolilor. "Începutul semnelor", începutul credinţei în el şi prima manifestare a gloriei sale poartă astfel amprenta iniţiativei Mariei (cf. In 2,1-11).

O găsim la sfârşit, "lângă crucea lui Isus" (In 19,25), "Însoţitoare a geamătului său". Manzoni spune asta despre Biserică, dar este valabil mai înainte încă pentru Maria.

Din înălţimea lemnului, cu solemnitatea unui testament, Răstignitul încredinţează Mamei, ca nou fiu al ei, pe discipolul pe care îl iubea; şi aceluiaşi discipol o încredinţează, ca nouă Mamă, pe Maria (In 19,25-27). Aşadar este adeverită figura Evei. Aceasta a fost "mama tuturor celor vii" (Gen 3,20); Maria pe Clavar este făcută mamă a tuturor celor care cred: astfel Isus extinde la toată Biserica darul de a fi fost fiu al Mariei.

Am putea spune că însuşi Cristos este autorul şi iniţiatorul mariologiei şi că Paul al VI-lea a fost mult mai luminat decât criticii săi, care nu au ezitat să bombănească atunci când a atribuit Mariei titlul de Maica Bisericii.

Fidel faţă de mandatul lui Isus "din ceasul acela discipolul a luat-o la el" (In 19,27), prefigurând astfel primirea pe care, proclamând-o fericită, o va rezerva "tuturor generaţiilor" (Lc 1,48). Pornind de la prima generaţie creştină: iat-o, de fapt, unită cu apostolii care "într-un cuget, stăruiau în rugăciune", pe "Maria, mama lui Isus" (Fap 1,14) care reprezintă în ochii lor imaginea cea mai legată şi cea mai asemănătoare cu Învăţătorul şi Domnul lor, amintirea cea mai intensă, sau icoana sa vie.

Luând în considerarea plinătatea de har, cu care a fost îmbogăţită Maria, şi legătura singulară care a unit-o cu Fiul lui Dumnezeu, nu surprinde faptul că acesta a ferit-o de orice semn sau pată de păcat şi imediat, la sfârşitul zilelor sale, a făcut-o părtaşă de însăşi gloria sa de Domn înviat, înălţat la dreapta Tatălui.

Pentru aceasta, pentru a o venera pe Maria nu trebuie să mergem la un mormânt în care sunt putrezite rămăşiţele sale pământeşti şi să aşteptăm şi pentru ea învierea trupului.

Instinctul spiritual al Bisericii nu a întârziat să intuiască asta: dogma - declară Papa care a definit-o - nu a făcut decât să încoroneze "învăţătura comună a magisteriului obişnuit al Bisericii şi credinţa comună a poporului creştin".

Acelaşi popor care, tocmai graţie ridicării Fecioarei la cer, poate să-i simtă iubirea maternă mai nemijlocit apropiată. Din moment ce - învaţă tot Toma de Aquino - nu este timpul de a include gloria, ci însă gloria conţine timpul.

(După L'Osservatore romano, 14 august 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.