Aniversarul morţii lui Paul al VI-lea

Giovanni Battista Montini, Montserrat şi spiritualitatea benedictină

În misterul Schimbării la Faţă semnul şi pecetea unei întregi vieţi umane şi spirituale

De Eliana Versace

"Ştirile de la Montserrat mă încântă şi mă edifică: in omnem terram exviit sonus eorul! Iată funcţia unor asemenea centre de spiritualitate foarte înaltă! Şi cât de bine o îndeplineşte această mănăstire!". Aşa scria, la 30 iulie 1958, monseniorul Giovanni Battista Montini, arhiepiscop de Milano, părintelui Gabriel Brasň, prior al mănăstirii benedictine catalane. Deşii a fost de mai multe ori invitat de comunitatea monastică, Montini nu a mers niciodată la Montserrrat, probabil şi din cauza situaţiei politice spaniole. Totuşi a menţinut contacte epistolare frecvente cu priorul Brasň şi cu abatele Aureli Escarrč care, în anul 1946, i-a urmat lui Antoni Marcet, între principalii promotori, în prima jumătate a secolului al XX-lea, a renaşterii culturale de la Montserrat. Asta atestă o corespondenţă încă inedită, păstrată în fondul Montini din arhiva diecezană milaneză, în afară de diferitele întâlniri dintre arhiepiscop cu Escarrč şi Brasň.

Ceea ce persista unirea dintre Milano şi Montserrat era, pentru Montini, o specială "legătură spirituală" care, intensificată în anii lungului episcopat ambrozian al cardinalului benedictin Hildefons Schuster, avea însă o origine mai îndepărtată "în nobila figură a lui Pius al XI-lea". Şi tocmai pentru a aduce omagiu Pontifului, abatele Escarrč i-a scris lui Montini cu ocazia aniversării a o sută de ani de la naşterea lui Ratti, în anul 1957, pentru a aminti de atenţia lui grijuliu faţă de abaţia catalană. Adresându-se succesorului lui Ratti în scaunul arhiepiscopal de Milano, Escarrč sublinia că "Montserrat îl venerează pe Pius al XI-lea ca pe unul din marii săi binefăcători. Mănăstirea noastră şi predecesorul meu au primit de la el însemnate mărturii de bunăvoinţă, afect patern. Cu ocazia războiului din Spania, el a primit cu atente manifestări de caritate pe călugării noştri fugari şi i-a înălţat din punct de vedere spiritual şi material".

De fapt, de la mănăstirea benedictină - care în iulie 1936, cu izbucnirea revoluţiei roşii la Barcelona, a trebuie să înfrunte prădări şi razii, îndurând în sfârşit martiriul şi exilarea multora dintre călugării săi - Pius al XI-lea i-a chemat la Roma, la slujirea directă a Sfântului Scaun, pe părinţii Anselm Albareda şi Gregori Sunyol, dându-le funcţia de a prezida Biblioteca Apostolică Vaticană şi respectiv Institutul Pontifical de Muzică Sacră. "Personal - continua în scrisoarea sa adresată lui Montini abatele Escarrč, refugiat şi el la Roma pe atunci, la colegiul Sfântul Anselm - mi-a rămas o impresie profundă despre ultima audienţă acordată de Pius al XI-lea părintelui abate Marcet, predecesorul meu. Îl însoţeam cu acea ocazie pe abatele meu şi Sfântul Părinte ne-a afirmat: «Printre prieteni există unul singur care nu ne va lipsi niciodată: Isus Cristos». Aceste cuvinte m-au făcut să percep profund sensul supranaturalului. Şi a fost şi prima dată când un Papă m-a îmbrăţişat".

Legătura mănăstirii cu dieceza ambroziană a continuat cu Schuster, privilegiată de colaborarea strânsă pe care vechiul abate de Sfântul Paul din afara zidurilor a cerut-o părintelui Sunyol care, din anul 1931, s-a transferat la Milano, dedicându-se prin mandatul cardinalului refacerii vechiului cânt sacru ambrozian. La cimentarea raportului călugărilor de la Montserrat cu arhiepiscopul Montini a contribuit în schimb prezenţa unei comunităţi monastice benedictine feminine care a intrat în istorica mănăstire de la Viboldone, la porţile oraşului Milano. Montini a ocrotit această nouă realitate eclezială, încurajând-o, tutelându-i dezvoltarea şi favorizând în mod concret edificarea actualului convent al călugăriţelor, mai mare. Încă de la întemeiere, comunitatea benedictină de la Viboldone s-a bucurat de apropierea spirituală a abatelui Escarrč care ulterior, în martie 1965, în urma dificultăţilor insurmontabile cu regimul franchist, a mers să petreacă ultimii trei ani ai vieţii sale chiar la Viboldone. Însă, în anii Cincizeci, părintele Brasň, din anul 1949 prior de Montserrat, a susţinut spiritual călugăriţele de la Viboldone, vizitând frecvent oraşul Milano, cu "binevoitoarea condescendenţă" a arhiepiscopului Montini: în el - scria abatele - pare să se reverbereze "acea caritate suavă care iradia din sufletul sfânt al Eminenţei Sale cardinalul Schuster". Priorul, apreciat de arhiepiscopul de Milano şi în calitate de studios al spiritualităţii liturgice şi monastice, va deveni astfel principalul mijloc de comunicare şi schimb cu comunitatea benedictină spaniolă. "Am avut conştiinţa - a scris în martie 1959 Brasň lui Montini, informându-l despre activitatea mănăstirii catalane - că sunt Gabriel vestitor şi transmiţător de har. Şi acum mă întorc la Eminenţa Voastră cu felicitările şi urările comunităţii noastre".

Şi tot Brasň a luat cu sine la Montserrat scrisoarea pastorală Despre educaţia liturgică, publicată la Milano de arhiepiscop pentru Postul Mare din anul 1958, a prezentat-o călugărilor şi i-a promovat difuzarea în Spania "onorat să o traducă şi să o divulge în cele două limbi ale noastre dacă Excelenţa voastră va fi de acord. Tot aşa aş putea să fiu ambasadorul dumneavoastră". Arhiepiscopul a primit la rândul său cu favoare traducerea în italiană a volumului părintelui Brasň Liturgie şi spiritualitate, care inspirată şi din "învăţăturile iluminate pe care E.V. le-a exprimat despre această temă de la Secretariatul de Stat" destăinuia Brasň lui Montini.

Deci în anii aceia nu a încetat niciodată ceea ce Montini a definit cu recunoştinţă "participarea spirituală a Montserratului la viaţa religioasă din Milano": astfel întreaga comunitate monastică, "unde ne interesăm cu admiraţie şi afect de munca pastorală a Excelenţei Voastre", i-a asigurat lui Montini, încă din momentul anunţării Misiunii citadine, desfăşurată la Milano în noiembrie 1957, apropierea în rugăciune pentru ca evenimentul acela să poată fi rodnic "în roade de har şi adevăr creştin".

Montini la rândul său a încurajat opera spirituală şi culturală promovată la Montserrat: "Sunt bucuros - îi scria la 2 aprilie 1959 abatelui Escarrč - că dintr-un focar de viaţă spirituală se iradiază în lumea spaniolă şi externă un curent de gândire creştină care poate să dea roade multe pentru beneficiul spiritual în Biserică şi în lume. Mă complac de activitatea aşa de zeloasă şi exprim urări pentru ca să se poată afirma şi răspândi tot mai bine". Însă deja în anul 1955, la puţine luni după intrarea sa în Milano ca nou arhiepiscop, Montini a binecuvântat o statuie de argint aurit, copie mică a Sfintei Fecioare Maria din Domul din Milano, dăruind-o mănăstirii Montserrat prin intermediul unui grup de pelerini milanezi. Aprecierile lui Montini faţă de "funcţia spirituală a mănăstirii Montserrat - răspundea părintele Brasň - ne sunt de mare întărire şi revigorează simţul nostru de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu şi în faţa Bisericii. Vom avea vreodată onoarea şi harul de a vă găzdui în mănăstirea noastră pe Excelenţa Voastră? Dorim asta şi sperăm asta. Sunt mulţi pelerini milanezi care vin la Montserrat", concludea priorul, reînnoind repetata invitaţie de a veni la mănăstirea catalană. Însă Montini nu a vizitat niciodată Spania franchistă.

Mult mai târziu, succesorul său la catedra ambroziană, cardinalul Giovanni Colombo - care a menţinut raportul epistolar cu Escarrč, întâlnindu-l de câteva ori la Milano şi Viboldone - avea să viziteze Montserrat în septembrie 1984, oaspete al abatelui Cassiŕ Maria Just, polifonist şi gregorianist, care i-a urmat lui Escarrč în anul 1966 şi care a condus comunitatea benedictină de la Montserrat până în anul 1989, conducând-o cu inventivitate în perioada post-conciliară, care în Spania a coincis cu lenta tranziţie de la franchism la democraţie. În schimb, în anul 1969, Montini, devenit Paul al VI-lea, l-a găzduit în Vatican pe părintele Gabriel Brasň, ales abate preşedinte al congregaţiei benedictine de la Subiaco şi invitat să predice exerciţiile spirituale de Postul Mare la Curia Romană, publicate anul următor în volumul Preoţia creştină.

Legătura instaurată cu Montserrat este emblematică pentru atenţia constantă şi cunoscută pe care Montini a rezervat-o, încă din copilărie, monahismului benedictin. De fapt, tânărul Giovanni Battista, în perioadele în care a fost oaspete al vicarului episcopal brescian monseniorul Domenico Agostino Menna la Chiari, a frecventat cu asiduitate comunitatea călugărilor benedictini de la Sainte Madeleine din Marseille, exilată din anul 1910 din cauza legislaţiei franceze şi găzduită de Menna în conventul franciscan din acel loc, proprietate a familiei sale, până în anul 1922, când călugării s-au întors în Franţa, stabilindu-se la Hautecombe, în Savoia de Nord.

Montini, încă tânăr, adesea unic credincios, participa la ceremoniile liturgice ale comunităţii benedictine, gustând intim acele "armonii care - îşi va aminti multe decenii mai târziu Paul al VI-lea - păreau să fie un colocviu între cer şi pământ. Şi această impresie pe care rugăciunea făcută aş spune prin ea însăşi şi de nimeni ascultată şi împărtăşită decât chiar de aceia care o rosteau şi de către cer spre care era îndreptată, a fost sculptată în sufletul meu, încă foarte tânăr, şi a rămas unul din argumentele, unul din motivele pentru care mi-a fost drag să dăruiesc viaţa mea pentru slujirea Domnului". În acel context, în timp ce se forma vocaţia sa sacerdotală, tânărul Battista s-a gândit chiar să îmbrăţişeze monahismul benedictin. A comunicat această dorinţă abatelui comunităţii, Cristophe Gauthey care, observând în el un "temperament activ" şi nepotrivit pentru viaţa de mănăstire, l-a abătut de la intenţia aceea. Însă spiritualitatea benedictină a exercitat mereu o influenţă sugestivă în sufletul lui Montini.

În anul 1919, cu un an înainte de a fi hirotonit preot, Battista, mergând la o întâlnire la abaţia de la Montecassino, va ajunge să considere că "după Roma, pentru noi cred că nu există sanctuar unde să ne cuprindă mai puternic sentimentul tradiţiei creştine şi să ne facă naturală mania de a nu fi vrednici de ea, ci de a-i fi umili, obscuri chiar, şi risipiţi dar atenţi şi convinşi continuatori". Şi "spiritul benedictin", în care el pe deplin se recunoştea, "domină aş spune aproape aristocratic - scria de la Montecassino în aceeaşi perioadă - în liturgia - perfectă în excluderea a tot ceea ce noi adăugăm hiperbolic şi artificial la cult, pentru că totul este îngrijit, precis, perfect".

Încă de preot tânăr Montini a încercat să petreacă o parte din vacanţele sale de vară la mănăstirile benedictine: a fost găzduit în anul 1924 de vechii "săi" călugări din Chiari la Hautecombe şi, între vara din 1928 şi cea din 1929 a vizitat Belgia şi Germania, făcând pauze la unele comunităţi benedictine. Însă în timpul episcopatului său milanez ţintele alese dinainte de Montini pentru odihna de vară au trasat aproape etapele unei "geografii spirituale" deosebite şi intime, inspirate în mod expres din carisma sfântului Benedict. Montini a vizitat mănăstirile benedictine din Einsiedeln, Engelberg, Sfântul Gal, Saint-Maurice, Sarnen şi pe cel germane de la Maria Laach şi Beuron.

Mulţi ani mai târziu, în vizita la o parohie din dieceza milaneză, arhiepiscopul Montini a spus că este sigur că "dacă într-o zi Europa va fi unită, sfântul din Norcia va fi proclamat patron al Europei, pentru că toată Europa a luat din învăţăturile acestui gigant al creştinismului". Aşa cum se ştie, la 24 octombrie 1964, chiar Paul VI-lea, reconsacrând abaţia de la Montecassino - reconstruită după bombardamentul devastator care a avut loc cu douăzeci de ani înainte - îl va proclama, în prezenţa părinţilor conciliari, pe sfântul Benedict "patron principal al întregii Europe", cu dorinţa ca societatea europeană a naţiunilor să poată lua "limfă nouă din rădăcinile din care şi-a scos vigoarea sa şi strălucirea sa, rădăcinile creştine, pe care sfântul Benedict pentru atâta parte le-a dat şi a alimentat spiritul său".

O ultimă consideraţie se naşte dintr-un episod, aproape necunoscut, dar impresionant şi sugestiv: sfântul Benedinct şi spiritualitatea contemplativă probabil că l-au inspirat pe Montini în alegerea motoului său episcopal. Noul arhiepiscop de Milano, imediat după numire, a făcut cunoscut în noiembrie 1954 că pentru stema sa, unde era reprezentată şi un munte cu şase vârfuri, dorea motoul Cum ipso in monte, însă monseniorul Antonio Travia, colaboratorul său apropiat la Secretariatul de Stat, l-a sfătuit să nu aleagă acest moto - aşa cum a scris puţin după aceea în revista diecezană milaneză - pentru că referinţa părea mai potrivită pentru o propunere de viaţă contemplativă şi monastică decât pentru programul pastoral al arhiepiscopului marii metropole, inducându-l astfel pe Montini să aleagă In nomine Domini.

Însă cuvintele cum ipso in monte, luate din a doua scrisoarea a sfântului Petru (1,18) în liturgia de la Schimbarea la Faţă a Domnului, ascultate de Paul al VI-lea pentru ultima dată la 6 august 1978, ar fi reprezentat pecetea extremă pe întreaga sa viaţă umană şi spirituală.

(După L'Osservatore romano, 6 august 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.