Muzica pentru a redescoperi misterul euharistic

Interviu luat lui Marco Ronchi, autorul lucrării "Muzica în liturgie"

De Antonio Gaspari

Centrul credinţei catolice trece prin misterul euharistic, celebrat în liturgia oricărei Liturghii.

Acesta este un adevăr indiscutabil care însă este deformat şi banalizat de procesul de secularizare.

Totuşi nu este suficientă analiza critică pentru a recupera frumuseţea şi pasiunea pentru liturgie. Astfel, Marco Ronchi, director de coruri liturgice, expert în muzică sacră şi practică a cântului gregorian, a scris cartea Muzica în liturgie, editată de Lindau.

E vorba de o carte în care este explicată contribuţia muzicii sacre în a atribui formă şi semnificaţie jertfei euharistice.

"Prin intermediul principalelor texte ale magisteriului şi ale autorilor fideli faţă de valorile tradiţionale ale liturgiei catolice - se citeşte în prezentare - cartea oferă indicaţii utile pentru a reda muzicii sacre propria funcţie esenţială în cadrul ritului euharistic şi acestuia din urmă demnitatea care-i revine ca mister divin".

Pentru a înţelege mai bine sensul şi misterele liturgiei şi relaţiile sale cu muzica sacră, agenţia Zenit l-a intervievat pe Marco Ronchi.

De ce este aşa de importantă liturgia în practica religioasă?

Ronchi: Vreau să răspund folosindu-mă de o mărturie de excelenţă: aceea a sfinţilor. În decursul celor două milenii de creştinism sunt foarte mulţi sfinţi care au exprimat alipirea lor de celebrarea Euharistiei, considerând-o element de care nu se poate face abstracţie pentru viaţa de credinţă. Şi ei înţelegeau ce este credinţă! Padre Pio afirma că în timpul celebrării Liturghiei simţea tot ceea ce a simţit Cristos în timpul pătimirii sale şi al răstignirii sale. Şi nu se referea la un sentiment vag sau la simple gânduri, ci la adevăratele suferinţe corporale şi la senzaţiile fizice pe care Isus le-a experimentat pe Calvar. Cred că acesta este un aspect deosebit de important pentru timpurile noastre, pline de relativism şi de subiectivism (ceea ce e valabil pentru mine este ceea ce gândesc şi simt): Euharistia este "locul" în care suntem siguri că îl întâlnim pe Cristos aşa cum El vrea să ni se prezinte nouă, după condiţiile sale şi modalităţile stabilite de El ("Faceţi aceasta în amintirea mea"); astfel ne putem pierde pe noi înşine pentru a ne întruchipa în El, pentru a avea aceleaşi experienţe pe care Mântuitorul nostru le-a avut în timpul rămânerii sale pe acest pământ. Şi acest condiţii sunt chiar reprezentate de liturgie, adică de ansamblul de practici şi indicaţii care se referă la ritul sacru. Deci nu o experienţă subiectivă, nu o experienţă de credinţă după gusturile noastre, ci o întâlnire reală, "fizică" cu Dumnezeul cel viu. Inclusiv suferinţele pe care El le-a acceptat să le îndure prin propriul său Fiu întrupat.

Ce relaţie există între muzica sacră şi liturgie?

Ronchi: Am putea spune, forţând un pic lucrurile, că nu există nici o relaţie între liturgie şi muzică, deoarece sunt acelaşi lucru. Muzica sacră este liturgie, desigur cu condiţia ca să fie vorba cu adevărat de muzică liturgică. Rugăciunile, invocaţiile, antifonele sunt liturgie. Gesturile, riturile, veşmintele sacre sunt liturgie. Pentru a deveni parte constitutivă a unui tot care trebuie considerată asemenea unui organism viu (în acest mod se referă Benedict al XVI-lea la liturgie), însă nu este suficient să intrăm "pe furiş" în el, ignorând esenţa trupului care găzduieşte: rezultatul care se riscă să se obţină este acela de a provoca o respingere sau de a cauza o boală generală a organismului. Lăsând deoparte metafora, nu este suficient a compune muzică, fie ea şi foarte reuşită (ca să nu vorbim despre cea neplăcută) şi bazată pe un text religios, şi a o interpreta apoi în timpul Liturghiei pentru a o considera automat muzică liturgică. Muzica liturgică este rugăciune, chiar şi atunci când este simplă muzică instrumentală, lipsită de cuvinte: e vorba şi în acest caz de o formă de comunicare, de o expresie sinceră de laudă, de o cerere de iertare, îndreptată către Tatăl ceresc. Există concepte, mai ales printre cele mai sublime, care nu pot să fie exprimat prin cuvintele simple; iată că intervin în ajutor muzica, gesturile, riturile, simbolurile. Toate sunt elemente fundamentale ale liturgiei, cu condiţia să corespundă perfect cu natura celebrării euharistice aşa încât să se întruchipeze în ea, să devină una cu ea.

Dumneavoastră susţineţi în carte că muzica sacră poate da o contribuţie determinantă pentru a contrasta reducţionismul şi banalizarea practicii liturgice. Ne puteţi ilustra punctul dumneavoastră de vedere?

Ronchi: Capitolul central al cărţii se ocupă de fenomenul sacrului, care constituie cheia principală de lectură a vieţii de credinţă în general şi a ritului euharistic în special (nu întâmplător numit "sacrament"). Se poate defini ca sacru tot ceea ce are de-a face cu Dumnezeu, în opoziţie cu sfera profanului, care este lipsă a lui Dumnezeu sau îndepărtare de El. În Biblie această distincţie este amintită încontinuu de Dumnezeu însuşi cu invitaţia, adresată poporului ebraic, de a nu contamina ceea ce Îi aparţine cu practici sau elemente profane. Însă, contrar cu ceea ce crede cineva, distincţia între sacru şi profan nu dispare în Noul Testament; chiar în discursul euharistic, rostit imediat înainte de pătimire şi prezentat de Evanghelia lui Ioan, Isus reafirmă în mai multe rânduri distanţa dintre dimensiunea lumească şi viaţa de credinţă care îi distinge pe adevăraţii discipoli ("voi nu sunteţi din lume"). Liturgia are de-a face în mod esenţial cu sacrul, este expresie sacră prin excelenţă, adică manifestare primară a lui Dumnezeu în lumea cărnii şi a materiei. Tot ceea ce face parte din ea trebuie deci să contribuie în cel mai mare grad la garantarea acestei conotaţii a ritului. Muzica are o deosebită putere de caracterizare. Pentru a da un exemplu care poate fi înţeles de toţi, dacă am asculta de departe muzică la un volum înalt şi puternic ritmată cu uşurinţă am fi în măsură să afirmăm că nu departe este o discotecă, aşa cum dacă ne-ar ajunge la urechi un sunet de trompete şi tamburine în ritm de marş ne-am aştepta să vedem o paradă militară care se apropie. Nu ne este necesar să cunoaştem dinainte melodiile pe care le ascultă: în cea mai mare parte a cazurilor este suficient stilul general al muzicii pentru a ne permite să găsim cu precizie respectivul gen muzical. Muzica sacră nu face excepţie: există aspecte stilistice şi tehnice precise care deosebesc melodiile sacre şi care, prin urmare, fac în aşa fel încât acestea să contribuie de a face liturgia în ansamblul ei sacră.

Despre ce muzică şi despre ce liturgie vorbiţi?

Ronchi: Aş vrea să evit să vorbesc despre o anumită muzică şi despre o anumită liturgie. Mulţi, prea mulţi au făcut asta şi continuă s-o facă, prezentând propria opinie sau propriul punct de vedere cu privire la temă. Martin Mosebach, în cartea sa Erezia informului, afirmă pe bună dreptate că orice reformă liturgică aduce cu sine o inevitabilă consecinţă negativă: ne constrânge să vorbim despre liturgie şi să pierdem nevinovăţia de a o asuma ca pe ceva dăruit de Dumnezeu, ceva care ne este încredinţat din ceruri. Deci am încercat şi eu, vai de mine, să vorbesc despre asta, însă mergând la izvor şi, neputând să-l întreb direct pe Cel care a instituit-o, m-am îndreptat spre Trupul său mistic, Biserica. Deci am întrebat documentele magisteriului, enciclicele papilor (invit cu căldură la redescoperirea lor, deoarece conţin tot patrimoniul de credinţă care ne-a fost transmis, în afara multelor discursuri, articole din ziare şi dezbateri care adesea nu fac altceva decât să ne îndepărteze de rădăcinile genuine ale credinţei noastre), constituţiile Conciliului al II-lea din Vatican. Desigur trebuie să-mi asum inevitabila responsabilitate a interpretării, care este a mea şi deci este supusă greşeli. Ceea ce rezultă este un profil de Liturghie care este mult mai mult jertfă (iată că reapare iarăşi însă rădăcina sacrului) decât moment de ospăţ sau adunare de sărbătoare, mult mai mult manifestare a lui Dumnezeu decât act creativ al omului, expresie de credinţă cu siguranţă potrivită cu sfera simbolicului şi a artei, în mod esenţial orientată să-l educe şi să-l însoţească pe om în propriul drum de credinţă. Şi muzica sacră desfăşoară în ea un rol esenţial pentru dobândirea aceloraşi scopuri.

Care sunt condiţiile pentru o muzică propriu-zis liturgică?

Ronchi: Este surprinzător de observat că, în arcul de mai mult de un secol, indicaţiile pe care Biserica ni le oferă pentru a califica muzica sacră drept liturgică au rămas în mod substanţial neschimbate. De la sfântul Pius al X-lea, care în anul 1903 scria motu proprio Tra le sollecitudini, prin scrierile şi documentele papei Pius al XII-lea, papa Paul al VI-lea, Conciliul al II-lea din Vatican, fericitul papă Ioan Paul al II-lea, până la actualul papă Benedict al XVI-lea, întotdeauna modelul care este arătat este cel al cântului gregorian şi al polifoniei din anii 1500. Ceea ce nu exclude deloc ca să se poată compune muzică liturgică şi în timpurile noastre (mulţi autori fac asta, respectând complet indicaţiile magisteriului), dar mereu în conformitate cu stilurile, caracteristicile melodice, ritmice şi armonice care sunt proprii fie gregorianului fie polifoniei sacre. În afară de asta este considerată o condiţie esenţială faptul că trebuie să fie vorba de artă adevărată. Însă, mă tem că suntem în faţa unei indicaţii extrem de deviante, nu pentru că este inexactă sau imprecisă, ci pentru că nu poate fi înţeleasă cu uşurinţă de omul contemporan. De fapt nu mai ştim ce este artă adevărată. Prima idee care ne vine în minte gândindu-ne la artă şi la artişti este aceea de creativitate, de exprimare liberă a propriilor senzaţii şi a propriilor sentimente, de improvizare spontană. Biserica este în măsură, şi cu privire la această materie, să ne ducă la adevărul şi la esenţialitatea fenomenelor şi ne explică deci ce este artă adevărată, dezvăluind în felul acesta legătura intimă care există între exprimarea artistică şi Euharistie. Şi însoţindu-ne ca să redescoperim semnificaţia autentică a participării la sfintele taine şi rolul determinant pe care muzica, adevărată exprimare artistică, îl are în cadrul celebrării.

(După Zenit, 20 iulie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.